Statutul insulei Corsica a produs confuzie în mass media franceză, trei articole fiind considerate cheile textului de lege. Ministrul de interne, Daniel Vaillant, a declarat ziariştilor că textul votat este echilibrat încercând să minimalizeze întrebările îndreptăţite legate de cele trei articole confuzionante. Vaillant este aidoma lui Max din “Nesfârşita maşină”, povestire SF scrisă de Alexandru Ungureanu cu ani în urmă. Max se întreabă retoric dacă n-ar trebui pur şi simplu să oprească Maşina, o construcţie mecanică simbolică în text. În replică, un alt personaj, Den, spune că Maşina este imensă şi că angrenajele ei nici nu pot fi numărate. Asemenea nesfârşitei maşini ale lui Alexandru Ungureanu, Europa Occidentală şi Imaginarul ei par a fi o nesfârşită maşinărie care din când în când e stricată. Delegările conţinute în statutul insulei Corsica sunt de departe un plonjeu în marasmul descentralizării care ascunde o nouă imagine. Racordurile populare, prin folclor sau prin pornografie, asezonează descentralizarea într-un ritual. Între Corsica şi continent neînţelegerile se acutizează şi este de presupus că şi unele personaje legendare ale istoriei vor fi luate în calcul pentru a dinamita imaginarul colectiv. Nenumărabilele angrenaje europene de la înţelegeri secrete care funcţionează încă înainte de Primul Război Mondial sunt pentru consilierul de imagine un câmp de imagine operabil şi atrăgător. O întrebare incomodă pluteşte în aer. Nu cumva lumea politică este guvernată intim de imaginar?La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate Mașinii ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Aroganţa. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe. Dar romanul rămâne cheia de boltă. Sunt prinşi în ea cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la desfăşurarea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică. Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?! Din când în când, aparent zgâlţâind Mașina în autoritatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor.

Credit art:VEVO ImagineDragons