Zece secunde. Atât. Și mândrețea de navă a ajuns o epavă. Ne-am dus şi noi într-o dimineaţă să căscăm gura la epavă. Nişte crabi gabrioles râcâiau coca iar nişte albatroşi ne-au înjurat cu vârf şi îndesat crezând că vrem să le furăm peştele ascuns în cală. Pe plajă se tot rostogolea un butoiaş cu rom. Wangala, baronul norilor, a zis să tragem o duşcă, două, să ne mai dezmorţim oasele. Am cântat cântecele porcoase până noapte târziu. În zori, a ieşit din cambuză matricea remanentă a ticălosului de gabier şi ne-a plumbuit fugărindu-ne pe plajă. Cum altfel când era să zădărnicim întâlnirea unor barosani de la Vest şi Est care se pregăteau să mute Pământul de pe orbită! Ce fantomă sărită de pe fix, matricea remanente a ticălosului de gabier. Asta-mi aduce aminte de povestirea Zece secunde scrisă de Dorin Davideanu și publicată în Paradox. Dar de când citești tu revista Paradox, se burzului la mine Agomelura Batiardi, cântăreața de blues. Păi, na, citesc. Și ce zice Dorin Davideanu? Păi în primul rând, Dorin Davideanu știe să construiască o atmosferă. Înțelegi? Înțeleg. Are tensiune scriitura lui. Chiar așa? Așa întreabă un rechin liliachiu ieșit din valuri să înfulece matricea ticălosului de gabier, fantomă matricială. Dorin Davideanu vorbește despre contactul vălurit dintre univesuri paralele. Nu sunt alea universuri paralele, n-ai înțeles tu bine povestea lui. El are har de narator, pricepi? Pricep, zic eu. În sfârșit, apare dinspre Teatrul Național, IL Caragiale însoțit de o Colombină. Colombina râde sprințară. Ea citește sefeuri din vârful buzelor, le trimite ca pe niște bezele tandre, pline de tandrețe. Tuturor. Și mie, chiar. Mai zic, așa, ca să nu ratez reitingul literar, ficțional, mai zic tuturor că Dorin Davideanu vorbește despre magia universului. Ce ar fi însă Universul? Așa se întreabă Dorin Davideanu. Iar eu încerc să-mi imaginez răspunsul lui în timp ce fantoma ticălosului de gabier ne scanează pe toți cu atât de multă nerușinare. Oare nu e cumva o frumoasă şi tragică ficţiune de trebuinţă profundei noastre raportări la existenţă? Nu este el verb şi nu substantiv? Nu este el o existenţă a textului sau a texturii? Dar ce poate fi existenţa? Carnavalul simţurilor? Beţia ideilor? Oare nu ar trebui să depăşim această stare enciclopedică şi să ne avântăm navigând plin de curaj mai departe? De ce e bun un Univers izvorât dintr-o stare punctuală şi nu unul vălurit dintr-o mulţime de puncte vălurite şi ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers spânzurat într-o singularitate şi nu un univers vălurit în el însuşi şi mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste şi academiile gomoase vor susţine sus şi tare că nedescoperindu-se neomogenitatea universului acesta va fi fiind omogen. Dar dacă renunţăm la această idee încercând să găsim nu calitatea sau adverbul ci mai cu seamă dinamica universului? Ce ar fi dinamica? Procesualizarea prin verb. Renunţarea la statutul iluzoriu de spectator şi acceptarea unei mişcări bănuite dincolo de staticul care defineşte, eronat, acest Univers. Dar ce este oare acest Univers? Și dintr-odată apare de nicăieri un Mesager.
Credit art: Alex Ruiz
