Pământul voia să plece… Sul se cramponă de altar:
− Deci, așa se termină toate: în nimic!
Așteptă să moară, dar zguduirea încetă. De jur împrejur se auzeau strigăte, gemete. Marele Preot se scutură de moloz și se repezi în ajutor.
Capitala era pe trei sferturi distrusă, iar desele replici îi alungă într-un final și pe puținii curajoși care încă mai scormoneau printre dărâmături în căutare de supraviețuitori.
Împăratul cu suita au plecat deja îndreptându-se spre podișul Griggheos deși i-am avertizat că nu fac decât să sară din lac în puț.
Sunt un stoic. Am văzut atât de multe în viața mea încât nimic nu credeam că mă va mai impresiona. Și totuși… După ce am făcut o ultimă slujbă, de pomenire a morților, am recomandat părăsirea insulei. Eu însumi am ales o junkă cu trei catarge, ușor de manevrat chiar și cu puțini oameni, iar după ce am aprovizionat-o corespunzător, mi-am luat adio de la preoți și puținii credincioși care mi-au rămas alături și am plecat către vest, spre continentul barbarilor negri.
În a treia zi, cam pe la prânz, un zgomot gros, ca răgetul la unison a mii de bizoni, pare să răsune chiar din ape. Apoi, ceva ca sfâșierea unor stofe, ne sfredelește auzul cu note din ce în ce mai înalte până ce nu le mai putem percepe, dar le putem observa în apa din jurul nostru care face cercuri ca atunci când arunci cu pietre în ea. În liniștea siderală care a urmat ne simțim ridicați pe un munte de apă uriaș. Putem vedea la zeci de kilometri distanță, iar ceea ce ne apare dinaintea ochilor ne umple sufletele cu o groază de nedescris. De la înălțimea valului major se zăresc crestele altor și altor valuri monstruoase, circulare, pe lângă care sărmana junkă nu-i decât o surcică neînsemnată.
Apuc să mă leg cu o funie de catargul principal apoi valul se prăvălește.
Când îmi revin din leșin mă descopăr încă legat de catarg. De jur împrejur e doar o imensitate, albastră și lucie ca sticla, ce se pierde imperceptibil în cerul de azur pe care arde un Soare nemilos.
Mă dezleg cu greutate și, cu fiecare mușchi protestând amarnic, mă ridic în picioare. Junka s-a prăpădit, iar eu am avut un noroc chior de a mă fi legat travers pe vergă și nu m-am înecat. Mă pipăi atent: se pare că sunt întreg, cuțitul și plosca cu apă sunt la brâu, iar ranița cu hrană o găsesc încurcată în funiile rupte ale catargului. Beau o înghițitură de apă și încep să mestec o bucată de carne afumată privind trist către orizontul incert. Dacă nimic nu va apărea dinspre acolo mă așteaptă doar o moarte lentă și înjositoare.
Crestez pe catarg ziua a patra. Liniștea este atât de apăsătoare încât m-am descoperit tânguind pe două voci o litanie de spovedire, dar nemișcarea este doar aparentă. Ne deplasăm, chiar foarte accelerat, către est, după cum am putut constata comparând siajul invers al catargului pe apă cu poziția Soarelui. Mă gândesc la ce cantitate uriașă de apă se mișcă uniform în aceiași direcție încât doar inerția catargului mi-o relevă și simt că mă ia cu friguri, dar și cu mândria de a fi fost ales părtaș la un asemenea eveniment cosmic.
Apa din ploscă e pe terminate, deși am făcut economie la sânge, iar în jurul meu e aceiași pustietate dezolantă de parcă am fost pierdut, pe drum, într-un univers străin.
Mă trezesc sunete și adrenalina toarnă foc în vene. Mă salt în picioare cu cuțitul în mână și gata de luptă. Privesc roată și mă rușinez de stârnirea fiarei din mine. Sunt trei delfini, doi adulți și un pui, care, cine știe cum, m-au descoperit și se bucură făcând salturi din apă, chiar lângă catarg.
Nu mai sunt singur, starea sănătății mele mentale s-a îmbunătățit vizibil căci dacă delfinii au supraviețuit înseamnă că nu este totul încă pierdut. În ciuda optimismului problema apei devine acută. Parcă înțelegându-mă un delfin se întoarce cu burta spre mine. O cuprind în brațe și ea îmi pompează laptele, în jeturi, direct în gură. Are un gust divin.
Ziua a opta. Delfinii dau semne de neliniște. Fac ture în jurul catargului și emit sunete ascuțite, de avertizare. Privesc în jur. Totul în aceiași nemișcare aparentă, dar… Da! Orizontul parcă se ridică.
Delfinii mai dau o tură și-apoi dispar.
Privesc mai atent în zare: se pare că aventura mea se va încheia aici. Un perete de apă vertical se ridică, voind a se uni cu cerul și acoperind soarele. Mai apuc să mă leg, în pripă, de catarg care este smuls și aruncat brutal în sus.
Îmi pierd cunoștința.
Categoric, cineva acolo sus mă iubește, căci îmi revin în simțuri aproape imediat după ce al doilea val a trecut, lăsând în urmă aceiași liniște absurdă și soare dogoritor.
Apar și delfinii, dar și ei sunt epuizați. Își urcă trupurile pe vergă și rămân letargici. Nu pot decât să-i mângâiși să le șoptesc cuvinte de încurajare. Mă privesc cu ochi mari, umani, în care deslușesc o spaimă reținută.
*
Ziua a unsprezecea. Delfina nu mai are lapte, iar arșița devine cumplită. Presupun că ne apropiem de ecuator. Mi se pare că zăresc ceva la orizont și tonusul îmi revine. Și delfinii au simțit ceva căci își dau drumul în apă și dispar într-acolo. Ajungem din urmă epava unei corăbii. Delfinii se pare că au făcut o descoperire căci e zarvă mare. Oroare, sfârtecă un cadavru. Nu vreau să privesc, dar impulsul de supraviețuire este prea puternic. Când ajung în apropierea epavei amarez catargul cu un odgon de artimonul rupt al corăbiei și, cu cuțitul în dinți, înot spre epavă. E la limita flotabilității; se poate scufunda în orice clipă așa că nu preget: prima grijă, apa. Mă îndrept printre sfărâmături către cambuza navei și am o dezamăgire. Totul a fost spulberat și luat de valuri. Nici epava nu mai are zile multe așa încât mă târăsc grăbit către cabina căpitanului unde se păstrează, îndeobște, o rezervă de alimente specială, pentru ofițeri. Într-adevăr, găsesc mai multe burdufuri cu apă, vin și rom, precum și hrană din belșug, dar cea mai mare descoperire este o cutie de lemn de trandafir în care așteaptă, frumos aliniate, zece mere învelite în foiță de aur. Mai iau un pumn de cuie și un ciocan și mă precipit spre catarg. Abia ce desfac funia că, de parcă înțelegând că menirea ei s-a sfârșit, epava se răsucește gemând agonic și se scufundă sub privirile mele dezolate.
Am încropit o velă și, cu scândurile recuperate din apă, mi-am făcut un acoperiș deasupra capului. Condiția mea de naufragiat s-a îmbunătățit mult dar, deși, efectiv, motive de mare bucurie nu prea se văd, crucea catargului ducându-mi pătimirile către necunoscut prin aceiași apă de sticlă și pe sub același soare arzător, îmi pot permite să filozofez, întins la umbră, sătul și cu burduful cu rom la îndemână.
Fervoarea mea mistică, cea care m-a ridicat din rândul unor umili iobagi pe moșia împăratului până la funcția supremă de Mare Preot, s-a diluat cu timpul amestecându-se cu un pragmatism administrativ, dar și cu o experiență de viață care-mi contrazicea convingerile religioase. Mă revăd, sclav al unor ritualuri ridicole, coborât în colportări josnice, în combinații malefice pentru a mă menține în funcție, în prea multele trădări și cu mâinile pătate de sânge. Și iată, mă recunosc acum, în solitudine, același ca la început, întorcându-mă cu fața către divinitate și implorând iertarea.
Al treilea val. Catargul se lovește de ceva, iar eu sunt proiectat în spume. Funia vrea să-mi rupă torsul încât sunt nevoit s-o tai. Aproape sufocat, caut să răzbesc în sus către aer către viață și, instinctiv, mă agăț de ceva.
Când îmi vin în fire e noapte și mă descopăr strângând în brațe o țeavă groasă. Incredibil, pare a fi din metal, un metal brun adânc mâncat de apa sărată, dar totuși metal. Nivelul apei scade progresiv deși nu mai revine la netezimea de sticlă. Luna nu mai este, doar Calea Regilor ce mai luminează palid întinderile de apă, iar eu mă las, încet, încet, să alunec pe țeavă, în jos, în beznă. Sunt pe ceva dur. Pipăi cu mâinile. Metal.
De jur împrejur apă, apă și iar apă. Crucea catargului cu tot cu provizii este pierdută. Delfinii nu se mai văd. Mă cuprinde o deznădejde amestecată cu furie. Ridic privirea și bâigui: Pentru ce totul? Ca să mă abandonezi aici?
Nu primesc nici un răspuns.
Și totuși stau pe ceva de metal. Mă scufund un pic. Are o formă ovoidală și se pierde în adâncime. Mi-e sete. Mi-e cumplit de sete. Încep să pipăi febril de jur împrejur cu riscul de a fi luat de apă. Uite, aici o scobitură în care mi-a intrat palma. Trag, trag zdrelindu-mi degetele și-ntr-un sfârșit ceva se dizlocă.. Un val de apă mă ia pe sus, dar rămân încleștat cu ultimile puteri, de mânerul pe care l-am apucat. Apoi sunt trântit violent și, sub greutatea mea, ceva cedează cu un scrâșnet . Cad cu capul în jos, iar izbitura e cumplită: mai mor odată!
Mă doare capul și toate oasele, iar de sus curge apă peste mine. Sunt într-o încăpere mică, metalică, și brusc văd clipind două luminițe. Mă apropii. Una este roșie; roșu: sânge, moarte, iar cealaltă verde: verdeață, viață, aer.
Nu ezit. Apăs butonul verde și mă cocârjez de frică. Zgomotul e cumplit, dar apoi mă gândesc că-i doar opusul liniștii de până atunci. Deasupra s-a tras un capac și apa nu mai curge. Încă mi-e foarte frică, dar dacă sus a fost un capac, mai trebuie să fie unul… jos. Altfel este ilogic.
Simt schimbarea de aer. Mai stătut, dar respirabil. Apoi, cu un pufăit, se deschide o ușă mare acolo unde nici nu mă gândeam.
*
Deci zeii chiar există.
Mă simt răscolit pe dinăuntru căci ceea ce văd depășește orice imaginație. Sunt într-un culoar metalic vopsit în culori stinse de gri și verde, luminat discret de lumini ce nu par făclii, dar care dau o lumină de un alb pur și rece. Pe pereți șiruri lungi de țevi ce par învelite în argint. Din loc în loc uși ovale cu o ferestruică mică, rotundă dintr-o sticlă groasă, înăuntru, beznă. Încerc să deschid una, dar nu știu de unde. Nu pare să aibă nici un mâner, ori clanță, sau ivăr. Avansez, culoarul parcă nu se mai termină, iar setea a revenit, chinuitoare.
În sfârșit, o ușă deschisă: o încăpere metalică ce pare că a fost un dormitor. Paturi, mese, totul din metal. Locul a fost părăsit în grabă căci așternuturile dintr-un material asemănător mătăsii sunt împrăștiate. Peste tot obiecte aruncate. Toate sunt acoperite cu un strat foarte fin de praf. Ridic ceva ce pare o podoabă. E un disc din argint frumos șlefuit care se punea la mână cu două cordeluțe dintr-un material necunoscut, moale și negru. Îl șterg cu degetele și, oroare, brusc se luminează și apuc să văd niște semne cabalistice înainte de a-l arunca, din reflex, cât colo. Devin mai prudent. Pe una din măsuțe cutii transparente care se pare că au conținut cândva mâncare, acum doar mucegaiuri ofilite. Văd un bidon ca din sticlă: apă? Uit de orice frică. Mă reped la el, îl scutur. Lichidul pare într-adevăr apă. Dar cum se deschide? Mâinile îmi tremură. Brusc, mișcările mele haotice au un rezultat. Cu un fâsâit abia perceptibil un capac se răsucește. Îl desfac de tot, gust. Pișcă la limbă, dar e apă. Beau cu nesaț. Genunchii mă lasă. Mă așez pe marginea unui pat și beau cu înghițituri mari, convulsiv.
Rămân cu bidonul în mână savurând mulțumirea organismului ca pe o plăcere orgasmică. Încet privirea mi se focalizează pe o inscripție de pe bidonaș. În josul ei altele mai mici. Realizez că astfel de inscripții sunt peste tot: pe cutiile ce-au conținut mâncare, pe pereți, pe ușă, pe țevile, nelipsitele țevi, care șerpuiesc pe tavan.
O scriere. Socotesc peste 20 de simboluri diferite. Dacă vreau să mă descurc aici trebuie cumva să învăț această scriere, dar prima grijă: ușa.
Mă apropii de ea. E masivă, groasă de un lat de palmă și se rotește pe două balamale solide. În mijloc are o degajare rotundă cu o scobitură. Bag mâna în scobitură și simt un mâner. Trag și o roată iese silențios spre afară. Rotesc și observ mișcare. Niște forme trapezoidale, patru la număr par a ieși din ușă odată cu rotirea mânerului.
Aha! Dau să închid ușa și-apoi mă ia cu frig: Dacă rămâi încuiat aici? O altă ușă. Să încerc la altă ușă.
La nici zece pași, o alta. Mai mare, dar tot ovoidală și tot din fier. Bag mâna, scot mânerul și răsucesc. Dau un țipăt și cad pe spate în încercarea de a fugi. În stânga, pe perete încep să clipească un șir de luminițe iar o voce, ce parcă vine din pereți, mă dojenește într-o limbă necunoscută.
*
Caut îndurare. Sufletul mi-e țăndări căci eu am profanat lăcașul zeilor chiar de părea părăsit. Aștept în genunchi, cu fruntea lipită de dușumeaua de metal, să primesc pedeapsa divină.
Nu se întâmplă nimic.
M-am născut într-o zodie norocoasă! Ridic temător privirea. Totul nemișcat. Ușa unde am lăsat-o, doar luminițele clipesc în stânga ei.
Un paznic. Zeii au lăsat un paznic când au plecat. Paznic care m-a avertizat că nu e bine ce fac. Și totuși, când am umblat la cealaltă ușă nu și-a făcut apariția. Creierul mi-e încleiat. Mă ridic cu greu și realizez că abia mă țin pe picioare. N-am mai mâncat de patru zile: Pe unde o fi sărmana delfină, salvatoarea mea până la capăt. O lacrimă mi se prelinge și voința mea, care dintr-un sclav m-a făcut Mare Preot al Zeiței Șra, se impune: Câtă vreme sângele-mi mai curge-n vine… Curaj muritorule. O singură viață ai, iar speranța e a ta și nimeni nu ți-o poate lua!
Altă ușă. Acum nu mai ezit. Rotesc de mâner, luminițele se aprind, vocea bolborosește, dar eu învârt și învârt… Cu un pocnet și un pufăit ușa se deschide.
O cameră micuță: un pat lipit în perete, nelipsita măsuță, iar pe scaunul de lângă ea un schelet.
Mă cutremur. Oare aceiași soartă să am și eu? Mă apropii. Nu pare a fi vre-un zeu. E un schelet de om. Poate mai înalt, în jur de doi metri înălțime, dar om. Stă într-un scaun metalic abia atârnând în cartilagii pietrificate, cu capul înclinat lăsat pe tăblia mesei și-n falangele descărnate cu un instrument de scris. Categoric a murit așternându-și ultimile gânduri pe papirusul de pe masă. Scrisul a fost pătat de descompunerea trupului dar este încă lizibil și seamănă deși mai cursiv, mai cântat, cu cel de pe pereți.
Misterul se poate dezvălui citind aceste ultime gânduri ale unui muribund, gândesc.
Pe masă mai multe cutii desfăcute și câteva asemănătoare nedesfăcute. Mucegaiul uscat, ca o pădure încremenită, e fără echivoc. Acolo a fost mâncare.
Deja realizez că trebuie să uit tot ce-am știut și am învățat. Dacă vreau să supraviețuiesc trebuie să învăț și asta repede. Ridic una din cutii și o examinez cu toată puterea mea de pătrundere. Este ovală, din tablă aurie. Fundul pare dublu căci grosimea e mai mare deși greutatea nu confirmă o masă compactă. Deasupra se află o altă foiță de metal care se părea că fusese lipită cumva de cutie. Un mic ineluș este fixat cu un nit pe ea. Logic, a fost pus pentru a se trage de el.
Iau o alta, nedesfăcută. Pe ea este o pictură frumoasă în culori vii cu un fel de mâncare necunoscut precum și nelipsitele inscripții. Nu are nici un inel. O sucesc pe toate părțile și trec la alta din stiva care se află în stânga mesei. Iată una cu cerceluș, dar fără desen, doar cu o inscripție mică făcută din puncte. Îmi strecor degetul și trag. Insist. Deodată materialul cedează iar foița superioară se cojește descoperind interiorul. Când mă holbam în interior cu balele deja curgând, realizez că începe să-mi frigă degetele. O las precipitat jos și mă îndepărtez panicat.
Asta ce-o mai fi?
Mirosuri cumplit de îmbietoare se răspândesc în cameră, iar din cutie ies vapori.
Aha! Un fel de încălzire… fundul dublu… Ahaaa!
Mă apropii. Mâncarea miroase demențial. Dau să apuc cu mâna și mă înfrânez cu greu. Gândește ca ei, îmi poruncesc, nu cred că mâncau cu mâna. Într-adevăr. Pe o laterală găsesc o scobitură mică. Bag unghia și trag. O altă foiță se desprinde și o linguriță care, deși pare din argint e prea ușoară a fi din metal, se ivește în lăcașul descoperit.
O iau și duc la gură o primă îmbucătură.
- Niciodată nu mi-a fost dat să gust o asemenea minunăție!
Vocea mea reverberează în cameră și pe holul pustiu.
*
Sunt de cel puțin șapte zile pe ceea ce cred că este o corabie. Singura metodă de estimare a fost somnul. Am deschis deja mai bine de un sfert din uși. Celelalte nu vor și se aprinde o inscripție roșie, iar vocea paznicului necunoscut capătă inflexiuni amenințătoare.
Ce-a mai mare realizare de până acum este că am găsit bucătăria: înstrumente de gătit, uși pe care cu greu le-am deschis, cămări cu alimente. Am intrat într-o astfel de cameră unde, într-un frig cumplit, stăteau atârnate în cârlige sute de animale eviscerate și înghețate bocnă. Spaima că voi muri de foame, sau de sete, a devenit un gând trecător legat doar de ideea de captivitate care se face din ce în ce mai prezentă.
Nu avansez de loc cu scrierea. Am încercat să compar cuvinte mai mici cu locul în care se aflau scrise, dar nu am putut obține o similitudine. Pe scaun nu scrie scaun, iar pe masă nu scrie masă. Realizez că ar fi și caraghios, dar la altceva nu m-a dus până acum mintea.
Continui să explorez și-mi notez pe foi de papirus, foarte albe, subțiri și plăcute la pipăit, toate impresiile, cu instrumentul de scris găsit între degetele scheletului.
În afară de acesta nu am mai găsit nici o altfel de prezență. Totul e pustiu, deprimant și câte odată mă duc să forțez câte o ușă interzisă pentru a auzi o voce, chiar dacă doar a paznicului nevăzut.
Azi, a noua zi, am hotărât să fac o cercetare meticuloasă în cabina căpitanului corabiei.
Am ajuns la această concluzie în urma unei amintiri fugare. Deși nu prea am avut de-a face cu oamenii mării, odată am făcut un ritual pentru un căpitan de navă care nu a voit să-și părăsească corabia pe care o numea prima lui soție și s-a scufundat împreună cu ea. Nu știu cum această amintire s-a ridicat din negurile uitării, dar ea s-a legat cu altele așa cum se întâmplă în secretul minților noastre și misterios, vălul de peste necunoscut se ridică.
Am făcut o slujbă la căpătâiul căpitanului și apoi l-am depus într-o cutie mai mare găsită în bucătărie.
Dintre rămășițele de îmbrăcăminte au căzut mai multe obiecte. Le-am pus cu grijă pe masă și cutia am dus-o într-o cămăruță mică, în care evident se țineau scule pentru curățenie.
Revin în cabina căpitanului.
La gât avea un lănțișor de argint, dar care nu lăsa urmă pe papirus deci era din alt metal necunoscut mie, cu două tăblițe pe care erau dăltuite câteva cuvinte. Pe prima doar două și am bănuit a fi numele lui. Pe a doua mai mare un cuvânt, iar dedesubt altele trei. Le-am transcris pe un papirus:
Samuel Bott
Căpitan
U.S.S. Enterprise
Al doilea obiect era un fel de punguță pătrată cu mai multe compartimente în care se aflau mai multe dreptunghiuri subțiri. Pe unele se afla o imagine mică a unui bărbat trecut de 50 de ani cu o postură falnică și privire cutezătoare deși puțin cam vanitoasă și inerentele inscripții. Ultimile trei erau niște miniaturi pictate cu migală înfățișându-l alături de o femeie mult mai tânără, frumoasă, dar cu aceiași privire suficientă, și apoi lângă doi copii cu figuri cam șterse.
În sfârșit, mai era un dreptunghi aparent metalic pe care se afla inscripționat:
Samuel Bott
Căpitan
Cod acces Orange
0017A03
Stau nemișcat. Ceva vrea să se lege, vine până aproape de conștiința mea apoi fuge, iar…
Cântăresc lănțișorul în palma dreaptă…
− Desigur! Lumina roșie. Ușile interzise.
În stânga, inscripția roșie pâlpâitoare, vocea:
”Only for cod acces Orange”
*
Încă trei zile însemnate de somn.
Am ascultat vocea paznicului de mii de ori. Cuvintele încep să se lege. Când închid ochii văd ce este scris pe pătrățelul căpitanului. Umplu golul: nu are voie decât căpitanul care posedă acest obiect. Mă precipit. Alte obiecte pe care le-am atins luminau inscripții, iar eu m-am speriat.
În bucătărie: Power, lângă inscripție o mărgică mică. O pipăi. Se mișcă fin sub buricul degetului, apăs!
Ceva s-a pus în mișcare, nu știu ce, dar vibrează… de unde să-l opresc?
Încă un semn: Stop/Clear, roșu. Apăs pe mărgică. Mișcarea încetează. Notez pe papirus, capul începe să mă doară. Mi-e rău.
Mi-e un rău de moarte. Mă târăsc în cabina comandantului și mă întind în pat.
Am bolit trei zile în care nu am băut decât apă. Parcă m-am întors de unde am plecat. Stau întins în pat și privesc urmele de vomă și fecale de pe jos.
Îmi ies din minți și în timp ce frecam cu unul din cearceafuri pe jos, murdar de propriile fecale pe încheieturi, răcnesc:
− De ce nu mă lăsați să mor? Ce v-am făcut?
Privesc în sus, la tavanul de metal plin cu țevi frumos împachetate în argint:
− Acesta să fie blestemul meu? Să mor pe bogăția pe care mi-am dorit-o de mic? Dar nu am fost eu. Mereu am fost altul. M-am schimbat, mereu m-am schimbat. Mă cutremur:
Câte am făcut…
În liniștea lugubră a corăbiei părăsite, urletul meu reverberează la nesfârșit.
*
Mă liniștesc cu greu. Răul provocat de mâncarea străină organismului meu se estompează. Continui să învăț. Am împărțit un papirus în două. În stânga poruncile pozitive, cu verde; în dreapta pe cele cu roșu. Încet, încet, un limbaj s-a născut din neantul unei munci asidue. Probabil departe de adevărata vorbire, dar funcțional până la anumite aspecte incomprehensibile mie.
Am realizat că acest obiect, această corabie, a fost construită de oameni care au trăit cu mult înaintea noastră. Că au ajuns la un nivel de civilizație mult superior dar, vai mie, asta nu i-a împiedicat de la distrugere.
Zeii noștri erau doar înaintașii noștri.
Mă folosesc de caietele de sarcini atașate fiecărui set de operațiuni. Toate au indicații prea complexe pentru a le înțelege dar, la sfârșit, sunt indicații de folosire manuală în caz de avarii. Mă folosesc de ele pentru a avansa în descoperiri.
Au mai rămas doar trei uși. Toate cu cod roșu de acces. Nu găsesc niciunde o cartelă de acces cod roșu.
Ziua 100. O notez cu o stea verde. Este ziua când am revăzut, în sfârșit, soarele.
Am reușit să scot, manual, periscopul . Sunt dezamăgit. Apă, apă, și iar apă. Submarinul, căci acesta este numele corăbiei, are botul prins sub o stâncă uriașă, cu care aproape a făcut corp comun. Am observat infiltrații de apă ceea ce înseamnă că fierul din care este făcut este încet, încet, mâncat de apa sărată. Ultimile evenimente l-au zdruncinat din poziția în care stă de eoni, iar sfârșitul lui se apropie.
Încă nu înțeleg de ce sunt ținut în viață căci, dacă înaintea noastră au fost oameni și mai înainte și mai înainte, atunci și zei trebuiesc să fie.
Privesc prin periscop apusul soarelui. Același soare dintotdeauna, insensibil la toate și, brusc, o reflexie în lentila udată de un val îl împarte în două. Două emisfere. Una orange ca o portocală, alta albastră spre violet.
Mă cutremur.
Două… din nou memoria se joacă cu mine. Unde am citit două…?
O cartelă orange și una albastră.
*
Ziua 300. Citesc cu nesaț. Este incredibil ce au putut realiza înaintașii noștri.
Am intrat în compartimentul motoarelor. Aici unde focul nu a stat o secundă timp de mii de ani. Unde două părticele minuscule de materie sunt izbite una de alta pentru a produce căldură veșnică și totul din apă… Sunt copleșit. Apoi în sala armelor, unde stau aliniate, în tunuri lungi, arme în stare să distrugă un continent.
Deșertăciune. La ce le-au folosit toată această putere când eu am găsit doar un schelet care scria o patetică și lacrimogenă scrisoare către o femeie pe care nu o iubea și către niște copii despre care știa că nu sunt ai lui.
Al treilea compartiment m-a intrigat. Pe lângă frigul ca în congelatoarele din bucătărie, nimic cunoscut. Doar mii și mii de recipiente cilindrice introduse în alveole. Am tras unul afară. Frigul s-a întețit, iar vapori de ger s-au prelins afară. Degetul mic care rămăsese pe bordura tubului mi-a degerat. Când am tras s-a rupt în două și eu nu am simțit nimic.
Am plecat în grabă. Misterele străbunilor sunt încă și mai încâlcite.
Degetul a început să-mi sângereze abia când am ajuns în cabina căpitanului. M-am folosit de trusa de prim ajutor și l-am pansat.
*
Ziua 500. Oceanul e în clocot. Probabil au erupt vulcani submarini. În interior s-au pornit niște dispozitive care răcesc aerul dar, oricum, starea submarinului se deteriorează. Există riscul să se desprindă din încastrarea în care a stat timp de mii de ani și să se prăbușească într-un neant în flăcări căruia cu siguranță nu-i va supraviețui. Și nici eu.
Am descâlcit foarte puțin din camera frigului cosmic. Da. Am aflat că nu doar în adâncuri au răzbit strămoșii ci au ajuns și la stele.
Din câte am înțeles, în fiecare tub se află, în stare de criogenare, mai multe semințe ale vieții, semințe nu ca cele de la fructe ci mai mici. Semințe primordiale din care se naște viața și care în condiții prielnice reînvie din frigul groaznic și se nasc. Containere speciale, total automatizate, sunt pregătite în acest scop. Trebuiesc doar introduse în locașurile lansatoarelor. De asemenea pentru ca schimburile genetice să fie mai rapide trebuiesc detonate niște ogive nucleare speciale.
Din păcate acestea se află în partea din față a submarinului, prinsă sub stânca imensă. Ar mai fi o cale prin care le pot detona, dar este ultimativă.
Scopul meu aici se conturează din ce în ce mai clar.
Exaltarea și melancolia profundă se succed cu repeziciune.
Gemetele submarinului din ce în ce mai dese și mai profunde mă tot anunță că dilema mea trebuie cumva tranșată:
Cu ce dreptate să împart totul?
O vrere a șters totul de pe pământ și nu odată, ci de mai multe ori.
Și viața a revenit, victorioasă, de fiecare dată.
Cine sunt eu, aici, acum, ca să decid?
Pe de altă parte, se pare că extincția a fost de acestă dată totală, iar singura speranță se află în containerele cu azot lichid.
Eu. Eu la mijloc.
Soarta vieții și a morții în două nefericite brațe, într-un trup nevolnic, într-un creier jumătate nebun.
*
Azi se fac doi ani de când sunt pe submarin. Afară temperatura a scăzut sub treizeci de grade, iar apa a început să se retragă de pe uscat. O zguduitură puternică și submarinul se lasă și mai pronunțat la babord. Indicatoare luminoase îmi confirmă că s-au autoetanșeizat compartimentele de la proră ceea ce înseamnă că învelișul submarinul s-a rupt. Acum se ține doar în grinzile carenei și pereții despărțitori de la etajele inferioare. Catastrofa se poate produce oricând, e suficient ca un nit să cedeze apoi…
E timpul!
Mă duc în sala de comandă. Introduc cele două cartele și tastez codurile aferente. Ecranele se luminează după mii de de ani.
Am repetat mental asta de sute de ori și totuși, degetul care se îndreaptă spre buton tremură.
− Cine sunt eu? răcnesc. Cine sunt ca nu mai ofer o șansă!
Lacrimile-mi umplu privirea:
− Sunt doar eu… Un om!
Privesc sfidător în sus:
− Un suflet viu. O conștiință care se vrea perpetuă!
Apăs butonul. Cu o zguduire, submarinul se ușurează. Urmăresc pe display traiectoriile balistice. Containerele s-au împrăștiat pe toată suprafața planetei și-și vor urma programul automat.
Mă duc la consola tactică. Bag cartela Orange și tastez 0017A03.
Luminile portocalii se aprind pe tot cuprinsul submarinului:
ATENȚIUNE! ATENȚIUNE! AUTODISTRUGEREA ARMATĂ. ATENȚIUNE!…
Doar așa pot detona ogivele nucleare.
Îmi îndrept spatele, îmi fac o introspecție, și toată viața mi se perindă în priviri. Nu-mi mai reproșez nimic.
Îndrept cu fermitate degetul către butonul roșu.
Viața mai merită o șansă, iar dacă voia a fost ca eu să fiu acela ce-o oferă, atunci, așa să fie!
Apăs.
Privilegiul căpitanului.
***
Bârlad- august 2017
