Viitorul – de la dilemă la asumare

Ne putem întreba: În ce măsură este vorba de o exersare a predicţiei sociale, şi în ce măsură este îngrijorare pentru viitorul omenirii? Altfel spus, vrem doar să ghicim cum va fi omenirea peste zeci/sute de ani, sau chiar ne interesăm de problemele ce ameninţă civilizaţia, pentru a găsi şi propune soluţii?

În contextul actual, în care, mai mult ca niciodată, viitorul ne apare ameninţat de probleme grave – privind energia, poluarea, resursele materiale, clima, suprapopularea, conflictele inter-culturale – consider că orice forum de SF (fie el convenţie, sesiune, festival, reuniune, club, revistă ori web-site) are datoria de onoare de a include explicit în agenda proprie şi câte o temă privind întâmpinarea şi prezervarea viitorului. Pentru că dintotdeauna SF-ul a avut un filon de preocupare pentru provocările ce vin. Iar acum este timpul să arătam cu mai mult curaj mâna pe care anticipaţia o întinde societăţii. Şi pentru că astfel putem ajuta. Şi pentru că, în contextul tot mai acut al problemelor mondiale, orice ajutor este binevenit…

E adevărat, păşind astfel în arenă, ne vom confrunta şi cu alte dileme – precum cele de natură etică. De genul: Cum ne asumăm participarea (optimistă) la viitor fără să cădem în capcana de a impune concetăţenilor o utopie proprie? Dar fără să alunecăm prea mult în distopie (din scepticism)?…

 

SeFistul şi viitorologul

O altă dilemă: În ce măsură pasionatul de SF – fie el scriitor sau cititor – este un bun viitorolog? Oare pasiunea certifică?

Există precedente, venite dinspre mass-media, prin care se consideră SeFistul ca fiind cel potrivit pentru a fi chestionat despre problemele viitorului. Însă pare a fi genul de alegere făcută dintr-un impuls ludic, sau din raţiuni de rating’. Şi la o vedere mai critică se poate spune că este o practică îndoielnică, întrucât subiectul în discuţie necesită abilităţi ştiinţifice destul de speciale, de rare. Chiar şi eu, într-un eseu publicat în 2014, spuneam că antropologia se află la “punctul de trei hotare” dintre biologie, sociologie şi psihologie. Deci o fuziune destul de pretenţioasă. Însă, ne amintim lesne, cultura SF este populată cu multe referinţe de antropologie, sociologie şi biologie. Şi chem imediat în instanţă numele scriitorilor Brian Aldis, Frank Herbert, Ursula K. Le Guin, Michael Bishop, Theodore Sturgeon şi John Brunner.

Mai mult, pentru a discuta despre viitor se impune o altă abilitate pe care SeFistul o are inerent în dotare (cel puţin prin exerciţiul lecturii, dacă nu şi prin cel creativ): previziunea tehnologizării societăţii. Altfel zis, obişnuinţa de a jongla cu ideile tehnico-ştiinţifice de avangardă. Aşa încât probabil nu greşim afirmând că, raportat la marea populaţie (deci nu la oamenii de ştiinţă), pasionatul de SF are destulă pricepere pentru a putea vorbi şi scrie despre viitor.

Însă aici, la competenţa ştiinţifică a viitorologului trebuie să mai adăugăm ceva, un altoi care vine dinspre partea artistică a omului: sensibilitatea. Pentru că uneori nu este suficient să şti a defini şi diseca o problemă, ci trebuie să te mai şi doară. (Şi observăm, în paranteză, că acuitatea afectivă poate fi proprie atât scriitorului cât şi cititorului pasionat.)

Ca argument, ne amintim că în volumul ‘Enciclopedia anticipaţiei româneşti’ (Editura Eagle, 2017) domnul Mircea Opriţa a inclus o serie impresionantă de scriitori români aparţinând literaturii clasice (main-stream) care au fost atraşi în mod concret de ideea anticipării: Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Alexandru Macedonski, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Horia Lovinescu, Gib Mihăescu, Ion Minulescu, Geo Bogza, Ioan D. Sârbu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu, Mircea Cărtărescu, Ioan Petru Culianu, I.L. Caragiale, Vasile Voiculescu. Asta ca să nu facem apel concret şi la pleiada de scriitori SF (români sau străini) care au reuşit să îmbine admirabil previziunea ştiinţifică cu sensibilitatea artistică (aşa cum scriam şi în eseul ‘Filon uman în creaţiile SF‘, din 2016). […]

În eseul intitulat ‘Îngrijorări hertziene post-centenare (publicat în 2015) descriam un fapt sugestiv pentru tema de faţă. Şi anume că în 1897, adică la doar un an de la inventarea radio‑telegrafului de către inginerul Marconi, un alt italian, Paolo Mantegazza, publica o carte cvasi‑ştiinţifică în care, pe lângă exerciţiul utopic urbanistic, se spunea şi despre legătura dintre starea de sănătate a oamenilor şi undele electromagnetice. Cartea se numea “L’Anno 3000” (tremila). Fapte precum acesta ne spun că scriitorii de SF au fost preocupaţi de viitor încă de la primele semne ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice care ne tot marchează timpul.

 

Cam cât ‘S’ mai încape în ‘SF’

Da, recunoaştem cu toţii: avansul rapid al tehnologiilor din ultimele decenii a condus (aparent paradoxal) la o saturaţie având ca efect slăbirea filonului ştiinţific al literaturii SF actuale. Şi nu este vorba (doar) de vreo saturaţie gnoseologică, ori de atingerea unor limite biologice în asimilare, ci mai degrabă de efecte cumva secundare ale super-tehnologizării, precum acestea: • informaţia a devenit prea accesibilă şi prea ubicuă pentru a mai exista un interes viu pentru descoperire/aprofundare/sinteză; • scăderea reflexului de autoperfecţionare al indiviziilor, ca efect al senzaţiei de omnipotenţă (senzaţie ce ne apare acum încă din primii ani de viaţă); ş.a.m.d.. Şi cred că mai avem un factor al recesiei lui ‘S’: cunoaşterea tot mai avansată a spaţiului extraterestru a revelat lipsa de fezabilitate a proiectelor de expansiune cosmică, atât de inspiratoare odinioară.

Însă valoarea filonului ‘Science’ există pe mai departe, chiar dacă nu ca miracol al vreunor descoperiri tehnico-ştiinţifice neaşteptate, aşa cum se simţea în secolul trecut. Mai mult, după cum subliniam şi în eseul despre potenţialul educativ al SF-ului (publicat în revista Helion nr. 5-6/2018), componenta ştiinţifică a SF-ului cultivă trei aspecte esenţiale pentru funcţionarea şi evoluţia societăţii umane: cunoaştere, echilibru, responsabilitate. Adică exact soiul de aspecte necesare pentru a priviri înspre viitor.

 

Disclaimer

Eseul acesta nu se vrea un manifest politic, ci, în cel mai bun caz, unul cultural. Imperativul sugerat aici nu ne cere, ca scriitori, să ne schimbăm stilul, ori să ne trădăm menirea. Este doar sugestia răspicată de a repune în agendă (sau de a sublinia acolo) interesul pentru viitor. Pentru că, procedând astfel, poate că ceea ce scriem va purta amprenta acestei îngrijorări, care se va transmite şi altora, conlucrând la o necesară conştientizare. Sau chiar la ivirea de soluţii.

 

Deci, despre ce discutăm data viitoare? Energie? Poluare? Supra-tehnologizare? •

 

Eseu prezentat la Sesiunea Helion 2020