Prozator și publicist, născut la 21 aprilie 1971, în Huși, Adrian Buzdugan este absolvent al Facultății de Filozofie de la universitatea ieșeană. Ca profesor de științe sociale, în 2001 se stabilește la Brăila. Începuturile sale literare datează din ultimul deceniu al secolului trecut, când, în 1992, Editura Junimea îi anunța debutul cu un titlu voit provocator (Treisprezece gloanțe și de restul… morcovi), volum de proză scurtă pe care, confruntată cu perspectiva iminentă a falimentului, instituția l-a abandonat. Autorul pare o vreme derutat între solicitările veții – pe acestea le evocă într-un interviu, cu umor și cu o bună doză de detașare: „Am vrut să urmez Arhitectura la București, am ajuns la Hidrotehnică în Iași, am renunțat, era să ajung poștaș în niște cătune uitate de lume (îmi aduc aminte că pentru parcurgerea distanței mi-ar fi fost necesar un cal sau o motocicletă), gardian public, licențiat în limbi străine, ofițer de informații etc. A treia facultate la care-am intrat am făcut-o din plăcere. Deși, dacă e să fiu sincer până la capăt, anul I mă dezamăgise, doar prezența unei colege, acum soția mea, m-a determinat să suport cu stoicism tot balastul care acoperea cunoștințele ori modalitățile de lucru interesante. Am avut o șansă să rămân în facultate, dar am renunțat și am ajuns ce se putea ajunge în cel mai rău caz: profesor în mediul preuniversitar”. Salvarea îi vine din asediul reluat al literaturii, după o întrerupere de peste un deceniu. Cu începere din 2007, va publica recenzii de carte, cronică de film, eseuri, poezie și, bineînțeles, proză scurtă, în reviste precum Viața Românească, Vatra, Familia, Dacia literară, Luceafărul de dimineață, sau, din domeniul familiar genului nostru, Helion și Nautilus. Scrise într-un amestec de fantastic, absurd și SF, povestirile sale au fost încununate cu premii ale revistei Helion (în 2008 și 2009); altele i-au adus autorului distincții din secvențe mainstream ale literaturii române: Marele Premiu la Concursul național de creație literară „Vasile Voiculescu”, Premiul Național „Moștenirea Văcăreștilor” (ambele în 2009), Marele Premiu pentru proză scurtă la concursul de debut literar UniCredit (2010). Toate acestea prevesteau adevăratul debut editorial al lui Adrian Buzdugan, produs cu culegerea intitulată Capela excomunicaților, de asemenea premiată la apariție: premiul revistei Luceafărul de dimineață și premiul de debut al Asociației Scriitorilor din București, cărora li se adaugă, în domeniul nostru, premiul ARSfan. O situație la fel de promițătoare, și tot în dublu registru, avea să întâmpine cea de-a doua carte a autorului, Citadela de fier: premiul Romcon pentru roman pe anul 2012 și Premiul revistei gălățene Antares, aflată sub egida Uniunii Scriitorilor.

 

Capela excomunicaților (2010) grupează, cum bine observa Marius Chivu în Dilema veche, „stranii distopii, teorii şi conspiraţii istorice şi Sci-Fi (lozofice), alternând tehnologia cu livrescul în cheie absurd-fantastică, totul scris alert şi dens, cu ingeniozitate imaginativă şi bogăţie lexicală”. Personajele din volum sunt niște „savanți” fără diplomă, fabricați pe bandă rulantă de diverse case de sănătate mintală. Fiecare vine cu universul său alcătuit din cioburi, din piese obsesive, gata să se lase combinate sub o voință capricioasă, după reguli aleatorii – când de nezdruncinat, când repede schimbătoare. Rezultatul manevrelor pomenite e un puzzle delirant. Naratorii acestor experiențe extravagante „au ce au cu lumea”, dar cu lumea lor, pe care înainte de-a o dărâma trebuie să și-o zidească, într-o logică personală și cu un elan de-a dreptul năucitor. Un asemenea gest de continuă întemeiere universală bântuie, bunăoară, prin mintea personajului din povestirea ce dă titlul volumului. Iată ce simte el:

 

„În fiecare dimineață trebuie să reconstruiesc lumea.

Știu că e mult mai comod să lași divinitatea să-ți ofere una gata făcută, tu doar s-o ajustezi, dar asta-i alegerea mea, să fiu zidar, nu chiriaș.”

 

Sarcina aceasta copleșitoare și totodată teribilă pretinde nu atât efort fizic, cât o revărsare neostoită de inteligență tehnică, izbucnită, ca în Antilumea, în momentul când micuțul Daniel Haniak se trezește fulgerat de har, „iar privirea sa cețoasă, melancolică, brusc devenită fixă și cercetătoare, s-a așezat nesățioasă pe lucrurile din jur”. Întrucât universul se construiește din amănunte, el născocește rând pe rând fleacuri pe care la prima vedere le-am putea declara absurde, precum creionul cu un singur capăt și țigara cu trei („pentru fumătorii grăbiți”), drapelul cameleonic, spoveditorul digital (primit cu firească reținere de biserică și de psihoterapeuți), dar și un convertor de temperament, cutia chirurgicală pentru „operații instant”, un extinctor ecologic („care distrugea absolut tot ce atenta la integritatea Naturii naturale: pungile de plastic, peturile, mucurile de țigară, petele de petrol, întreprinderile poluante și orice tip de noxe”), apoi acceleratorul gnoseologic („pentru făcut de-adevăratelea doctori în științe”), un perpetuum mobile „incomplet” și alte năstrușnicii de plăcută rezonanță în contextul societății contemporane, dar și cu efecte secundare mai greu de controlat. Între atâtea născociri avântate, menite să țină sus și să agite frenetic stindardul tehnologiilor SF, nu e de mirare că apar și „invențiile problematice”, cum ar fi mașina cu scuipat („o berlină clasică ce consuma doar 25 ml de salivă la suta de kilometri”), producând stupefacția și alarma marilor industriași ai petrolului, uneltirile lor nelegiuite contra inventatorului („au tocmit filiala bosniacă a Camorrei să-i facă felul”), și doar o altă născocire spectaculoasă, teleportorul bosonic, pare să-l fi putut salva pe acesta de gloanțele lunetiștilor, făcute inofensive cu o serie de salturi oportune prin timp. Ar putea continua lista gadgeturilor mirabile prin care personajele lui Adrian Buzdugan construiesc și reconstruiesc lumea; însă important e că, precum în cazul redutabililor savanți nebuni din perioada clasică a genului, lumea aceasta trebuie totuși distrusă în cele din urmă – deconstruită cu forța, am putea spune în limbajul teoretic postmodern. Ceea ce naratorul din Antilumea chiar face, prin propria sa expandare fizică, la fel ca un personaj pe care l-am mai întâlnit în nuvela lui Mircea Cărtărescu, Organistul.

 

„Am dat cu pumnul în perete și o gaură s-a căscat spre cealaltă celulă.

– Ce faci, bă?!

Era unul Lipyn, anchetat pentru spionaj economic.

– Astup-o, că după aia o încurci!

Nu mai este nevoie. S-au crăpat toți pereții din cauza noilor mele dimensiuni. Am ajuns cu ce-ar trebui să-mi fie cap undeva pe la etajul doi.

Sediul închisorii e de mult sub mine și beneficiez de o panoramă extraordinară a orașului. Cu cei de la sol țin legătura prin piloții elicopterelor care vâjâie pe lângă mine zi și noapte… E destul de interesant, cu excepția evacuărilor pe care le-am generat.”

 

Iar expandarea continuă, tot ca în Organistul, exponențial, cu efecte de apocaliptică dereglare a universului astronomic.

 

„Cercetătorii spun că Pământul descentrat va devia încet-încet de pe orbită. Ar fi apelat la Haniak, dar am înțeles că i-a zburat juma’ de creier când m-a recuperat din antichthon. Resemnați, ei estimează că mă voi apropia de Soare și se va produce o reacție citrinică. Vor urma alte sisteme, galaxii, roiuri de galaxii…”

 

Povestirea ilustrează în suficientă măsură modul cum operează Adrian Buzdugan cu motive extrase din inventarul convențional al SF-ului. Invenția lui denominativă este debordantă, sugerează cu subtilitate un limbaj de taliban al domeniului, dar e greu să nu observi priza ironică a textului ce ambalează asemenea sclipitoare produse ale închipuirii generice. Acumularea de motive șarjate într-o poveste narată cu deplină detașare sentimentală conduce treptat spre rezolvări de un comic irezistibil. Iar lucrul acesta se produce în toate prozele scurte din această culegere. Majoritatea lucrărilor au titluri în mod deliberat extravagante (Racla lu’ Caracla, Bliul, Rotoghila, Zborul cantalogului, Zantiacii) și abordează clișeele genului rând pe rând, uneori chiar „la grămadă”. Motivul Atlantidei, cu civilizația ei paleoastronautică aflată la originea „experimentală” a istoriei noastre, se combină în Rotoghila cu cele ale lumii pierdute în junglă și al explorărilor culturale inițiatice. În Capela excomunicaților, sub pretextul marelui contact galactic descoperim o critică a convențiilor creștine, declarate eminamente inepte din perspectiva unei rațiuni extraterestre, rece și distantă. Hipocrația instituie revoluția în ospiciu, construind o republică de tip utopic („republica hipocratică”), ale cărei reguli și legi amestecă derizoriul cu perfecțiunea ipotetică și o vor pune inevitabil în conflict cu societatea de dincolo de ziduri. Tot astfel, anomaliile temporale de felul celor pe care le suspectăm a fi produse în acceleratoarele de particule, multiversurile cu 11 dimensiuni, speculațiile cinice privitoare la viitorul „negricios și crăpăcios” al omenirii (în prelungirea unui prezent invadat de planurile complicate și de „proiectele zvârlite-n incertitudine” ale unor indivizi obsedați de magna reconfiguratio a lumii), toate aceste ticuri SF bântuie, în Chariboria, prin mintea unor personaje complet zăpăcite de subtilitățile culturii științifice și care își trăiesc dezechilibrul psihic între galantarele măcelăriei și – a se vedea „cazul” pilduitor al lui Don Quijote – cărțile stimulatoare de confuzii. Ficțiunile genului ajung să producă „realități”. Pornind de la clasici (Wells, Arthur C. Clarke) sau de la pelicule cinematografice de succes, precum Ziua Independenței, motivul invaziilor extraterestre trece treptat, din proiectele manipulate voluntarist ale unei edituri specializate, în viața întregii comunități.

 

„Dacă ieri era o demonstrație a ecumeniștilor, o contrademonstrație și câteva sute de polițiști, azi abia m-am putut strecura spre editură. O manifestație scăpată de sub control bloca străzile Atenei sârbești. Huiduieli, scandări împotriva venirii zantiacilor și placarde: Go Home!, Aliens = Americans, Don’t Land on our Land!. Mi-am adus aminte de idilicele plăcuțe instalate inițial de municipalitate: Welcome!, Novi Sad. Dobrodošli na Zantiak Park!, Don’t feed zantiacs! sau Don’t eat zantiaks!

 

Adrian Buzdugan frământă energic universul SF, pe care îl recompune dintr-un interesant unghi personal. Tratamentul ironic al temelor și motivelor nu înseamnă o subiectivă detașare de acestea până la a nu le recunoaște substanța sau a le desființa. În măsura în care vizează clișeele din anticipație, acest tratament privește și unele subiecte generale ale literaturii, precum relația omului cu timpul său social. Dacă pentru romantici raportul genialitate-nebunie se fixa în termeni emoționali și atingea cote aproape poetice, autorul apreciază că această relație mai poate fi stabilită astăzi doar într-un regim al deriziunii, sub povara universului teoretic produs de științele de vârf și revărsat în cascade tulburătoare de minți asupra imaginarului popular. Trăind între ficțiuni decupate după șablon, personajele din Capela excomunicaților nu pot fi oameni în carne și oase, devin ele însele ficțiuni. Literatura lui Adrian Buzdugan este, deocamdată, povestea lor, a iluziilor lor savante, a vizionarismului lor patologic, a misterului absurd și fantastic în care se refugiază, ca niște abstracțiuni animate ironic. Dacă autorul reușește să ne surprindă mereu, și în chip absolut firesc, este și fiindcă scrisul său inteligent, prin care aluziile culturale se diseminează cel mai adesea discret și subtil, dar uneori în bine calculate rafale, scrisul acesta nu-și restrânge ținta la consumatorul de istorisiri comode și vulgare. Dimpotrivă, el pune în evidență un mod personal de a gândi literatura, hrănit din clișee, e adevărat, dar producând efecte deloc clișeizate. Critica literară n-a ezitat să descrie un veritabil „cod Buzdugan”:

 

„Care cod presupune obligatoriu adaptarea/ tratarea/ interpretarea/ parodierea/ absurdizarea unei teorii, a unor principii – reguli – idei ce țin de spațiul filozofiei, al circulației ideilor în sens larg (spațiu cunoscut/ prețuit, de altfel, de un autor specializat într-un astfel de domeniu). Se trece la invenție/ adaptare lingvistică/ spațio-temporală, se pune mare preț pe știința alcătuirii unor finaluri de efect, se scrie adesea uitându-se de norma SF, ca și cum s-ar vrea orientarea noastră spre clasicele virtuți ale prozei din totdeauna.” (Constantin Dram, în Convorbiri literare)

Cea de-a doua carte a autorului, romanul Citadela de fier (2012) este o distopie construită pe baza aceluiași cod. Distopia, mai ales cea în descendență orwelliană, pretinde elemente de referință ancorate în realități imaginate pe un suport socio-politic cunoscut cititorului, poate chiar familiar. Iar cadrul romanului, chiar așa, prelucrat, cum apare el în primele pagini ale cărții, prezintă trăsături la care românul, zăpăcit de penibilele cazne ale unei tranziții perpetue, tresare prompt. Ce descoperim în marginea de Federație unde și-a implantat Adrian Buzdugan nucleul dur al societății sale mutate discret dintr-un prezent tulbure într-un viitor execrabil? „Bufoniadă postcomunistă”, politicianism ieftin și viclean, manipulare prin fraze goale de sens, dar al căror zgomot are priză la persoanele nedeprinse să filtreze prin inteligență proprie faptele și discursurile erupte în domeniul public. Gargariseală politică de tip balcanic: „Democrația, dacă nu-i directă, e mai bine să nu fie!”; sau: „Democrația reprezentativă nu-i decât un rahat înțesat cu mutanți corupți”. Referirile devin uneori de-a dreptul transparente, ochiul critic descoperind în raza lui de bătaie „nații care-și meritau soarta. În Novomoldavia și ținutul Transilvan aveau partide etnice, în Valahia Mare aveau «certificate de revoluționar»”. Iar soarta de care se pomenește aici, evident bicisnică și dezgustătoare, are la căpătâiul ei guvernanți fără scrupule, campioni la încâlcit ițe politice în folos propriu și spre confuzia deplină a unei mase de „guvernați nerozi”. Iată, așadar, un sistem ce se preface în mod neconvingător a avea „față umană”, dar în fond crâncen și ucigător de speranță, și în care democrația, în ciuda faptului că se vorbește despre ea în permanență, pare intrată iremediabil în declin.

Din exemplele produse aici nu trebuie să se tragă concluzia că autorul ar fi un gazetar, unul dintre mulții critici polemici ai realităților contemporane. Asemenea decupaje „din natură” servesc unei scenografii de care distopia are imperioasă nevoie, iar de ambalajul sarcastic care le învăluie nici proza satirică nu se dezice. În felul acesta trebuie citite și alte constatări incomode ale personajului narator, adevăruri cinice în esență, dar năzuind, ca expresie concentrată, spre fulgurația memorabilă a aforismului: „În istoria recentă a Federației mai fuseseră oameni mici care prin lustru deveniseră mari, acum însă era domnia oamenilor mici care se încăpățânau să rămână mici”. Tot în registrul cultural al satirei politice intră și meditația privind „sacrificarea scuzabilă” a intelectualilor, la fel ca odinioară în cetatea utopică a lui Platon, pe fondul amăgirii gloatei cu pâine și circ.

Tabloul de ansamblu e creionat rapid și, chiar dacă naratorul – din motive obiective – nu-l mai vizitează decât prin terminalele memoriei sale capricioase, el rămâne reper de referință pentru întregul roman. Suflet ultragiat simultan de grotescul apăsător al sistemului și de o dramă personală pe care e tentat s-o atribuie aceleiași odioase făcături politice, personajul va fi capturat rapid de o conspirație dubioasă, servind ascensiunii spre putere a unor figuri din umbră, cu nimic mai puțin detestabile decât tiranul eliminat. „Cineva trebuie să plătească”, aceasta e justificarea morală pentru asasinatul politic, însă veritabilul plătitor va fi pionul ajuns în plasa unor planuri impenetrabile și, evident, sacrificat fără milă îndată ce rolul rezervat lui ia sfârșit.

Chintesența distopiei descrise până aici în liniile sale generale e reprezentată de spațiul concentraționar denumit, în mod surprinzător, Tehnopolis. Era fatal ca insul mânat de sentimente utopice și devenit justițiar de ocazie să sfârșească în această închisoare absurdă, de sugestie kafkiană. Autorul închipuie un straniu penitenciar în aer liber, fără gardieni, restrâns totuși la un perimetru fix. Încercuită în mod spăimos de Styx, râul mitologic, dar prin albia căruia curg acizi dizolvanți, la fel ca în anticipațiile de rezonanță folclorică ale lui I.C. Vissarion, închisoarea aceasta cu veleități de calpă umanitate nu se mai mulțumește doar cu gardul electric al vechilor spații de detenție. Absența gardienilor cu înfățișare umană nu înseamnă abandonul supravegherii, ci doar trecerea acesteia în seama dispozitivelor mecanice. Deținuții sunt urmăriți cu vigilență de ochii sticloși ai aparaturii electronice, iar gesturile ieșite din registrul aprobat suferă prompt sancțiunea corporală a „plesnitorilor” instalate peste tot, în dormitoarele comune, pe traseele dintre pavilioane sau în vecinătatea Citadelei dominatoare, spre care se îndreaptă, paradoxal, speranțele de libertate ale condamnaților politici.

 

„M-am uitat la cele patruzeci-cincizeci de plesnitori dispuse în tocul ușii metalice. Dacă și-ar fi descărcat substanța anchilozantă probabil că doza ar fi fost mortală pentru deținuții care-ar fi dat să intre cu forța în Citadelă pe lângă vreun admis. Sus oricum era scris amenințător că trebuie să se păstreze trei metri distanță față de primul solicitant.”

 

La fel ca sistemul politic care a produs-o, închisoarea-robot întreține în populația încarcerată iluzia că libertatea ar putea fi obținută – iarăși o surprinzătoare idee! – prin efort de creație, prin performanța artistică:

 

„… aflasem că Tehnopolisul fusese împărțit inițial în mai multe sectoare, fiecare dintre ele fiind destinat uneia din cele șapte arte. Orice creație, indiferent de domeniu, putea oferi pe atunci șansa eliberării. Mari consumatoare de resurse tehnice, filmul și dansul fuseseră însă desființate primele. În corpul F erau două hale pustii, fostele studiouri, iar în D sala de dans avea încă fixate oglinzile în pereți. Apoi se renunțase la șevalete, planșe și culori, dălți, marmură, lut și atelierele din S – Sculptură și P – Pictură fuseseră transformate în săli de scris. Micuțul și cochetul corp A, rezervat arhitecturii, nici nu fusese deschis, nefiind cereri, iar din corpul M nu se mai auzise muzică de ani de zile. Masivul corp L, cu patru etaje, ocupa un semicerc și avea celulele aproape pline.”

 

E aici o ironie ucigătoare, dar cel care imaginează monstruozitatea de mai sus cunoaște bine labilitatea sufletului omenesc, ca și impulsul uneori nebunesc al speranței de a trece dincolo de orice îngrădire. Odată lansată această perspectivă absurdă, ea atrage după sine o avalanșă de alte situații absurde, prezentându-ne deținuții adunați parcă de pe întreg cuprinsul Federației Europene (Robert van Groothart, Kerkovidan, Albert Lörincz zis Tilcotil, Murambadze, Ducray, Falkenhurst, Kugel, Schreiber, Brokoff și alții asemenea) antrenați pe întrecute în compuneri prozastice sau versificate; toate în ideea că una sau alta dintre ele vor trece la un moment dat de juriile electronice ale Citadelei, aducând norocoșilor autori mult visata libertate. Sub camerele de supraveghere și plesnitori, au loc veritabile ateliere de creație, analize pe text, sugestii serioase ori glumețe, de tip cenaclier. Se discută în același mod despre efectul numelor proprii, despre „vraja lecturii”, despre artistul văzut ca „simplu releu” în raport cu publicul său, despre inspirație, despre orgoliul scriitorului de a-și aroga condiția de propovăduitor al adevărului, despre tiraje și best-seller-uri, despre banii câștigați din scris. Se fac referiri la opere cu titluri inventate și la autori fictivi presărați pe întregul mapamond. În fine, toate sunt lucruri importante pentru profesie, dar devin complet ridicole în circumstanțele în care se rostesc. Nu mai rămâne decât să tragem concluzia că în Tehnopolis întreaga literatură e arestată, și la fel filozofia sau științele. Ajung în dezbatere penitenciară geneza Universului, explozia primordială, Heissenberg și Hawking, spațiu-timpul holografic, teoria corzilor și a branelor, materia și energia neagră. Pasajele despre scenariul Pre-Big Bang, despre „dilaton” și „respingerea gravitațională generată de energia potențială stocată-n inflanton”, despre semnătura distinctă lăsată de undele gravitaționale pe fundalul de microunde și așa mai departe – un întreg curs ținut de fostul angajat al Observatorului Astronomic din capitală literaților de ocazie ai Tehnopolisului produce alte efecte kafkiene. Ele persistă și atunci când, oarecum exasperat de publicul auditor, naratorul încearcă să simplifice lucrurile savante, coborându-le în generalități puerile, pe măsura subdezvoltaților:

 

„M-am uitat la fețele lor, probabil mă asemănau cu un jenant clovn trist. Clar, vorbeam în gol.

– Într-un preunivers, să-i zic, aproape vid, materia s-a adunat în miliarde și miliarde de ani, devenind hiperdensă, formând găuri negre uriașe.

Îi prinsesem!

– Când materia atinge densitatea maximă posibilă, gaura neagră explodează. Găuri negre gigant – Big Bang-uri.

– Adică un fel de supă de Big Bang-uri.

Am dat din cap.

– Ei, se însenină Ducray, așa mai vii de-acasă!”

 

Conglomeratul acesta de excluși social nu este depersonalizat într-atâta încât să devină complet caricatural, deși deturnarea silită a preocupărilor sale curente spre literatură și artă frizează comicul absurd. Dacă afară sistemul a produs o lume de simulanți ce parazitează discursul politic, în perimetrul Tehnopolisului proliferează o societate teatrală, cu discursuri sterile pe subiecte la fel de străine interesului natural al galeriei de personaje înghesuite în scenă: oameni cu simțul ridicolului anesteziat de corsetul penitenciar și care, în condițiile libertății pierdute, nu s-ar fi gândit pesemne nicio clipă să îmbrățișeze o profesie pentru care nu se simt făcuți. Ei se aruncă din pură disperare într-un simulacru de act al creației care imprimă absurdului o amprentă dramatică. Iar dramatismul acesta deloc circumstanțial, nu într-atâta de acut încât să primească veritabile note tragice, se pune totuși în deplină valoare odată cu revelarea amăgirii/ autoamăgirii căreia deținuții le-au căzut victime. Ca și la Orwell, distopia își devorează subiecții. Speranța libertății plătite cu „sângele” artei se dovedește iluzie schizofrenică, întrucât Citadela dominatoare își deschide porțile de fier doar în fața celor pe care urmează să-i anihileze complet, spălându-le creierul și vărsându-i în exterior pentru muncile de jos ale societății. „Cel mai bun robot e omul”, sună proverbul democrației violate cu plesnitori mecanice și cu tiradele sforăitoare ale politicienilor bolnavi de putere pe care prezentul îi prefigurează, iar viitorul amenință să ni-i așeze temeinic pe umeri.

Romanul Citadela de fier confirmă în mod decisiv debutul lui Adrian Buzdugan cu povestirile cuprinse în Capela excomunicaților. Autorul e un literat adevărat, care n-are nevoie, pentru propria creație, de exercițiile școlărești din Tehnopolis și tocmai de aceea își poate permite să le ironizeze cât încape. Cu inteligență și un bun simț al construcției, romanul dezvoltă o variantă originală de distopie, iar ideea „reeducării” prin artă obligatorie pentru a pregăti stadiul uman de epavă perfectă este splendidă în comicul ei dureros.

 

Alte cărți de Adrian Buzdugan, Comisarul Corcodușă (2014) și Freddie. Proze riscante (2017), continuă maniera deja puternic personalizată a autorului, la conjuncția mai multor genuri și curente literare (avangardă, absurd, SF&Fantasy, basm etc.), în abordare comico-ironică, mereu surprinzătoare ca subiecte și tratare stilistică. Povestiri precum Ghostwriter, Visul lui Makmullah, Cărțile micuțului Brott Davidsson, „Spațiu lavabil cu granule de timp”, Biluțele mixează teme ale anticipației științifice cu motivele scrisului diletant (evident, parodiat) și ale unor ingenioase volute descrise de literatură în perspectivele sale degradate, guvernate de viitor.