Întâi au lărgit canalul. Așa le-a venit. S-au adunat cu mic cu mare din Balta Albă, din Ferentari, din Cotroceni, de pe Magheru și de pe Calea Moșilor, din Gara de Nord. Erau așa de inimoși că m-am speriat. Sigur că mi-am făcut de lucru printre ei. I-am întrebat ce și cum, mai ales dacă nu le este frică. Nu le era, de ce să le fie? Jandarmii stăteau așa, pe margine, la fel polițiștii de la Circulație, de la Interne, și tipii ăia fioroși de la Poliția Militară. NATO a fost informat, vezi bine. Moscova stătea cu ochii pe noi. America, la fel. Am luat și eu un târnăcop și am început să sap voinicește. Tatat a lucrat așa la Canal, prin 56’. La fel unchiul Nicu, vecinul Popovici și pictorul de peste drum, Lambru. Primarul Capitalei a chemat presa, partidele politice, niște rude de-ale lui din Ankara, niște mardeiași. Nu i-a mers. Juma’ de țară s-a strâns în București să sape la Canalul Dâmbovița-Dunăre-Marea Neagră. Au venit și niște poeți și niște chitariști, un bard popular, un antrenor de fotbal, un cavalerist, un actor de teatru să facă niște chestii pe-acolo. Unii s-au pozat cu smartfonul. S-au holbat la noi niște sateliți, Președintele României a vrut să strângă niște capital electoral, s-a pozat și el cu o lopată, au răsărit nu știu de unde niște școlari și niște chelnerițe, un romancier, un pompier, un pierde-vară. Ne-am hotărât să inaugurăm canalul cât mai repede, să urce vapoarele de pe Oceanul Atlantic până la Casa Poporului și până la Unirea, colț cu Hanul lui Manuc. Au tras la mal niște crucișătoare americane, un pachebot olandez, o caravelă englezească. Ne-am trezit pe cap și cu un submarin nuclear rusesc, cu niște veliere din China, cu o gondolă din Veneția și cu un pescador din Brazilia. Pe urmă, mai toată suflarea românească a șters-o într-o croazieră în Pacific. Așa că la alegerile prezidențiale au venit să voteze cinci milioane de franțuji, trei milioane de greci, patru milioane de poloni, șase milioane de spanioli, zece milioane de americani, unsprezece milioane de mexicani și încă vreo…. Dar, vai, toată povestea asta a animat sute și sute de editoriale din presa vremii. Țin bine minte! Astfel că, în editorialele lui din cotidianul Ziua, Dan Pazara porneşte în fiecare marţi într-o cruciadă împotriva ficţiunii economice la început de mileniu. El construieşte direcţii de acţiune de la un sănătos naţionalism al consumatorului la mutanţii economici. Structurile ficţionale ale politicilor economice sunt desfăcute bucată cu bucată aşa cum Cătălin Sandu construieşte din ambiguităţi o opţiune în povestirea sa SF intitulată “Doar 1000 de copii”. Clonarea uneşte discursul lui Pazara cu discursul ficţional al lui Cătălin Sandu producând un efect de imagine de anvergură. Câmpul de imagine folosit de Pazara în cruciada lui nu e străin lui Cătălin Sandu. Clonarea unor mutaţi industriali sortiţi eşecurilor este aparţinătoare scriitorului de SF care imaginează o lume sfâşietoare care are ca fundamentală tragică opţiunea. Din multele clone performante, eroii lui Cătălin Sandu trebuie să opteze în final între un trubadur şi un hoţ. Tragismul care însoţeşte năvalnic proza lui Sandu izvorăşte săptămânal din analizele economice ale lui Pazara. Lumea politică trebuie să opteze. Potrivit lui Pazara, opţiunile sunt limitate. Liberalism sau etatism. Două unghiuri de vedere sub care democraţia poate lua diverse înfăţişări. Cavalcada imaginilor tragice se derulează potrivit deciziei politicului aşa cum tot decizie politică se poate numi alegerea lui Cătălin Sandu. A-şi pune personajele într-o postură dilematică este o stratagemă folositoare şi lui Dan Pazara. Torsiunea ficţională în care musteşte realul românesc produce efecte tragice dar şi hilare în aşteptarea unei decizii inspirate. Carnavalul clonelor fie traversând şi violând realul, fie luând în stăpânire ficţiunea striveşte în vârtejul său haotic structurile inspirate. Realitatea economică sucombă în aşa-zise programe inspirate în timp ce ficţiunea sfârşeşte în vulgaritate. Căci a alege între un trubadur şi un hoţ nu este doar ironia destinului. Naţionalismul consumatorului este aparţinător acestei ironii căci Pazara explică într-un editorial că românul trebuie să cumpere produse româneşti pentru a impulsiona producătorul autohton şi a-l determina să devină competitiv. În acelaşi timp, investitorul străin vrea şi el o piaţă invadând spaţiul de joc cu management performant, cu tehnici de promovare ameţitoare şi cu dolari. Pazara analistul pare să se metamorfozeze într-un constructor de lumi imposibile aparţinătoare ironiei crude. Deşi corecte, analizele lui nu par să producă insurgenţa dar dau târcoale spiritului liber aşa cum structurile narative ale lui Cătălin Sandu construiesc imaginea unei lumi a tragicului prin alegere. A alege între capitalism şi socialism, pare să spună Pazara, e unica alegere aşa cum între trubadur şi hoţ , Cătălin Sandu nu lasă o linie de fugă. Ambele discursuri sunt ale tragicului şi evoluţiei prin catastrofă, bifurcaţia fiind codul de acces al lumilor aflate în situaţia de joc de DA sau NU.

Credit image: Alex Ruiz