Pepino, omul de serviciu, avea să declare la anchetă că niciodată nu-l văzuse pe Alvaro, funcţionarul de la 9, având o înfăţişare atât de misterioasă ca în acea ciudată zi de 14 ianuarie. Era mai ceva ca Oldanburg, boxerul de categoria grea, care îl bătuse măr pe androidul din generaţia a şaptea Dun, se înflăcără Pepino în timp ce anchetatorul, aruncându-i o privire lipsită de expresie, îşi aprinse o ţigară şi-şi imagina fiecare pas al lui Alvaro până în momentul dispariţiei sale. Pe baza celor declarate de unii martori oculari, un măcelar, un taximetrist şi o fată de liceu, îl urmări pe Alvaro până la Centrul de cercetări astrofizice, GEMS. Imaginaţia lui îl lăsă pe înflăcăratul Pepino să-şi depene istorioara şi făcu o incursiune înăuntrul laboratoarelor că tocmai se experimenta o modalitate originală de a călători prin timp. Întorcându-mă de la meci, beat de fericire şi de pe urma a şapte halbe, mi-am făcut drum până la Bancă şi-am zărit lumină la un birou, am urcat şi m-am trezit faţă-n faţă cu Dumnezeu, spuse Pepino. Anchetatorul tresări. Alvaro avea o aureolă în jurul capului, zău aşa, l-am confundat cu uşurinţă cu Creatorul, mă privea fără să mă vadă şi-mi tot povestea ceva. Anchetatorul îi întinse un pahar cu apă minerală. Pepino mulţumi şi spuse că nu mai are ce povesti. Alvaro dispăruse în chip misterios în ziua de 14 ianuarie şi cam asta era totul.
Anchetatorul îi făcu semn că poate să plece şi continuă să-şi închipuie momentul în care Alvaro îl înfruntase pe directorul general al băncii ameninţându-l în faţa a doi alţi subalterni. Ieşise apoi furios din cabinet, trântise uşa şi se îndreptase hotărât către casă. Îşi luase un sac de voiaj pe care îl umpluse cu o mulţime de lucruri şi apoi colindase pe străzi aşteptând seara. În tot acest timp fumase peste douăzeci de ţigări, lucru care nu-i era în obicei. Seara se furişase până la GEMS, unde pătrunse sărind pur şi simplu un gard. Escaladase o fereastră şi apoi intrase într-unul din laboratoare. În timpul nopţii Alvaro îl zări pe anchetator în visele sale, se zvârcoli gemând şi împrăştie frunzele din care-şi încropise un culcuş. Se trezi dimineaţă în zumzetul unor insecte multicolore. Se afla în jungla africană la o distanţă bună de secolul XX departe de şeful său autoritar şi de codaşii lui neobosiţi. Studiase totul în amănunţime. Citise într-o carte că oamenii primitivi erau impresionaţi cu uşurinţă de luminile şi sunetele necunoscute. Cartea era scrisă de Poul Anderson. Coridoarele timpului, a doua ediție, a văzut lumina tiparului în 1966. S-a bucurat de un succes enorm în America și în lume. Poul Anderson iubea trecutul pe care îl idealiza cu succes. În oglindă, într-o oglindă paralele, prezentul e rău, e plictisitor, fără sare și piper. Trecutul în schimb e plin de figuri legendare, de fapte de arme senzaționale, de vitejie. Personajele lui Anderson, bine construite, știu să facă fața oricăror vicisitudini. Poul Anderson scrie cu tact dar și cu ambiție, fără înflorituri inutile. Cum să nu-l cucerească pe deplin pe Alvaro? Anderson te poartă prin lumi de mult apuse cu mare dibăcie literară, nu te lasă să respiri, găsește mereu bucle temporale teribile în care te pierzi fără drept de apel, mereu fascinat ca un copil. Dar, gata cu literatura science fiction, strigă Alvaro entuziast. Se ridică în picioare, scoase din sacul de voiaj pistolul de artificii şi înaintă înspre piaţa satului. Se postă chiar în mijlocul ei şi vreme de câteva minute umplu văzduhul cu lumini multicolore. Tobele răpăiră şi întreg tribul se adună în jurul lui. Manifestarea lor zgomotoasă îl umplu de bucurie pe Alvaro. Era Zeul venit dintr-un alt Timp şi iată, tribul îl întâmpina cu dansuri şi cu ghirlande de flori. Marele vrăjitor i se aruncă la picioare, iar regele african îi întinse sceptrul puterii fără să-l privească în ochi. Apoi îl purtară pe umeri spre un luminiş în care ardea un foc uriaş, făcându-l să înţeleagă prin semne, că, la începutul anului, primul zeu, care cobora printre ei, era mâncat pentru ca întreg tribul să aibă noroc la vânătoare şi să trăiască în pace cu vecinii.

Graphic art by Alex Ruiz.