Pe numele său adevărat Dumitru Luca, Marcel Luca a fost unul dintre membrii fondatori ai cenaclului timișorean „H.G. Wells”, ales secretar al grupării în perioada 1970-1978. S-a născut la 1 iulie 1946 în comuna Ianova din județul Timiș. A absolvit o școală profesională de construcții, completată prin studii serale la Liceul de filologie-istorie din Timișoara. A lucrat ca laborant chimist la Oficiul pentru studii pedologice şi agrochimice din aceeași localitate, devenit ulterior Laboratorul judeţean de agrochimie şi pedologie. Adrian Rogoz i-a remarcat textele de anticipație încă înainte de a publica numărul special dedicat grupării timișorene (cel din mai 1971). A debutat în CPSF cu schițele Pregătiți o porție în plus și Discuție cu un venusian (1970), reluate și în antologia Povestiri științifico-fantastice (1972), volum prin care Casa de Cultură a Studenților din Timișoara scotea în public talentele cenaclului patronat de instituție. În aceeași perioadă editează, împreună cu Cornel Secu, primul număr al celui dintâi fanzin tipărit la noi, Paradox. Semnătura îi apare mai mulți ani la rând în Almanahul Anticipația (care, în 1984, îi va rezerva, de altfel, un medalion special), dar și în publicații SF cu o frecvență notabilă în epocă, chiar dacă neregulată: Paradox, Helion, Omicron-ul craiovean. Înzestrat cu certe aptitudini umoristice, nu se rezumă la exprimarea acestora pe seama clișeelor SF. A scris proză și versuri în grai bănățean, ceea ce i-a putut deschide cu ușurință paginile unor ziare și reviste regionale precum Foaia bănățenilor, Renașterea bănățeană, Jurnalul de Timiș, Orient latin. Și-a exersat talentul comico-satiric inclusiv în publicații de strictă specialitate, precum Anotimpuri (editată de Stațiunea de Cercetări Agricole Lovrin) și Agricultura Banatului, unde, pe lângă seria monografică „serioasă”, intitulată Panopticum al comunelor din perspectivă pedologică, autorul semna frecvent și poezii în maniera lui Victor Vlad Delamarina. Un întreg volum, Ghin a lu’ Lunghin și dilemele Tranziției (1998), adună astfel de versuri în grai bănățean, în care exercițiul umorului deviază de la subiectele SF spre temele actualității contemporane.

Non-SF este până și o carte cu titlu înșelător, Vreau să fiu cosmonaut, cu scenariul și versurile aparținând lui Marcel Luca, iar ilustrațiile semnate de Theodora și Sandu Florea. Preocupat de cartea pentru copii și de propria-i prezență în publicațiile periodice, autorul s-a mulțumit o vreme să-și promoveze creația anticipativă doar prin antologiile colective lansate de diverse edituri în ultimele decenii ale secolului trecut, de la Alfa și Avertisment pentru liniștea planetei, până la Anatomia unei secunde și Timpul este umbra noastră, ultimele fiind de după 1989. Și-a adunat în volum povestirile SF destul de târziu, în 1998, sub titlul Tactică și strategie.

Întrucât culegerea reunește lucrări deja datate și unele de inspirație mai recentă, scriitura lasă să se vadă, ca în cercurile copacului, o evoluție a experienței auctoriale. Evident, și sub aspectul valorii apar importante diferențe între texte. Schițele din faza debutului sunt „subțirele”, atât ca idee SF, cât și ca realizare literară. Majoritatea aduc în scenă personaje caricaturale, de un grotesc agreabil, antrenate în mici acțiuni superficiale, destinate și ele să amuze. Când nu vor fi gândaci de Colorado ne prezintă tribulațiile inginerului agronom Cercel I. Cerceluș, confruntat cu absența unuia dintre mecanismele sale inteligente de la apelul de rutină ce încheie programul zilnic al Stațiunii de „robotractoare”. Plecând în recunoaștere cu o „mică farfurie zburătoare, proprietate personală”, Cerceluș își găsește tractorul pe câmp, cu inițiativa blocată de faptul că pe ultimii metri pătrați pe care mai trebuia să-i are dormea imperturbabil un om. E aici ilustrarea burlescă a uneia dintre legile robotice enunțate de Isaac Asimov, folosită de Marcel Luca pentru o lume aseptică, unde până și insectele odinioară dăunătoare agriculturii, redescoperite în chip nesperat, ar urma să fie tratate cu grijă savantă și înmulțite, ca să li se regenereze specia pierită. Extraterestrul din Discuție cu un venusian are un nume reproductibil doar printr-un strănut, iar întâlnirea cu naratorul devine prilej de comice încurcături:

 

„Emoționat, m-am ridicat din fotoliu, iar în momentul în care s-a întors spre mine, i-am strâns prin surprindere și atât de călduros mâna, încât abia după vreo trei secunde mi-am dat seama de nenorocire. Uitasem de faptul că vecinii noștri au temperatura corpului mai scăzută decât a unui bloc de gheață, așa că mâna îmi era inertă și acoperită de promoroacă.

Am zâmbit chinuit, cerându-i companionului iertare pentru zăpăceala mea dictată de amiciție, spunându-mi în gând că măgarul putea să se gândească la un asemenea accident și să-și fi pus niște mănuși izolatoare.”

 

Rezolvarea situației din povestire mizează pe poantă: venusianul e telepat, așa că îi „citește” prompt pământeanului toate aprecierile deloc măgulitoare formulate în gând, în vreme ce din gura lui ies doar cuvinte de conformistă diplomație socială. În Explozia clipei, un exploziv nou, încercat într-un parc privat, produce „dezagregarea relativă a timpului”. Mai precis, o breșă temporală prin care pătrund într-un fel de prezent etern lucruri și ființe ce existaseră pe terenul respectiv în diferite epoci istorice și chiar în erele geologice vechi. În cockteilul acesta de epoci, un pterodactil mănâncă găinile hangiului din veacul al XVI-lea, prin pădurile locului sunt văzuți mamuți, iar războinicii anului 1000 dau buzna, îmbrăcați în armuri, peste personaje cu redingotă și joben. Uneori, textul permite și note sentimentale. Astronautul Tom din Imposibila revedere, care în spațiu a avut șansa să descopere o stea excentrică, invizibilă, își lasă profund îndurerată soția, la întoarcerea sa pe Pământ, întrucât a devenit și el invizibil. Doi îndrăgostiți își fac declarații amoroase în campusul universității, iar o entitate extraterestră cu formă de cactus le înregistrează, reproducându-le mecanic spre stupefacția studenților apăruți a doua zi în zonă (Și dacă undeva, în Univers, cresc cactuși?).

Miza textelor va crește în povestirile compuse ulterior, pe măsură ce autorul se străduiește să adauge schemelor SF o dimensiune umană. Publicată în primul număr al fanzinului Paradox (1972), Planeta fără pterodactili este un text ce și-a câștigat o largă audiență pe fondul începuturilor noastre fandomiale, fiind reluat ulterior în Almanahul Anticipația, în unele antologii și ajungând chiar scenariu de bandă desenată. Situația propusă este tipică pentru SF-ul epocii: un grup de astronauți se pregătește să debarce pe o planetă necunoscută, unde speră să întâlnească ființe înzestrate cu rațiune. Acestea există, într-adevăr, însă contactul e periclitat de un factor moral: suprapopulat cu ființe mărunte, răspândite „la centimetru pătrat” pe întreaga lui suprafață, corpul ceresc respectiv nu oferă aventuristului Solino niciun loc de asolizare. Confruntat cu perspectiva de a ucide sub vehiculul propriu milioane de extratereștri nevinovați, iar pe de altă parte cu neputința de a-și lua zborul înapoi, spre nava-bază, astronautul e pus astfel în fața unei dileme existențiale. Dilemă ce nu poate fi rezolvată decât în conformitate cu preceptele etice ale utopiei comuniste, prin autodistrugere imediată. Autorul complică povestirea cu o relație matrimonială, transferând dilema amintită și asupra Lianei, ajunsă în situația de a fi tocmai ea cea care decide, în momentul de cumpănă, sacrificiul soțului. „Încălzindu-și” scrierile prin astfel de note sentimentale, Marcel Luca nu mai poate evita rezolvările de tip melodramatic. Impasul unui asemenea tratament literar aplicat subiectelor va fi la un moment dat observat, de unde și virajul spre situații mai rezistente la tentele edulcorate. Lacul păsării Wandoo este, în creația autorului, o primă încercare de a da o turnură politică subiectelor sale: povestirea confruntă mentalități rasiste cu soluțiile unui viitor înclinat să le sublinieze absurdul și zădărnicia. Alte povestiri construiesc din raţiuni polemice contrautopii de sinistră înfăţişare, precum Republica Enclava din Scurta carieră a lui Antonio Rosales. Scrisul autorului câştigă supleţe şi complexitate, dar încă mai are de rezolvat stângăcii şi probleme de echilibru compoziţional. Este motivul pentru care, în ultima istorisire citată, finalul optimist – în logica povestirii totuşi – nu convinge din punct de vedere artistic, fiind net inferior tablourilor „dure” ce descriu statul-penitenciar. Piesa cea mai bună se intitulează Carolyne Project şi reprezintă o frumoasă speculaţie pe tema călătoriilor în timp. Printre fluturările sprintene ale câtorva ironii la adresa secretomaniei militare, povestirea îşi conduce cu un umor bine dozat ideea SF spre momentul de revelaţie paradoxală. Aici autorul are originalitatea de a extrage dintr-un vechi cufăr sigilat al Inchiziţiei spaniole dovezile materiale ale unui prea păzit proiect american de la sfârşitul secolului al XX-lea. Lucrat în câteva linii fine şi inteligente, un portret (părintele canonic Juan Egas) pledează pentru avantajele unor modalităţi de expresie superioare. Pe acestea Marcel Luca le descoperă atunci când renunţă la şarja caricaturală, cât şi la un tenace sentimentalism.

         Ceea ce se dovedește destul de greu de realizat, întrucât umorul său nativ l-a transformat pe Marcel Luca însuși într-un personaj distinct în mediul cenaclier timișorean. Pus pe mici farse amicale și dornic să se amuze, distrându-i în același timp și pe alții, a redactat an de an un Plugușor comic pentru „revelioanele SF” organizate la Timișoara. Îi convine să-și semneze corespondența cu un titlu pompos: „conte de Ianova”, iar în 1990 a lansat, la limita seriozității, o „Fundație Aeriană, Fictivă și Europeană” care-i poartă numele („Marcel Luca și ciracii lui”), acordând premii și diplome câștigătorilor unor concursuri de catrene pe teme ad-hoc și pe rime impuse, în cadrul unor festivități ale cluburilor „Helion” și ARSFan. În publicația electronică Pro-Scris, ca și pe site-ul Helion, apar din când în când versificări de tip umoristico-parodic cu referire la mediul cenaclier, sub titluri semnificative precum: Parodii de circumstanţă cu sefişti de relevanţă, Mistreţul SF cu colţi de argint, Balada sefistului grăbit etc. Sunt manifestări minore ale unui bonom iremediabil, dornic să creeze o atmosferă de bună dispoziție în jurul lui. Iată o astfel de șarjă amicală la adresa redactorului-șef al revistei Helion, cu un prilej aniversar (Cuvântul lui Secu adresat redactorilor săi):

„Prestigioşi redactori, acum, de Ziua Mea,

Smerit mă rog să-mi ascultaţi cuvântul

Şi-n spirit patriotic să faceţi voi ceva;

Plecând în delegaţii, să răsturnaţi Pământul!

 

Vă dau pentru aceasta un termen de trei zile,

Diurnă pe măsură şi nu vreau vreun protest,

Căci nu vă cer să faceţi eforturi inutile,

Ci să-mi rotiţi Pământul, din Est de-acum, spre Vest!

 

Doar este patriotic să vrem Prosperitatea

Şi-n fiece cătun, în case cu blazon,

Să simtă tot românul ce este Libertatea

De-a lectura, cu râvnă, revista Helion!

 

Concetăţeni! S-o rupem cu falsele idile

Pe care le mai facem cu Estul bolşevic!

Să vrem, căci este timpul, prin proceduri subtile,

S-ascundem sub covoare perversul creier mic!

 

Căci el e vinovat de visele proscrise,

Clonate dinspre Lenin, ca din celule-stem,

Când Vestul ne aşteaptă, cu braţele deschise,

Să ne iniţieze în Criza-i de sistem!

 

Când răsturnaţi Pământul, căci ştiu că se mai poate,

Încă un sfat, pe gratis, acum, eu vă acord:

Să afle tot românul că s-a făcut dreptate –

Pe oricare busolă, doar SECU-i Polul Nord!”

Marcel Luca a fost distins în mai multe rânduri cu premii și mențiuni ale convențiilor naționale de anticipație.

Grav bolnav, a murit la 27 aprilie 2013, în Timișoara.