Căutând-o pe Ashley

Era o zi ploioasă de primăvară, iar John Parker se grăbea să ajungă la singurul spital din oraș, care încă mai funcționa, ca să ducă mâncare și niște haine de schimb soției sale, Ashley.  Lucra ca asistentă medicală acolo de vreo zece ani, iar cu o săptămână în urmă, venise în contact cu niște refugiați, care tocmai sosiseră din Marile Mlaștini. Cu toții sufereau de Covid-69 și fuseseră trimiși în tabăra de la marginea orașului, iar personalul medical, care participase la testarea și trierea lor, fusese obligat să intre de urgență în carantină. Frigul îi pișca obrajii lui John, iar aburii îi țâșneau din gură ca fumul unei locomotive. Erau foarte puțini civili pe stradă în dimineața aceea. În general lumea nu se aventura în afara Adăposturilor Comune, decât dacă avea un motiv serios. Toți oamenii, care puteau lucra de acasă, lucrau de acasă. Ceilalți erau pe front, în fabrici, în spitale, în magazine unde se vindeau doar produse de strictă necesitate sau frământau cu picioarele noroiul cleios  din fermele publice. Copiii nu mai mergeau la școală ca în trecut, studiau online și se pregăteau pentru un viitor sumbru și întunecos ca și cerul înnorat de afară. Din loc în loc, erau patrule înarmate ale Alianței Globale, care controlau actele trecătorilor. Milițiile urbane, armata și populația civilă renunțaseră la câini și alte animale de companie, după ce apăruseră dovezi clare că teribilul coronavirus, care îngenunchiase omenirea începând cu 2020, suferise mutații, iar o tulpina de a sa, care provoca boala Covid-K9, sărea ca un acrobat de la animale la oameni și vice-versa, ferindu-se de ochii tot mai obosiți și mai disperați ai cercetătorilor, care se străduiau să găsească un vaccin.  În locul animalelor apăruseră dronele și roboții, care puteau fi la fel de drăgălași ca pisoii de altădată sau răi ca pitbullii, depinde cine îi programa și mai ales pentru ce. John Parker se apropie precaut de una dintre aceste patrule, își îndepărtă masca de protecție de pe față și se lăsă scanat de raza verde a unui robot polițist biped și negru ca un gândac de cimitir.

— Recunoaștere facială efectuată cu succes! zumzăi zgomotos bestia metalică înaltă de doi metri jumate. Care este destinația ta, John Parker ?

— Am… Am scris deja în formularul de pe site-ul Miliției Urbane unde mă duc! zise speriat John, în timp ce ploaia cădea prin găurile din umbrela lui. Nu aș fi ieșit din casă, dacă cererea mea nu ar fi fost aprobată…

— Știm asta, tâmpitule! răcni un maior gras, care își ținea neglijent pistolul mitralieră cu țeava în jos, riscând în orice clipă ca arma să se descarce în picioarele sale. Răspunde la întrebare, ca să te lase robotul să pleci! Nu mai ține lumea în loc!

John tresări, se uită în jur și observă că se mai adunaseră câțiva oameni, care purtau măști și mănuși și care erau la fel de slabi ca și el. Toți erau bărbați, în ziua aceea nu aveau voie să circule femeile, pentru a ușura munca milițienilor și a îngreuna misiunile spionilor. Unii erau desculți, alții aveau picioarele bandajate cu cârpe, care se îmbibaseră de apă. Ploaia măruntă și rece îi uda până la piele, iar ei îl priveau nemulțumiți. Unii dintre acești oameni dovediră o prudență exagerată și crezând că John va fi arestat, părăsiră în grabă rândul, ca să își încerce norocul la un alt punct de trecere. John Parker se uită cu invidie la pelerinele de cauciuc ale soldaților și repetă ca un papagal ceea ce scrisese în cererea făcută cu doar trei sferturi de oră în urmă. Maiorul aruncă o privire lacomă la pachetul din mâna lui John, iar el fu nevoit să îl desfacă. Ca și cum John nu ar fi avut destule necazuri, începu ca să plouă și mai tare. Soldații cei bine hrăniți nu schițară nici un gest la vederea celor patru felii de pâine tare și a mărului furat din grădina bisericii de lângă Adăpost de către Erick, vecinul și prietenul lui John, însă fluierară prelung și făcură o mulțime de gesturi obscene la vederea lenjeriei intime  a lui Ashley. Maiorul se dovedi a fi cel mai nerușinat dintre toți și smulse din mâna lui John o pereche de chiloței roz, pe care îi îndesă în buzunarul hainei sale lungi și negre cu un grohăit mulțumit. John Parker suportă umilința în tăcere până ce robotul scoase un zgomot strident ca de tablă lovită cu ciocanul. Asta însemna că primise permisiunea de a se strecura prin labirintul de sârmă ghimpată, care era gândit ca să prevină sabotajele asupra celui mai mare pod din oraș. John îi înjura în gând pe milițieni și iuți pasul spre destinația sa aflată la vreo cinci străzi distanță. Răsuflă ușurat și se gândi că ar fi putut fi și mai rău. Soldații puteau să îi arunce pâinea pe jos și să se amuze privind cum el se străduia să o culeagă prin ploaie. Sau ofițerul cel impertinent ar fi putut să mănânce mărul lui Ashley și să îi confiște toate hainele ei.

Trotuarele erau aproape pustii, iar pe stradă treceau foarte rar doar mașini electrice, care erau conduse de puternicii zilei. De când se născuse, John nu văzuse nici o picătură de benzină sau motorină. Doar auzise de ele. Tot carburantul era rezervat pentru mașina de război a Alianței Globale, care lupta pe trei fronturi, în Africa, America de Sud și în Eurasia, cu dușmani la fel de necruțători ca ea. Civilii foloseau energia electrică, pe care de cele mai multe ori o produceau chiar ei. John Parker se opri la semafor exact când mai avea doar două străzi până să ajungă la spital. Culoarea semaforului era albastră, semn că pe acolo trebuia să treacă un convoi militar. Privirea îi alunecă pe clădirea masivă din fața lui și se încruntă, pentru ca din cauza ei nu putea ajunge direct la soția sa. Cândva Muzeul de Știință Aplicată „Bo Gallates”, pe care John trebuia să îl ocolească, avusese un gard impunător din titaniu, care cântărea câteva tone, însă acesta fusese demontat și înlocuit de unul din cărămidă vopsită în alb din cauza lipsei de materiale din fabricile de armament. Înger după unii, demon după alții, Bo Gallates fusese savantul, care în 2030 declarase că oamenii vor păși pe o noua treaptă a evoluției, după ce vor îmbrățișa tehnologia dezvoltată de el și partenerii săi. Câțiva ani mai târziu, autoritățile din toată lumea terminaseră de implementat diferite versiuni ale Programului de Securitate Socială, pe care îl folosea acum Alianța. La fel ca toți ceilalți cetățeni ai ei, John și Ashley nu avuseseră de ales și li s-au introdus în corp niște implanturi, care fuseseră gândite să transmită  în timp real date, cu ajutorul tehnologiei 5G, despre starea de sănătate fizica și psihică sau despre activitățile făcute de purtătorii lor.

Din capătul străzii se auzi un uruit greu, iar pământul începu să vibreze ușor sub picioarele lui John. Patru motocicliști robotici tâșniră ca niște săgeți ca să verifice drumul. Un tanc greu, care avea profil stealth, camuflaj cameleonic și era înarmat cu două țevi lungi, trecu legănându-se pe lângă el, iar șase transportoare blindate de culoare ruginie îl urmară ca niște pui de rață. Roțile lor frontale ranforsate mușcau cu sete din asfalt, dar șenilele lor din spate, care erau utile doar pe teren accidentat, le stopau din elan. O duzină de camioane robotice cu blindaj mai subțire, care remorcau piese de artilerie sau cărau muniție, provizii și personal, se străduiau să țină pasul cu „V.I.P.” -urile din convoi. Șirul era încheiat de alți motocicliști și de o mașină blindată echipată cu o turelă automată și rachete anti-aeriene. Lângă John se opri un trecător, care se uita chiorâș la el, văzându-l că îndrăznise să își dea masca jos și să sufle aburi groși. John încercă să îl lămurească prin semne că totul era în regulă și că el nu era bolnav, însă vecinul său se îndepărtă de el câțiva metri, privindu-l cu dispreț. După ce și ultimul vehicul dispăru de pe stradă, John Parker îl surprinse pe noul venit cum încerca să își ascundă tusea seacă și convulsivă la adăpostul zgomotelor făcute de vehiculele din convoi. Străinul suspect de Covid-69 încremeni de spaimă, când surprinse privirea mirată a lui John. După câteva momente, luă decizia greșită de a traversa strada împănată de camere de supraveghere, deși culorile semaforului interziceau cu desăvârșire acest lucru. În scurt timp dintre norii gri și buhăiți își făcu apariția o dronă zburătoare a Miliției Urbane, care porni girofarul și începu să îl bombardeze cu avertismente pe „infractor”. Acesta știa ce îl așteaptă dacă era prins, așa că își încercă norocul și se apropie de malul râului, care șerpuia prin oraș. Drona trase câteva focuri de avertisment însă suspectul nu renunță și se aruncă în apa tulbure de culoarea ciocolatei în care nu mai trăiau nici măcar broaștele. Culoarea semaforului deveni prietenoasă, iar John Parker auzi țipetele sale în timp ce el traversa strada în siguranță. Își băgă capul între umeri și încercă să își șteargă din minte imaginea necunoscutului, care tocmai fusese atacat de rechini robotici. John regreta că îl speriase și bănuia că era un amărât, care primise rezultatul testului prin SMS și se ascundea de autorități, iar acum se îndrepta în aceeași direcție ca el, căutând să facă rost de niște morfină de contrabandă.

Toate clădirile de importanță maximă erau îngropate de teama bombardamentelor. În fața spitalului, care era ascuns în adâncurile unui buncăr,  erau și mai mulți soldați și roboți decât cei care păzeau podul traversat de el. Prioritate aveau doar ambulanțele, personalul medical, membrii Partidului Prosperității și Libertății, militarii și cei foarte bogați. John abordă un sergent și îi explică rapid situația lui Ashley, însă acesta îl injură și îl impinse brutal. John își mușcă buzele de ciudă și în ochi îi apărură lacrimi. Nu avu de ales și își folosi implantul neural ca să solicite un număr de ordine de la triaj, apoi se așeză răbdător la coada kilometrică, păstrând o distanță de lungimea unui sicriu între el și persoana din fața sa.

După câteva ore lungi de așteptare, timp în care mai multe persoane leșinară de foame sau epuizare ori renunțară la serviciile medicale și aleseră să fie consultați online de acasă, John ajunse în sfârșit la intrarea unui tunel subteran.  Militarii și sanitarii care o păzeau, îi verificară identitatea și starea de sănătate de nenumărate ori cu scanerele, iar datele lui John zburară prin rețeaua 5G către Hemera, AI-ul, care gestiona teritoriul controlat de Alianță. Cineva zbieră „Liber!”, iar el și un grup de oameni înaintară pe un coridor slab luminat. La căpătul lui, îi așteptau niște roboți bipezi cu roți în loc de picioare, care îi escortară pe John și pe ceilalți până într-o sală uriașă circulară. Roboții îi instruiră pe oameni să folosească harta interactivă de pe perete, ca să își seteze destinațiile. Le acordară doar două minute. După aceea, mulțimea de oameni se fragmentă în grupuri mici, iar ușile lifturilor subterane începură să se deschidă una câte una. Fiecare robot preluă conducerea unei  cete de oameni, iar ei îl urmară tăcuți. John era singura persoana din încăpere, care nu găsise ceea ce căuta. Robotul, care escorta ultimul grup, îl claxonă insistent, iar John intră în panică. Nu reusișe să o localizeze pe soția sa.  Disperat, el ceru să i se acorde mai mult timp, dar fu refuzat categoric. John imploră robotul cu roți, dar cuvintele mașinii îl umplu de groază:

— Tocmai am primit informația că cetățeana de clasa a 2-a Ashley Parker a fost detașată la Corpul Medical al Diviziei a 6-a începând de astăzi și a primit ordin ca să plece imediat pe frontul african. Dacă nu mai ai motive să ni te alături în subteran, va trebui să părăsești buncărul imediat, John Parker!

— Dar… dar… Ochii lui John se umplură de lacrimi, iar mâinile sale, în care țineau pachetul, tremurau ca frunzele de salcie în vânt. Nu este bolnavă?

A.I.-ul interveni și închise ușile liftului. Îi vorbi apoi lui John printr-una dintre boxele din perete:

— Nu, nu este. Cu ce altceva îți mai pot fi de folos, cetățene John Parker?

— Nu mai înțeleg nimic! se plânse el. Ashley… Mi-a spus azi dimineață ca să îi aduc lucrurile astea la serviciu, reuși el să spună cu greutate. Hemera, ești sigură că nu este o eroare?

— Nu este nici o eroare, John Parker!

— Dar soția mea mi-a zis ca urma să fie pusă în carantină! Acum câteva minute mi s-a zis ca ea a fost trimisă pe front… Ceva nu este în regulă aici!

— Ai fost informat greșit! Testele lui Ashley Parker au arătat că starea ei de sănătate era bună. Acum ea se afla în grija glorioasei Armate de Eliberare. Dacă nu ai nici o urgență medicală, du-te acasă, cetățene John Parker! Dezinfectează-te, alimentează-te și odihnește-te ca să fii cât mai productiv!

John se trezi în stradă cu mintea golită de gânduri, strângând cu disperare pachetul în brațe. Nici nu observase robotul, care apăruse în sală și îl târâse ca pe un sac de cartofi pe coridor. După ce Hemera îl alungase din buncăr, picioarele i se mișcaseră automat un timp, dar apoi John cedase nervos și căzuse pe podeaua de plast-oțel. Se făcuse seară și era din ce în ce mai întuneric și mai frig. Din când în când, doar luminile unei drone zburătoare mai măturau străzile orașului. Umbrela o pierduse, dar nu îi mai păsa de ea acum. Se îndreptă devastat spre casă, abia târându-și picioarele. Din fericire pentru el, la pod nu mai era maiorul cel răutăcios. Îl înlocuise un ofițer uscățiv, cu pungi de alcoolist sub ochi. Trupa lui nu mai era însoțită de robotul masiv ci de doi droizi scunzi, care scanau necontenit zona. Era ora asasinilor de noapte, așa că Miliția Urbană se baza acum pe senzorii lor termici și infraroșii și nu pe înfățișarea ostentativă, care era proprie roboților, care acționau în timpul zilei.

— Mișcă-te odată, puturosule! Mai ai doar două ore până se va da stingerea! zbieră ofițerul la John, apoi se retrase în mașina sa de teren blindată, călduroasă și confortabilă. Gradele mici rămaseră în frig ca să înfrunte agenții dușmani, rebelii nemulțumiți și o nouă furtună, care tocmai se anunța la orizont.

John Parker urcă în silă treptele până ajunse la etajul al doilea al clădirii în care locuia. Blocul cenușiu nu avea lift, pentru că nu exista suficient curent electric ca să îl alimenteze permanent. La fel erau construite și celelalte clădiri din oraș. Numai buncărele și cele declarate „importante” aveau lifturi. Familia Parker și vecinii ei pedalau cu rândul pentru a încărca bateriile generatorului și pentru a asigura iluminatul pe casa scării. Deși John și Ashley erau îndreptățiți prin lege ca să primească o locuință mai bună, pentru ca erau cetățeni indispensabili de clasa a 2-a, ei o preferaseră pe aceasta, care se afla departe de centrul aglomerat al orașului și puteau găsi adăpost oricând în ceea ce mai rămăsese din pădurea din apropiere.

John încuie ușa, își scoase masca și hainele ude. Dușul nu funcționa, pentru că nu se mai furniza apă la ora aceea târzie. John se șterse viguros cu un prosop îmbibat cu antiseptic, îmbrăcă un pulover zdrențuit, apoi se aruncă pe canapea. Mușcă cu poftă dintr-una din feliile de pâine din pachet și încercă să o contacteze pe Ashley pe videofon. După ce mâncă încă două felii și se sătură să audă ca persoana apelată nu se afla în raza de acoperire sau că are comunicatorul închis, John se hotărî să îi scrie un email. După câteva minute, serverul de poștă electronică îl anunță că mesajul nu a ajuns la destinatar pentru că „adresa a fost incorect scrisă sau nu există în baza de date”. În timp ce John verifica cu atenție și silabisea adresa de email a lui Ashley, mai primi încă un email, ca răspuns a celui trimis anterior. În el scria următoarele:

— Vă mulțumim pentru atenția acordată cetățenei de rangul 2 Ashley Parker! Nu vă faceți griji, ea este acum sub protecția glorioasei Armate de Eliberare a Alianței Globale! Faceți ceva util pentru patrie cu timpul dumneavoastră și nu ne mai contactați, cetățene John Parker! Vă vom contacta noi, dacă va fi cazul. Vă mulțumim pentru înțelegere și vă urăm multă sănătate!

John privi consternat mesajul și aruncă supărat videofonul. Se apropie de fereastra rabatabilă și o deschise. Nu putea să sară pe geam, gratiile îl împiedicau pe el și pe toți cei, care doreau să arunce cărțile ca la poker și să se ridice de la masa de joc a vieții. Luna sclipi pentru câteva momente printre nori, iar el îi zâmbi ca unui prieten, pe care nu îl mai văzuse de mult. Vântul, care risipise norii, începu să aducă un miros înțepător de acid dinspre fabrica de armament unde lucra John, așa că el renunță să mai privească cerul și se duse la culcare. Avea noroc ca tura lui începea abia la prânz.

Un ciocănit insistent și ritmat îl trezi cu vreo două ore înainte de a pleca la lucru. John nu mai verifică imaginile de pe camera video, deoarece recunoscuse codul folosit de Erick. Apasă niște taste de pe ecranul comunicatorului și deschise ușa. Prietenul său îi zâmbi, se uită prudent în jur, dar John îi făcu semn ca era singur. Erick își desfăcu haina și îi arătă încă două mere și un pachet mai mic.

— Bună ziua, domnule van Eerten! rosti John somnoros. Întotdeauna i se adresa așa respectuos, deoarece vecinul său era printre puținii oameni, despre care John știa că reușiseră să atingă venerabila vârstă de 90 de ani. În toată Europa rămăseseră sub 1000 de asemenea persoane.

— Salut! Ce mai faci, John?

— Nu am vești prea bune. Mă scuzați acum, trebuie să mă duc urgent la toaletă!

Erick porni player-ul său cu baterii, iar încăperea fu inundată de o baladă rock. Lăsă merele pe o masă, apoi desfăcu pachetul și scoase o sticlă cu apă și niște mentă, pe care o culesese pe furiș tot din grădina bisericii. Turnă apă cu grijă într-un ceainic de tablă, pe care îl așeză pe reșoul electric și scoase din buzunarul hainei două cubulețe de zahăr brun. Bătrânul era încă în formă bună. Se urcă pe bicicleta din mijlocul camerei, la care erau conectate niște cabluri, și începu ca să pedaleze viguros. Când John veni înapoi, apa bolborosea deja.

— Vai! Domnule van Eerten! De ce nu m-ați așteptat? Vă rog să vă așezați pe canapea și lăsați-mă pe mine să mă ocup de tot!

— E în regulă, John. Puțină mișcare nu strică. M-am săturat să lucrez. Înțepenesc în sera hidroponică.

— Dumneavoastră ați cerut asta, îi reaminti John. V-au dat ceva ușor de făcut doar pentru că sunteți un erou, vru el să mai adauge, însă nu o făcu, de teamă să nu îl ofenseze pe prietenul său mai vârstnic.

— Am crezut că voi cunoaște oameni și voi sta de vorbă cu ei. Nu mai suportam să stau singur în casă. Dar m-au pus să lucrez cu roboți și să număr sacii cu legume și fructe, care se produc acolo. Asta nu este muncă serioasă! se plânse Erick încă o dată. Apropos, ți-am făcut și partea ta de curent ieri. Administratorul Adăpostului a început să comenteze, când a văzut că nu mai vii acasă, să contribui la alimentarea clădirii. A crezut că ai fugit din oraș și abia l-am convins pe idiot să nu anunțe autoritățile.

— Ce nesimțit! Am stat la coadă ca să intru în spital, zise John revoltat.

— Știam că trebuie să te întâlnești cu Ashley și ca va dura mult. Ia spune-mi, i-a plăcut mărul? Știu că ea preferă din alea roșii, însă nu s-a copt nici unul. Nu este sezonul lor încă.

John nu răspunse, dar chipul său întristat spunea destule. Adaugă niște mentă în apa fierbinte, apoi caută în dulap și reveni cu lingurițe și căni. Așeză cuburile de zahăr pe o farfurioară ciobită pe care o puse în mijloc. Erick coborî de pe bicicletă și luă loc pe un scaun. Bătrânul suflă zgomotos, iar mâinile îi tremurau când începu să mestece în ceai.

— Nu am putut să îi dau mărul lui Ashley. Un robot de la spital mi-a zis că a fost înrolată de armată.

Erick van Eerten rămase cu gura căscata și uită să mai dea drumul cubului de zahar în cană. Clipi din ochi de câteva ori, suspină adânc și îl privi cu tristețe pe John.

— Vorbești serios? Scuză-mă! Desigur că vorbești serios! Oh… Îmi pare atât de rău să aud asta, John!

— Au trimis-o pe frontul african, ca să o măcelearească trupele lui Ren  Zhong…

Erick zâmbi forțat și îl bătu pe umăr încurajator:

— Ei lasă, că nu este totul pierdut ! Bine că nu luptă contra zeloților lui Aslan.

— Nu văd nici o diferență, domnule van Eerten.

— Hei, ai uitat cu cine vorbești? îi zise bătrânul. Își bombă pieptul și făcu să strălucească medalia în lumina soarelui. O primise pentru distrugerea unui robot de asalt chinezesc în 2047, când Eco-China atacase fără succes Europa, aruncând trupe peste Marea Mediterană.  Erick fusese rănit în acea luptă și fusese îngrijit în spital de Ashley.

— Nu, nu am uitat.

— Uite, eu țin foarte mult la voi. Sunt singur pe lume, iar tu și Ashley sunteți ca și familia mea. O să îmi folosesc toate relațiile și o să aflu unde au dus-o.  Promit!

— Vă mulțumesc din suflet! zise John cu ochii sclipind de bucurie.

— Cu plăcere! Trebuie să plec acum. Vine doctorul Laveaux  să îmi facă controlul lunar.

John zâmbi îngăduitor, știind că aceasta era unul dintre avantajele de care beneficiau cei ca Erick. Eroii așteptau doctorii și curierii acasă, nu stăteau la coadă, ca să riște să se îmbolnăvească și să demoralizeze și mai tare populația. Zilele următoare John munci și trăi cu speranța că totul va fi bine și soția sa este în siguranță. Nu își făcea speranțe că se va întoarce prea curând acasă. Eco-China, care începuse acapararea Africii încă de la începutul secolului, ținea cu dinții de singura ei colonie. Însă pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, fără ca el să mai primească vreo veste de la Erick, entuziasmul său începu să se topească ca gheața dintr-un pahar. Cei doi prieteni încă se vizitau reciproc, dar Erick evita să aducă în discuție orice lucru legat de Ashley. John bănuia că el nu aflase nimic și de aceea nu dorea să mai vorbească despre ea. Asta îl reconforta puțin, pentru că dacă lui Ashley i s-ar fi întâmplat ceva rău, Erick van Eerten nu era genul de om, care să îi ascundă adevărul.

Într-o zi ploioasă de primăvară din anul următor, John Parker se pregătea să plece la fabrică să repare o mașină blindată. Videofonul sună insistent, iar pe ecran  apăru chipul lui Erick. Era palid și vorbea cu mare greutate.

— Vino sus! îi ceru el lui John.

— Vă simțiți bine? Vreți să chem o ambulanță?

Erick gemu, închise ochii, își adună toate puterile și rosti:

— Vino acum, John! Singur!

John se cutremură. Puse geanta jos și alergă pe scări până la apartamentul unde locuia prietenul său. Acesta urmărea camera video cu nerăbdare și îi deschise ușa cu mult timp înainte ca el să ajungă la sonerie. John intră înăuntru grăbit și îl găsi pe Erick întins pe canapea, cu o pernă tare sub cap. Arăta destul de rău și de fiecare dată când respira sau vorbea, aerul din plămâni săi șuiera zgomotos.

— Ia-ți un scaun și vino mai aproape! îi ceru el.

John se conformă și îl apucă de mână.

— Lăsați-mă să chem o ambulanță, domnule van Eerten!

— John, am trăit destul. Pune jos videofonul!

Erick tuși violent și arătă spre un pahar cu apă de pe noptieră. John îl ajută să bea câteva înghițituri.

— Asculta-mă cu atenție și nu mă întrerupe!  îi ceru bătrânul.

John îi făcu semn că a înțeles și deveni foarte atent. Erick trase aer în piept și zise:

— Am vești, John. Vești bune!

— Ați aflat ceva despre soția mea?  întrebă John și îi strânse mâna cu putere.

Erick îi zâmbi și dădu din cap afirmativ.

— Este în viață? Când se întoarce acasă?

— Ashley este în viață, dar nu așa cum ți-o închipui tu.

— Ceee?

— Ashley și alte persoane se află în Capsula Timpului, John. Acesta e cel mai mare și mai sofisticat buncăr construit vreodată de om. Deocamdată Alianța Globală îl controlează, iar ceilalți se luptă să pună mâna pe el.

— Credeam că oamenii se luptă pentru resurse!

— Nu… Erick gemu și se apucă cu mâinile de spate. Avea un junghi puternic. Suflă adânc de vreo câteva ori, cu ochii măriți de durere. John se ridică de pe scaun și luă din cutia cu medicamente o fiolă mică de morfină, care avea un ac în vârf.  Imediat Erick se simți mai bine, iar după o vreme continuă să vorbească.

— Facțiunile… se luptă… pentru controlul planetei ! îi spuse el lui John. Nu mai contează acum un câmp de petrol sau o mină de aur. Miza este chiar soarta omenirii ! Cine controlează Capsula Timpului, va moșteni Pământul, după ce acesta va fi incinerat. Războiul a ajuns în ultima fază și asta se va întâmpla curând, John ! Virusul a suferit noi mutații și acum este de neoprit. Ashley știa deja asta, dar nu a vrut să îți zică, ca să nu te sperii.

— Știa? se miră John.

— Era secret de serviciu. Încălca legea dacă discuta cu tine despre asta. Eu bănuiam deja ceva, dar am aflat întâmplător mai multe lucruri de la primar. L-am amenințat că nu voi mai participa la parada anuală, dacă nu îmi spune adevărul despre ce s-a întâmplat în tabăra de refugiați.

Erick își umezi buzele cu apa din pahar, iar John îi așeză perna sub cap.

— În Capsula Timpului sunt o mulțime de semințe, ovule înghețate și mostre de ADN prelevate doar de la ființe, plante și oameni sănătoși, zise Erick cu mare greutate. Făcu o pauză ca să se odihnească, apoi continuă:

— În rețeaua de acolo sunt stocate hărți genetice complete ale multor specii de pe Pământ, inclusiv Homo sapiens. Iar asta nu e tot! Sunt oameni în criostază acolo, John! Iar Ashley se numără printre ei.

— Ashley a mea a fost înghețată? țipă el disperat.

— Da, dar nu trebuie să te temi. Acum au perfecționat tehnologia și totul este în regulă. Roboții lui Hemera vor avea grijă de oamenii care hibernează. Din nefericire, nu s-a reușit transferul minții într-un computer. Ar fi fost mai ușor și mai elegant să evadăm din corpurile acestea muritoare și să salvăm miliarde de vieți.

— Ce păcat! zise John, înfiorându-se. Este îngrozitor să te gândești cât de mulți oameni vor pieri!

— Și mie îmi pare rău! rosti înăbușit Erick. Dar… sunt considerați vulnerabili și nu pot fi primiți acolo. Ar periclita soarta întregii civilizații.

— Chiar nu pot fi salvați?

— Nu eu trebuie să răspund la întrebarea asta, John, ci conducătorii noștri. Eu pot să repet doar ceea ce mi s-a spus: nu mai este timp. Dacă mai așteptăm până găsim un tratament sau o cale de a elimina complet virusul din natură, riscăm să contaminăm Capsula Timpului sau să fie cucerită de dușmani.

John se ridică brusc în picioare și se apucă cu mâinile de cap. Se uita fix la muribundul de pe canapea și murmură tot felul de cuvinte în neștire. Erick îi făcu semn să se apropie.

— Mie mi s-a propus să fiu înghețat, după ce am fost decorat, șopti el. Dar am refuzat, deși profilul meu ADN era în regulă. Eram deja prea bătrân. Mi s-au recoltat probe biologice și m-au lăsat să vin să locuiesc aici, cu condiția ca doctorul Laveaux și Ashley să mă țină sub observație.

— Cum pot să ajung la Capsula Timpului? întrebă John. Vreau să o văd pe Ashley!

— Nu ai să reușești de unul singur. De asta te-am și chemat aici. În curând voi închide ochii pentru totdeauna, iar doctorul Laveaux și echipa sa o să vină să îmi ia corpul ca să facă niște teste. Nu știu exact despre ce este vorba, Laveaux mi-a zis doar că face niște comparații între datele noi și cele vechi, ca să vadă cât de bine s-a descurcat corpul meu în lupta cu virusul și verișorii săi mutanți. Să îi rogi să te ia cu ei, John!

— Chiar credeți că am șanse să fiu primit în Capsula Timpului, domnule van Eerten?

Erick îi zâmbi. Cunoștea secretul soților Parker.

— Ashley a fost testată și ADN-ul ei a fost acceptat, John. Nu văd de ce nu l-ar primi și pe fratele ei în buncăr. Avem nevoie de toți oamenii buni, ca să restartăm civilizația. Acum aș vrea să mai ascult balada aceea rock pentru ultima oara, dacă nu te superi. Rămas bun, prietene!

*

Credit art: prettysleepy1 , dualshockers.com, shacknews