Prin ’57, când am fost făcut general, toată lumea îşi dădea ifose atunci când vorbea despre Internet. S-au grăbit cu toţii să-şi cumpere un maldăr de scule. S-au branşat la reţea. Şi-au făcut de cap. Îmi aduc aminte bine. Pe vremea aceea citeam Marele Prag, un roman de excepție scris de Alexandru Ungureanu și publicat la editura Albatros, apoi varianta revizuită la Nemira. Îmi place și acum acest roman. E straniu. Nu e academic. Nu e tezist. Gândeam asta în ’57. Pe vremea aceea lăudau cu toţii că iau parte la cel mai teribil război din toată istoria omenirii. La fiecare colţ de stradă dădeai peste câte un spărgător de coduri cărându-şi în spate unitatea informaţională conectată la sateliţi. Era o brambureală de nedescris. Americanii îi spionau pe chinezi. Vietnamezii îi spionau pe ruşi. Francezii scotoceau prin ungherele germanilor iar bulgarii ne purtau sâmbetele atacând câte un site de la parlament sau de la guvern. În Marele Prag am găsit lucruri asemănătoare. Ceea ce n-au înțeles mulți critici literari este felul măiestru în care Alexandru Ungureanu construiește noile mașini ale viitorului. Mașini inteligente. Alexandru Ungureanu scrie cu lejeritate despre asta. Scrie cursiv, cu nerv. Are el o întrebare a lui de pus Universului. Chiar o pune. Întrebarea asta e Marele Prag. Gândeam asta despre cartea lui în acel an. În acel an erau cu toţii experţi în războiul informaţional. Toată lumea era bine informată. Prindeau din zbor de la radio sau de la televizor câte o ştire bubuitoare. Să-i fi văzut cum îşi dădeau ochii peste cap. Bineînţeles că le ştiau pe toate. Era o ruşine să nu ştii cumva cine cu cine, cine pe cine, cine cui, cine la cine, cine după cine, cine împotriva cui. Merita să-i vezi pe toţi cum îşi dădeau aere. Cum le ştiau pe toate. Peste tot găseai câte un vânător de spioni, câte un custode al unei matrici informaţionale. Jurnalele erau pline de simboluri aruncate marelui public spre interpretare. Tarabele gemeau de cărţi despre manipularea informaţională. Întreaga republică aştepta cu sufletul la gură ziua în care aveau să fie publicate dosarele. Era Marele Război Informaţional! Toţi luptau împotriva tuturor! Aveai un pont de vânzare, erai cineva. Treceai de Marele Prag. Alexandru Ungureanu se pare că a înțeles asta. Nici nu se punea problema să primeşti ceva la a doua mână. Te-ar fi luat în râs. Totul era codificat. Comportamentul, limbajul, Marile Afaceri, Marile Ticăloşii. Doar aparent totul se petrecea la vedere. La vedere era bunul gust, surâsul curtenitor, marea frăţie universală. În străfunduri colcăiau sperjurul, sodomia, nimicnicia. Asta era cumplitul adevăr. Se vorbea că până la urmă o să ne frângem gâtul. Că o s-o pornim pe urmele dinozaurilor. Că o cometă ne va face una cu pământul. Ticăloşii nici nu se sinchiseau, stocau tone de informaţii şi şantajau cu sârg o mulţime de politicieni, feţe bisericeşti, oameni de afaceri şi tot felul de VIP-uri. Într-un fel mie nici nu-mi păsa. Tocmai mă chemaseră în acel aiuritor ’57 să mă promoveze, chipurile. Lucram ca bucătar la RITZ, pe bulevard, lângă teatrul dramatic. În zilele caniculare ieşeam la fereastră şi fluieram după puştoaicele de la pension. Neruşinatele, înfulecau bastoane de ciocolată şi-mi făceau semne obscene. Într-o bună zi m-a chemat patronul şi mi-a zis, cu oarecare morgă, o să te facem general. M-au postat la intrarea hotelului în doi timpi şi trei mişcări. Sigur că mi-a făcut o plăcere nebună toată chestia asta. I-am văzut trecând pe bulevard pe prinţesa Danemarcei, pe ambasadorul americanilor, pe Dalai Lama şi pe Gagarin, pe Fidel Castro şi pe Gorbaciov, pe Havel şi pe prinţesa Margareta. O grămadă de lume. Somităţi şi somităţi. Gărzile lor de corp îmi aruncau priviri trufaşe. Dar nici nu-mi păsa. Eu eram general. Culmea e că lucram sub acoperire. General acoperit cu general. La poarta hotelului RITZ. În plin război informaţional. Cine să bănuiască teribilul adevăr? Aveam o mie de unităţi informaţionale sub fireturile galoanelor mele şi comunicam cu toţi generalii serviciilor secrete din lume. Citisem deja Marele Prag scris de Alexandru Ungureanu și eram pe punctul de a pune o întrebare Universului. Sigur că făceam pe nebunii. Iar lumea flecărea şi se distra nebăgând de seamă că eram pe cale să-i facem pe toţi harcea-parcea.
Credit image: Alex Ruiz
