CPȘF #126-127, Experiența „Colombina”

Pe 15 februarie 1960, într-o zi de luni, apărea la chioșcuri numărul 126 din Colecția Povestiri științifico-fantastice. Tot în aceași zi de luni, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară, care-și avea sediul în Calea Plevnei la numărul 145, transmitea către UM 123/E, aparținând de Ministerul de Interne, o notă prin care se cerea trimiterea sub escortă pe data de 24 februarie la Tribunalul Militar a Lotului Noica – Pillat. Procesul avea să dureze până în 26 februarie, iar sentințele urmau să fie pronunțate pe 1 martie.

Povestirea oferită cititorilor săi de CPȘF în două numere consecutive – 126 și 127, cu ilustrațiile copertei asigurate de Gheorghe Costiurin – purta semnătura lui Camil Baciu și se intitula Experiența „Colombina”. Spre deosebire de muuulte alte compuneri care-și găsiseră refugiul între paginile Colecției, Experiența „Colombina” avea toate atributele unui text literar de calitate, care, despuiat de zgura ideologică, se recitește cu plăcere și emoție și în ziua de azi. De ce oare? Pentru că autorul chiar avea cuvintele la el și știa cum să se joace cu ele.

Este posibil ca mulți dintre voi să și-l aducă aminte pe Camil Baciu din alte locuri: Revolta creierilor (volum de proze scurte, apărut în 1962 în Colecția SF a Editurii Tineretului, colecție cunoscută în epocă și sub numele de Steaua și Racheta. Volumul respectiv purta pe copertă o ilustrație semnată de Magda Ardeleanu), Planeta cubică (volum de proze scurte apărut în 1964 la Editura Tineretului, cu o copertă realizată de Devis Grebu) sau Grădina zeilor, unul din cele mai bune romane science-fiction publicate vreodată la noi (romanul a apărut în 1968, tot în Colecția SF a Editurii Tineretului, de data aceasta în seria cunoscută sub numele de Triunghi. Coperta din 1968 a romanului purta semnătura lui Aurel Mihailopol. Există o reeditare a romanului din 2014 la Nemira).

Cu siguranță că Experiența „Colombina” și-a surprins plăcut cititorii de atunci prin stilul limpede și alert, prin folosirea cu nonșalanță a talentului de narator pe care autorul l-a avut din belșug. Scrisă sub forma unei relatări la persoana I a unui eveniment dramatic, detonarea unei bombe atomice „curate” lângă un mic oraș din Statele Unite, povestirea prinde cititorul încă de la primele rânduri și nu-i dă pace deloc pe tot parcursul lecturii.

În 1960, la fel ca în anii anteriori și ca în anii ce vor veni, lumea trăia sub spectrul anihilării civilizației umane prin declanșarea, voită sau accidentală, a unui război nuclear. Existau, în anii aceia, o sumedenie de cărți și de broșuri care dădeau sfaturi cu privire la cum trebuie omul de rând să procedeze în cazul unei explozii atomice în apropiere. Copil fiind, am citit acele sfaturi cu oarecare neliniște. Azi, îmi dau seama că nu erau decât o puzderie de inepții care nu puteau să ofere niciun fel de protecție nimănui. Dacă era să te iei după acele cărți de „apărare antiaeriană pasivă” (de inspirație sovietică, desigur) un atac nuclear putea avea efecte mult reduse dacă știai să-ți acoperi capul corect cu mâinile și dacă reușeai să-ți orientezi așa cum trebuie trupul față de explozie… și multe alte năzbâtii asemănătoare.

Cum popoarele sovietice iubeau nespus pacea, la fel și sateliții acestora, printre care și Republica Populară Romînă, rezulta limpede că doar cercurile imperialiste și reacționare urmăreau să declanșeze în mod laș și premeditat un atac atomic prin suprindere, atac menit să distrugă izbânzile și realizările oamenilor muncii aliați cu țărănimea muncitoare și cu păturile intelectualității progresiste din raiul pe Pământ cunoscut și sub numele de Lagărul Socialist. Iar întruchiparea deplină a răului absolut era America plutocratică, guvernată de imperialiști lacomi și zgârciți, iubitori de lux și huzur în dauna proletariatului obidit.

Obidit, obidit, totuși, proletariatul ăla american avea și el oarece opinii și nu ezita să și le enunțe răspicat, mai ales în problema războiului. O părere unanim acceptată pe vremea aceea era că un eventual război atomic va reseta complet sau doar parțial civilizația umană și va provoca distrugeri și suferințe inimaginabile, iar poporul mai ieșea la un protest ca să atragă atenția că nu-i de acord cu așa ceva. În Lagărul Socialist, opiniile omului de rând veneau direct de la Partid, așa că proletariatul putea să-și vadă de treabă în liniște, fără demonstrații de protest.

Ca să contracareze impresia că războiul nuclear ne va arunca cu milenii înapoi, dacă nu cumva ne va rade complet de pe fața planetei, s-au inventat o serie de teorii care spuneau că există posibilitatea să fie construită o bombă nucleară „curată”, care să afecteze doar infrastructura și să nu lase prea multe reziduuri radioactive la fața locului. Ultima armă de acest fel de care-mi aduc aminte este renumita „bombă cu neutroni”, intens dezbătută prin anii 80 ai secolului trecut.

Camil Baciu reia ideea bombei „curate” și crează un personaj tipic, un industriaș american care-și pune averea la bătaie și construiește un astfel de dispozitiv. Mai mult, anunță public faptul că la ora X din ziua Y va detona acea bombă pe unul din domeniile sale în scopul de a demonstra cât de curată este.

John Johnson, pe numele său de capitalist netrebnic, nu este luat în serios, așadar, nimeni nu încearcă să-l împiedice. Nicio autoritate nu se deplasează la moșia lui Johnson să verifice cum stau lucrurile. Prin urmare, într-o după-amiază senină de vară, bomba este detonată și, ce să vezi, face praf Dorchesterul, un oraș învecinat cu ferma lui Johnson.

Și de aici începe haosul. Relatarea lui Eugen Garrow, jurnalist local, are și un preambul în care ne este construit un tablou verosimil al Americii văzute prin ochii lui Camil Baciu. Personajele care apar la început, înainte de detonarea bombei, și care ne vor însoți mai apoi, sunt construite atent și consistent de autor, un lucru rarisim în prozele science-fiction de atunci, iar acest fapt a contribuit din plin la sporirea calității literare a textului.

Imediat după explozie, supraviețuitorii din Dorchester dau năvală în orașul vecin, Chandow. Care pe jos, care cu mașina, fiecare după cum s-a descurcat. Aflăm apoi, în ritmul alert al povestirii, cum o mână de oameni cu mințile la ei caută să facă ordine în balamucul tragic inițiat de Johnson. Din loc în loc, intuind perfect momentul propice ale unor ruperi de ritm, autorul ne oferă și o serie de informații cu privire la bombele atomice, ce sunt ele și cum se clasifică, la efectele lor asupra oamenilor și asupra mediului. În plus, sunt destule pasaje în care se iau în discuție relațiile politice dintre cele două blocuri, semnificația războiului rece, cine-s „ațâțătorii la război” – sintagmă dragă discursurilor bolșevice, aproape obligatorie în epocă –, în general, ce e de făcut dacă se va petrece vreodată și ce trebuie să facem să nu se petreacă o asemenea catastrofă. Deși vă puteți gândi la info dumping, vă asigur că fragmentele respective sunt așezate cu inteligență în text și aproape că nu deranjează.

Sigur, inconsistențele generate de cadrul ideologic în care Camil Baciu și-a scris textul nu au cum să scape privii atente a cititorului avizat. Sunt lucruri greu de acceptat, bunăoară acela că, deși Johnson anunțase din vreme că va detona o bombă atomică, nicio autoritate nu intervine să cerceteze. Mai mult, Snowders, agent FBI și un cunoscut al lui Garrow, deși bine întocmit, pare mai degrabă un agitprop, dar cu polaritate inversată.

În schimb, reacțiile mulțimii dominată de frică, aflată în plin exod, sunt bine descrise și cu un grad de verosimilitate suficient de mare ca să se integreze armonios în ansamblul povestirii. Așa cum se și cade într-o proză echilibrată, personajele secundare au individualitate, dar nu-s desenate în tușe groase, alb și negru, ci au suficiente nuanțe pentru a căpăta viață.

Cum spuneam la început, dacă eliberăm textul de glazura ideologică, rămânem cu o povestire solidă, un model de narațiune-școală pentru „scriitorii” noi de science-fiction, autori care, din păcate, reinventează periodic genul fără să aibă habar că proze de calitate se scriau și în preistorie.

Parcă pentru a contrazice lucrurile frumoase pe care le-am spus până acum, povestirea se termină cu o lozincă a cărei lipsă n-aș fi simțit-o deloc.

„Astfel se încheie prima parte a istoriei Colombinei.

Partea a doua va fi scrisă în curând pe cel mai optimist monument funerar din lume, la baza căruia oamenii sovietici au pus prima piatră. Va fi o inscripție pe monumentul funerar al preacuraților Dagmari și Colombine, pe mormântul armelor atomice”.

Până la urmă, partea a doua nu s-a mai scris niciodată. Camil Baciu a plecat definitiv în Franța, în 1969, și Uniunea Sovietică s-a năruit, în cele din urmă, presupun că din prea multă dragoste de pace. Iar omenirea a rămas cu bombele atomice în ogradă.

Marți, 1 martie, în ziua când apărea numărul 127 din CPȘF, Constantin Noica și Dinu Pillat au primit 25 de ani de muncă silnică, iar Alexandru Paleologu 14 ani. Tot în același proces, Nicu Steinhardt a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică, în vreme ce Anca Ionescu, Simina Mezincescu și Păstorel Teodoreanu au beneficiat de 6 ani de închisoare corecțională pentru „faptul de a propovădui prin viu grai schimbarea formei democratice de guvernământ a Statului”.

Tensiunea la prizele gospodărești din Statul periclitat de lotul Noica Pillat era, în acea vreme, de 120 de volți, după cum aflăm dintr-un mic ghid de folosire a receptoarelor TV. Iar la televizor, de la ora 19:35, în ziua de 1 martie, în cadrul emisiunii de știință și tehnică, telespectatorii au putut afla de la academicianul Tudor Tănăsescu ce sunt semiconductorii și care sunt aplicațiile acestora în tehnică.

Câteva zile mai târziu, Dinamo București reușea pe stadionul din Ștefan cel Mare o frumoasă remiză în fața echipei Știința Cluj: 0 – 0.

Și mai târziu, pe 3 iunie în același an, Ana Pauker „trecea în neființă”, în vreme ce Gheorghe Gheorghiu Dej se afla la zenitul puterii sale.

Prin proiectul O falie în timp scriitorul Marian Truță ne readuce în atenție revista Colecția Povestiri Științifico-Fantastice. Prin bogăția de informații, conexiunile cu politica vremii și, implicit, restricțiile sau presiunile exercitate asupra scriitorilor, aceste articole ies din șablonul unor simple recenzii.

Proiectul se derulează prin intermediul revistelor online Gazeta SF și Helion Online.