Pe picioare de metal, printre dunele fărâmicioase, Turnul de Obsidian traversează orizontul fără de sfârșit. Înaintea și în urma sa, cetățenii a o sută de imperii mărșăluiesc în gemete de extaz, eliberați într-un final de chinul de a fi om. Cântecul lor este ritmat doar de clinchetul armelor care se lovesc de scuturi.

*

Torin Highland, cocoțat pe podium deasupra pieței, aruncă o ultimă privire condamnaților. Își aranjă mustața cu degetele înmănușate, dar își retrase brusc mâna când își reaminti că era în public. Ochii a sute de oameni îl fixau.

– Distrugerea edificiilor cetății, adunarea în culte ascunse și practicarea de ritualuri sub influența narcoticului nu sunt decât capetele principale de acuzare, declară la microfon primarul Torin. Doar fiindcă timpul se scurge neoprit, iar cetatea nu își permite să stea în loc zile întregi, nu voi enumera acum întreaga listă, dar ea va fi disponibilă publicului larg pentru a fi admirată în toată splendoarea ei perversă.

Înfierați pe chip, condamnații își țineau capetele plecate și ascultau cu dispreț acuzațiile.Își înfigeau dinții în buzele înnegrite de Fum și îndurau frigul care le mușca din carne.

Liderul cultului, un tânăr care aproape își pierduse falca la interogatoriu, ridică privirea pentru a o confrunta pe cea a primarului. Torin știa ce cuvinte urmau să iasă din gura mutilată a prizonierului, așa că nu irosi nicio secundă.

– Deschideți porțile și alungați-i din sânul civilizației! strigăTorin.

Nimeni nu mișcă.

În cealaltă parte a pieței, înconjurat de generalii săi, căpitanul Ivan Iacobi trase adânc din trabuc și îi rânji printre vălătucii de fum. Savurând momentul, etalându-și mișcările în fața publicului adunat, Iacobi scoase pistolul de la brâu, îl ridică și trase un foc spre înaltul cerului. Abia la comanda sa, grănicerii deschiseră porțile masive ale cetății, iar soldații îi împinseră pe condamnați cu baionetele către sălbăticia înghețată.

Înainte de a se face nevăzut, liderul cultului îi zâmbi disprețuitor lui Torin. Înțelesese.

Profitând de larma apărută odată cu executarea sentinței, primarul se furișă de pe scenă și încercă să își facă loc prin turma de jurnaliști care se aduna ca magnetizată în jurul său, fiecare dintre ei adresând întrebări din ce în ce mai deranjante. Veneau la el dorind să știe cine se află în spatele traficului cu Fum, cât de aproape sunt autoritățile de a face noi arestări, ce măsuri de menținere a păcii urmau să fie aplicate… Probabil că s-ar fi văzut oprit în loc și nevoit să dea explicații dacă nu intervenea Iacobi de pe podium. Vocea lui tună  în difuzoare:

– Dragi cetățeni, în calitate de căpitan al armatei, vă garantez că răul nu rămâne nepedepsit pe aceste meleaguri! Mai devreme sau mai târziu, vinovatul va fi adus în fața legii. Nu-i așa, domnule primar Highland?

Căpitanul îl salută militărește, iar Torin se limită la a scutura politicos din mână înainte să se facă nevăzut în limuzină. Tot drumul pe străzile întortocheate ale orașului fu bântuit de figura mongoloidă a lui Iacobi, de bărbia lată, nasul cioplit din stâncă și sprâncenele dese ce îi aminteau de sălbăticia din spatele zidului.

Ajuns în fortăreața primăriei, luă liftul până la ultimul etaj și se închise în salonul său privat. Se postă în fața peretelui de sticlă și își pierdu mintea în orizont. Privi oamenii care trudeau în frigul nesfârșit, sub ninsoarea care nu mai înceta de ani de zile. Cât timp avea să mai treacă până acceptau de bună voie darul Fumului? Se gândi la toți pe care îi exilase,întrebându-se dacă urmau să fie amintiți ca martiri – un sacrificiu care însoțește orice eră nouă.

Întreaga cetate se întindea în fața sa, un morman de fiare și motoare, mereu fumegând, mereu înnăbușită de zgomot – iar în cealaltă parte a sa, neagră precum cărbunele, se înălța piramida armatei.În camera de război din pântecul edificiului, Iacobi cu generalii săi complotau detronarea ordinii pe care era atât de aproape să o aducă pe pământ. Pierdut în gândurile sale, Torin nici nu băgă de seamă noul venit.

–Din nou posomorât… se auzi din spate un ecou metalic iar primarul tresări ca fulgerat.

În salon intrase o creatură mai mult mașină decât om. În piept îi bătea o inimă de tinichea, iar patru plămâni hidraulici își scoteau tuburile de eșapament printre coastele savantului și suflau un abur poluat în urma sa. Mergea sprijinit într-un baston încoronat cu un cap de șoim. Ochii îi avea înconjurați de lentile care treceau pe rând în fața pupilelor, dându-i de înțeles oricărui interlocutor că era inspectat până la cel mai mic rid.

– Nu îmi pot imagina cum de te miști neauzit prin clădirea asta cu o centrală petrolieră în spinare, remarcă primarul.

– La fel cum învață orbii să vadă în întuneric, veni răspunsul fără menajamente. Spune-mi, Torin, ce ai de gând să faci cu Iacobi?

Primarul își întoarse privirea către cetate, iar Malwek veni lângă el, alăturându-i-se în contemplare.

– Scopul îmi dictează mijloacele, rupse Torin tăcerea. Nu pot spera să ridic omenirea din somnul ei animalic dacă eu însumi aleg să mă comport ca o bestie. Trebuie să fiu un model al principiilor mele, nu numai un justițiar al lor.

–Totuși, se auzi vocea metalică a savantului, istoria ne arată că pacea vine numai în urma războiului.

– Pacea nu este decât o stare premergătoare a războiului, Malwek, poate chiar o condiție necesară a sa. Eu încerc să aduc o era în care omul nu mai folosește diplomație și tratate goale pentru a-și stăpâni intermitent pofta de sânge.

– Un ultim război atunci!

–Ultimul a fost deja, iar din rămășițele sale abia ne-am ridicat un morman de fier și oase pe care să-l numim cămin. Refuz să calc pe urmele celor dinaintea mea! Am văzut cu ochii mei unde ne conduce legea lor, așa că o resping; iar la fel resping și fatalismul lui Iacobi – speriat ca un câine bătut atunci când mâna vine să oblojească în loc să lovească.

–Fumul pe care l-am descoperit este încă înecăcios, punctă Malwek.

– Pentru că oamenii nu sunt pregătiți, dar în timp… ce minuni ne va aduce! Și tu vezi același viitor ca mine.

– Un viitor care pare să se îndepărteze pe măsură ce ne apropiem de el, se reverberă vocea savantului, dar cu toate acestea, un viitor.

Sunetul unei orchestre se revărsă pentru câteva secunde în salon: vizitatorul aștepta în camera pentru oaspeți. Torin îl lăsă în fața geamului pe Malwek și urcă în lift. Acesta îl purtă în toate direcțiile, străbătând imensa rețea de tuneluri a fortăreței, și îl aduse într-un coridor lung care ducea spre o singură încăpere. De-o parte și de alta erau uși ascunse prin care santinelele puteau invada sectorul în orice moment. Cu toate astea Torin se temea, dar nu pentru viața lui.

Înăuntru, Iacobi savura deja primul pahar de coniac.

– M-am gândit că nu te superi dacă încep fără tine, râse căpitanul.

Torin îl salută cât putu de natural.

– De asta și țin sticlele la îndemână.

Sala era scăldată în lumina unui candelabru de cristal. Pe cei opt pereți atârnau tablourile recuperate din ruine, deși cele mai valoroase fuseseră păstrate pentru salonul privat al lui Torin. Cei doi bărbați se plimbau la pas de la o pictură la alta, Iacobi sorbind din băutură și lăsând în urma sa vălătuci de fum din trabuc.

–Sper din suflet că ne vei onora cu prezența diseară la banchetul armatei, menționă parcă în treacăt Iacobi.

– Piramida voastră mi-a fost mereu puțin antipatică, mărturisi primarul.

– Nu te poți face comod în săli străine?

– Mai mult în săli inamice, aș spune.

Torin îl privi în ochi pe căpitan, care tresărise la auzul remarcii.

– Înțeleg că banchetul de diseară va fi și ultimul pentru mine, oftă primarul.

– Spionii mei au pus la punct toate detaliile anchetei. După servirea tortului se va face cunoscută cetății întreaga conspirație. Vei atârna în ștreang.

Torin se opri în loc, iar Iacobi lângă el. În dreptul lor, mare cât peretele, tabloul înfățișa un spărgător de gheață traversând marea cristalizată. Torin umplu din nou ambele pahare.

–Deci nu vezi nici o altă cale, se lamentă primarul.

– Văd calea mea, de a ține această ultimă rămășiță a omenirii în picioare, și pe a ta care duce la autodistrugere. Te-am tot avertizat de-a lungul anilor, am încercat să te fac să înțelegi, dar într-un final tu mi-ai forțat alegerea.

– Nu te vezi decât pe tine în fruntea cetății, liber să tronezi după bunul plac peste moștenirea jalnică ce am primit-o.

–Mă rănești dacă zici că sunt oportunist.

– Zvonurile spun că deja ți-ai pregătit un plan de guvernare, Ivan.

– Zvonurile și bârfele sunt apanajul oamenilor mici, care sunt prea inapți să gândească singuri, care se rezumă să reproducă în prostie ce văd și aud. Știi de ce?

Primarul scutură din umeri.

–Speră că articulând cuvinte se ridică peste statutul dobitoacelor de pe câmp, chiar și cu puțin. Noi doi nu suntem oameni de bârfe, Torin, suntem oameni care fac alegeri. Iar realitatea este că alegerile tale nu ne-au adus decât suferință.

Lumina candelabrului se reflecta în armata de medalii care pava pieptul de tarul al lui Iacobi. Pe chipul lui nu se citea mândrie și nici fericire, doar melancolia din așteptarea inevitabilului.

– Fumul le umple capul cu iluzii, iar când revin în lumea noastră încep să o trateze cu ură și dispreț.

– Le arată lumea așa cum ar putea fi! se apără Torin.

– Eu o văd așa cum este, așa cum va fi pentru totdeauna. Prin trudă am scos de fiecare dată capul la lumină și prin trudă o vom face în continuare. Nimeni nu poate trăi cu iluzii, iar oricât de mult ar începe să creadă în ele, nu va schimba cu nimic muncace ne ține în viață. Ce rost are, atunci, să îi ducem de nas cu un paradis imaginar?

– Este imaginar numai dacă nu muncim pentru el.

– Nu este nicio muncă nobilă în minciună.

Ivan Iacobi puse deoparte paharul gol și își lăsă mâna pe umărul primarului. Îl privi resemnat.

– Te rog, Torin, vino diseară la banchet. Nu mă face să iau cu asalt fortăreața.

Cu aceste cuvinte, căpitanul îi întoarse spatele și ieși din salonul pentru oaspeți.

*

Printre pânzele freatice, cu mult sub fundația fortăreței, era laboratorul ascuns al lui Malwek, iar în centrul său, închisă într-o cușcă din sticlă și conectată la instalația de pompe, stătea suspendată o sferă gigantică. Neagră ca noaptea, emana neîncetat Fumul negricios, fără ca ea să se subțieze vreodată.

Fusese descoperită din pură întâmplare, de minerii care săpau după cărbune și petrol, disperați să ridice în picioare chiar și o fărâmă din fosta lume, iar de atunci devenise speranța arzătoare a unei existențe mai bune.

Torin se uita la ea ca hipnotizat în timp ce Malwek termina operația.

–Așadar, te-ai convins că trebuie să acționezi, judecă vocea metalică.

– Acționam dintotdeauna, acum doar îmi schimb abordarea. Iacobi îmi forțează mâna.

– Este pentru prezervarea propriei vieți, până la urmă.

– Nu este vorba numai despre mine! se încordă Torin. În joc se află soarta întregii omeniri. Dacă Iacobi și armata lui pun stăpânire peste cetate, era aceasta de trudă mizeră și barbarism va continua la nesfârșit. El nu vede decât ce este în fața ochilor.

Malwek făcu o ultimă sutură, apoi își retrase toate instrumentele din carnea primarului. Un rânjet satisfăcut se prefigură pe chipul său de păianjen.

–Când îi vei strânge mâna, acul va ieși prin porul artificial și îi va străpunge fără durere pielea. Apoi, treizeci de minute mai târziu, inima i se va opri iar Iacobi va pica la pământ ca străfulgerat. Este o otravă tăcută, un asasin ascuns. Domnia lui Iacobi se va fi încheiat înainte de a începe, iar nimeni nu îți va putea lua urma.

Torin se uită scârbit la inciziile abia vizibile din palma sa dreaptă. Își mișcă pe rând degetele și își roti încet articulația. Strânse și desfăcu pumnul.

– Așadar… mâna unui criminal nu se simte cu nimic diferit.

– Nu este o crimă să lupți pentru crezul tău, îl încurajă Malwek.

– Va trebui să ne mișcăm rapid. Vidul creat de moartea lui Iacobi nu va rămâne mult timp. Generalii și spionii lui se vor mobiliza imediat să preia comanda armatei.

– Propriile noastre forțe vor fi pe fază. Îndată ce dau semnalul, vor lua cu asalt piramida iar tu vei fi instaurat în poziția care ți se cuvine cu adevărat. Cu întreaga armată sub comanda ta, vei fi mai puternic decât erai înainte. Iacobi a creat premisele propriei sale căderi.

–Ai un mod aparte de a privi lucrurile.

Primarul își roti privirea în jurul său. Se afla în compania unui trib de mașinării diforme, al căror scop nu îl înțelegea pe deplin. Recunoștea doar inhalatoarele cu Fum pe care le distribuiau pe piața neagră a cetății, puse la încărcat în rastel, conectate la aparatele ce distilau gazul gros emanat de sferă.

– După ce terminăm cu Iacobi, continuă Malwek, nimic nu ne mai poate sta împotrivă. În fruntea armatei vom crăpa în două ghețarii și vom porni în noi expediții peste marea înghețată, iar oamenii peste care dăm se vor alătura domniei noastre. Vom naviga până când imperiul nostru va cuprinde întreg pământul.

–Urmărim un scop mai măreț decât expansiunea militară, se revoltă Torin. Fumul ne va conduce către o nouă eră.

– Fumul ne arată calea, aprobă cu tact savantul. Dar cine rămâne închis propria carapace este sortit putrefacției.

– Noi suntem sortiți măreției, iar privirea primarului întâlni roiul de lentile care se agitau pe chipul lui Malwek. Du-te înaintea mea la banchet, altfel va părea și mai suspect.

Savantul nu mai comentă nimic. Își puse trupul abia uman în mișcare și luă liftul către suprafață, lăsând în urma sa fumul gros al motoarelor care îl țineau în viață.

Torin rămase în compania tăcută a sferei negricioase. Asiguraseră moartea tuturor care știau despre existența ei, rămânând în același timp în întuneric, căci nu au reușit niciodată să îi înțeleagă natura și originile.

Primarul se apropie cu scaunul de sticlă și își fixă privirea pe suprafața netedă a sferei. Întinse mâna către rastel și își presă cu putere un inhalator peste nas și gură. Apăsă pe buton iar fumul gros îi invadă plămânii.

Îl învălui întunericul, iar doar sclipirile îndepărtate a milioane de stele, acum clar vizibile, îi țineau ochii deschiși. Plutea de mii de ani prin vidul rece al cosmosului, dar nu-i simțea frigul. Fumul îi invadă tot corpul. Suspendat în fața unei nebuloase înflăcărate, își aținti privirea asupra unei lumi care lua naștere. Simți atracția gravitațională a unei existențe iar trupul său plonjă ca o cometă către suprafața fărâmicioasă a planetei. Torin Highland deveni o amintire îndepărtată dintr-un vis pe jumătate uitat.

Împăratul Talos se ridică la suprafața apei și păși pe treptele bazinului, ieșind gol din Lacul negricios. Servitorii se grăbiră să îi șteargă trupul și îl înfășurară în robele imperiale. Cu un pieptene din lemn își aranjă buclele ude iar cu fire de aur își strânse barba într-un cioc lung.

La intrarea în grotă îl aștepta preoteasa Malia, sprijinită în toiagul ei strâmb, cu cele patru brațe ascunse sub pelerina purpurie.

– Ce secrete ți-a revelat de data aceasta Lacul, Sire?

Împăratul își ridică privirea către tavanul peșterii. Rădăcinile unui copac antic străpungeau piatra rece iar printre ele se găsea sfera cea neagră, suspendată deasupra Lacului și picurând neîncetat apa sa întunecată.

– Îmi pare acum un vis îndepărtat, deși simt că am atâția ani. Eram tot împărat, dar de un alt soi, iar viața mea tot o luptă era. Domneam peste un ținut de gheață…

– Dușmanii adevărului complotează în toate lumile care există, Sire, sâsâi Malia.

– Adevărat grăiești și bine am făcut că ți-am urmat sfatul. Au sunat trompetele victoriei cât timp am fost scufundat?

Malia își freca satisfăcută cele patru palme, rânjind și scoțându-și la vedere dinții gravați.

– Turnul de Obsidian s-a oprit din marș.

– Lupta a fost grea…

– Crâncenă, Sire! bătu preoteasa cu toiagul în piatră. Dar acum soldații săi au capitulat, iar capul lui Ilroth Dragonul atârnă la brâul generalului nostru. Ieși la lumină, împăratul meu, arată-te poporului și revendică-ți trofeul!

Talos își puse la cingătoare sabia ornată și porni în sus pe scările întortocheate care urcau de la grota sferei, prin fundația palatului, până la sala cea mare.

Ajuns în fața tronului văzu un rând de santinele, cu boieri îngenunchiați în fața lor. Șeful gărzii făcu o plecăciune conform datinii, apoi luă cuvântul:

– Sire, aceștia sunt conspiratorii după care ai trimis. Care să le fie soarta?

–La consiliu strigau pace când inamicul ne bătea la ușă, rosti Talos, dar acum războiul s-a terminat. Temnița va fi pentru ei. Și decăderea din funcții.

Șeful gărzii se pregăti să conducă prizonierii către carcere, când Malia își ridică brațele în aer în semn de protest.

– Sire, ai dat dovadă de atâta putere până acum! Este păcat în fața zeilor să o pătezi de slăbiciune în acest ultim moment.

Împăratul își plimbă privirea de la figura monstruoasă a preotesei la chipurile schimonosite de disperare ale boierilor. Din afara palatului răsunau uralele de victorie ale poporului și trâmbițele ceremoniei militare.

Strânse din dinți, aproape să îi crape, iar cu o singură mișcare scoase sabia din teacă și reteză gâtul primului boier, apoi o scutură de sânge și o puse la loc. Capul se rostogoli la pământ și se opri cu fața în sus, privindu-l pe împărat cu ochi de rău augur.

Ceilalți prizonieri tresăriră de spaimă, iar lacrimile celui mai tânăr începură să cadă cu zgomot pe podeaua de marmură.

– Cine dorește pace când lupta este aproape, complotează în umbră odată ce războiul s-a sfârșit, îndrugă Talos printre dinți. Moartea este pedeapsa pentru trădători.

Cu sentința rostită, împăratul grăbi pasul către ieșirea din palat, iar Malia îl urmă chicotind. În urma lor, capetele boierilor căzură la pământ.

Poporul se despicase ca marea în două, lăsându-i împăratului drum liber de la palat și până la poarta cetății. Traversă strada principală, scăldându-se în adorarea mulțimii. Petale și ierburi aromate zburau prinvăzduh, iar printre ele pluteau cântece de sirene.

Ajuns în fața porții, aceasta îi fu deschisă și câmpul de luptă i se prezentă înainte. Trupurile răpuse ale ambelor oștiri zăceau la pământ, în bălți de sânge care se cufundau în nisip. În zare, oprit într-un final din marș, Turnul de Obsidian stătea neclintit, cu vârful pierdut printre nori.

Împăratul înaintă printre rândurile soldaților, printre prizonieri și răniți cărați pe brațe, printre ciorile care se înfruptau din cadavre și sulițașii care curmau agonia puținilor supraviețuitori.

Venind către el era generalul armatei, ținând de păr capul lui Ilroth Dragonul. Din gâtlejul retezat picura încă un sânge mocirlos, iar pletele slinoase când măturau suprafața deșertului, când fluturau în vântca niște tentacule. Buzele rămăseseră întredeschise, salivând din colțurile gurii peste barba îmbâcsită, iar pleoapele zăceau picate precum cortinele. Pielea era băută de soare și uscată de vreme.

– Acesta este, Sire! se auzi din depărtare strigătul Maliei acoperind uralele poporului.

Preoteasa se cocoțase pe o dună și își flutura cele patru brațe, despicând vântul nisipos cu mișcările toiagului:

– Un trofeu pe măsura unui zeu printre oameni!

Împăratul ezită pentru o secundă, apoi își reluă pașii, mânat de larma care devenise de nesuportat. Ajuns aproape de general, auzi din nou ispitele preotesei:

–Continuă să mergi înainte! Uite-ți gloria cum se îndreaptă spre tine, Sire! Te așteaptă un destin mai mare decât acest imperiu…

Talos se opri în dreptul generalului. Acesta rămase în loc, cu umerii drepți și brațul întins în față, atârnând capul lui Ilroth în fața împăratului.

–Privește în ochii lui! îi strigă din depărtare Malia dar el o auzica pe o șoaptă la ureche. Pierde-te în privirea lui și dispari din această lume!

Capul lui Ilroth zvâcni, iar pleoapele i se ridicară.Din spatele lor țâșni o lumină groasă care îl învălui pe împărat. Rămas în loc, căci trupul neputincios nu îl mai asculta nici cât să-și mute privirea, Talos simți cum pielea îi era arsă și mușchii topiți iar, când ajunse la oase, lumina i le prefăcu în scrum și le suflă în vânt.

Rămase din el doar o minte suspendată în aer, privind străfulgerată în ochii goi ai lui Ilroth, chinuită de ere întregi care curgeau în jurul său. Încetul cu încetul, conștiința i se fragmentă și își luară zborul prin negura infinită a cosmosului, găsindu-și loc printre stele. După un timp, nu mai rămase nimic din ființa lui, sau cel puțin nimic suficient pentru a-și atesta propria existență.

În mai puțin de o clipită, dispăru de pe fața pământului împăratul Talos.

*

 

…înaintea timpului, înainte de a fi existat orice, domnea nimicul. Iar înaintea nimicului era un călător. Acesta sfâșia negura cosmosului, printre stele reci și stele înflăcărate, bucurându-se de gazul care dansa în nebuloase și moleculele ce dădeau naștere la noi lumi. Îmbătat de toate acestea, atras de gravitația unei stânci neînsemnate, se prăbuși pe suprafața ei și deveni zeul unor făpturi îmblănite. Sub călăuza călătorului, acum cufundat în odihnă, tribul deveni un imperiu întins, iar pe măsură ce se ridică își dădu uitării demiurgul. Acesta rămase indiferent. Închis în pântecele pământului, ferit de razele solare ce usucă tot, pustnicul nu fu redescoperit decât milenii mai târziu. Un înțelept ridică sfera cea neagră din adâncuri și o puse la loc de cinste în inima bibliotecii sale, iar cu unelte sfințite îi decoji suprafața și o citi ca pe o carte. Află despre căpitanii orașelor înghețate și despre împărați prefăcuți în scrum, despre cum împărțea dreptatea capul retezat al unui tiran; și multe altele află despre multe alte lumi, iar într-un final trecu și vremea lui și mintea i se alătură nenumăratelor spirale; iar lucrarea vieții sale rămase discipolilor…

*

Torin strânse din ochi de durere când ușile se deschiseră, dar încetul cu încetul se acomodară la strălucirea din sala principală. O migrenă nemiloasă îi străfulgera capul de când se trezise din vis, iar ochii dragonului încă îi luceau ca doi sori în spatele gândurilor.

În jurul primarului se prefigurau siluetele înaltei societăți, fiecare cu chipul ascuns în spatele unei măști, iar numai rochiile și costumele diferențiau femeile de bărbați. Trecu pe lângă lei care dansau cu balene și iepuri care își turnau șampanie din fântână, printre molii care se îndopau cu dulciuri și lupi așezați la bârfă cu miei. Se opri în mijlocul ringului de dans, prins în contemplarea propriei singurătăți.

–Stăpânul nostru, al tuturor! izbucni căpitanul Iacobi. Și invitatul de onoare al serii.

O matahală cu cap de șopârlă se apropia de el, acompaniată de un cârd de generali și spioni, toți deghizați în dobitoace. Din spatele măștii de țap, Torin îl salută printre dinți.

– Sper că nu te-am confundat, râse căpitanul.

– Nu și de data asta, Ivan.

Iacobi își întinse mâna către primar, dar acesta o privi lung, fără să se miște. Își simțea degetele zvâcnind în buzunarul hainei, animate parcă de o voință proprie și, temându-se pentru propriul suflet, întoarse spatele alaiului și fugi către primul coridor pe care puse ochii.

Alergă dintr-o încăpere în alta, fiecare luminată de vitralii în altă culoare, în fiecare iscodit și judecat de privirile himerelor. Le auzea șușotind și bârfind, scuipând venin cu fiecare mișcare a limbii, plănuindu-și fiecare trădarea celeilalte.

Alergă, învârtindu-se în cerc prin camerele piramidei, până căzu în genunchi lipsit de suflare. Se văzu înconjurat de siluetele invitaților, care își opriră vorbăria la ivirea lui. Deasupra lor tronau vitralii stacojii ce cufundau încăperea într-o lumină sângerie.

Torin privi figurile ce îl inspectau din spatele măștilor, câte una dintre ele apropiindu-se de urechea vecinei, șoptindu-i și chicotind împreună. Se întoarse pe rând la fiecare, scârbit de chipurile lor hidoase, apoi își fixă ochii asupra uneia cu adevărat monstruoasă. Era cocoșată, sprijinită într-un baston ornat, iar în spinare căra o mașină ce pompa neîncetat petrol în trupul său malformat. Țevi metalice îi ieșeau din piept și poluau aerul cu un fum înecăcios.

– Torin? se auzi o voce metalică din spatele măștii de păianjen.

Primarul simți din nou mâna zvâcnindu-i. Trase aer în piept și se aruncă prin fumul gros din jurul savantului. Malwek nu apucă să își ridice brațele în apărarea sa. Mâna dreaptă a lui Torin strânse gâtul savantului, iar acul îi scuipă otrava în sânge.

Trupul șubred al lui Malwek se prăbuși cuprins de spasme pe covorul ornat. Își aruncă masca de pe față și trase adânc aer în piept, dar se înecă în propriul fum. Gura îi spumega ca unui animal turbat, iar ochii îi înțepeniseră ridicați către sprâncene. Îl căuta pe Torin cu mâinile prin aer, dar nu prindea decât hainele oaspeților care se smuceau dezgustați.

– Asta îți este otrava tăcută, trădătorule…

Torin scuipă peste trupul contractat al lui Malwek și dădu să se întoarcă, dar fu răpus la pământ de patul unei puști. Căzu în genunchi, iar mâinile îi fură rapid încătușate la spate. În frunte simți țeava rece a armei.

– Dă-mi un motiv bun să nu te execut pe loc, se auzi vocea santinelei.

– Șeful e chiar în spatele tău, îi zâmbi primarul.

Soldatul se întoarse și scăpă arma din mână când îl văzu pe căpitan postat în fața sa. Se dădu la o parte, alături de toți cei adunați, și îi făcu loc lui Iacobi să se apropie de prizonier. Căpitanul își scoase masca și aruncă o privire la cadavrul palid al savantului, apoi se întoarse către primar:

–Ai făcut o alegere mai bună de data asta, comentă Iacobi.

– De data asta? întrebă Torin scuturându-și masca de pe față.

– În lumea asta.

Torin îl privi confuz, neputincios în fața cuvintelor. Căpitanul schiță un semn cu mâna, iar gărzile îi scoaseră din încăpere pe oaspeți și închiseră ușile în urma lor. Rămași singuri, căpitanul îi vorbi din nou:

– Voi găsi pe altcineva care să atârne în locul tău.

– Sunt sigur că spionii tăi nu duc lipsă de victime.

– Despre asta nu-ți face griji, dau pe afară de cultiști beciurile securității. Totul mulțumită ție.

– Iar despre noi?

Căpitanul se plimba dintr-un capăt în celălalt al sălii, cu ochii ațintiți la vitralii. De sus îi priveau chipurile din vremuri apuse. Scenele transpuse în sticlă fuseseră reconstruite din puținele izvoare descoperite. Numele și istoria le erau pierdute în timp, iar acum, lăsate fără însemnătatea lor originală, stăteau drept mărturie că existase omenire și înaintea frigului.

– Nu mai există „noi”, Torin. Ani de război nu pot fi remediați într-o noapte, dar pentru cetățenii noștri poate există totuși un viitor.

– Noi am ridicat cetatea asta din nimic, când nu era decât o mână de oase împrăștiate pe câmp. Nu ne vezi un viitor aici?

–Văd ani de trudă. Și poate că mai avem un viitor fiecare, dar în nici un caz împreună.

–Am fi putut realiza atâtea, Ivan.

– Data viitoare, Torin… data viitoare.

A doua zi de dimineață, căpitanul Iacobi își lăsă alaiul de generali în piață și urcă singur pe podium. Își ridică pistolul și trase spre cer. Porțile fură deschise, iar santinelele îl împinseră pe Torin Highland către pustiul înghețat din spatele zidurilor. Acesta îi aruncă o ultimă privire căpitanului, apoi o luă la pas către exil.

De pe tronul său negru, capul lui Ilroth Dragonul, Ilroth Tiranul Epocilor și Judecătorul Oaselor, domni încă o mie de ani. În fața lui îngenuncheau regi și împărați, iar fulgerul privirii sale îi iscodea până în străfundul sufletelor. Turnul de Obsidian își continua marșul prin pustietăți, lăsând pustietăți în urmă.

Credit art: Alex Ruiz & Billelis