Uranus a fost ucis cu o coasă de către Cronos. Lucrul acesta este fără echivoc, a fost documentat fără tăgadă în fabuloasa mitologie greacă.
În numărul 156 din Colecția Povestiri științifico-fantastice, apărut într-o zi de marți a anului 1961, pe 15 mai, a fost reluată imaginea mitologică în care Uranus este masacrat de către propriul fiu, Cronos. Textul, intitulat chiar „Coasa lui Cronos”, purta semnătura scriitorului sovietic Gheorghi Iosifovici Gurevici despre care cititorul putea afla din primele pagini ale revistei că se născuse la Moscova, în anul 1917. Mai precis, Gurevici s-a născut pe 11 aprilie 1917, între cele două evenimente ale căror ponoase încă le tragem și-n ziua de azi: revoluția democratică din februarie, soldată cu debarcarea ultimului Romanov, și lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917, eveniment cunoscut și sub numele de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. În realitate n-a fost nici mare, nici revoluție, nici socialistă, dar asta-i altă discuție.
Din CPȘF, dar și din alte surse, am reușit să aflu pentru voi că Gurevici a luptat în Marele Război pentru Apărarea Patriei, fiind pe rând sanitar, cavalerist, electrician și genist. Apoi, după război, a devenit inginer constructor, dar Gurevici nu s-a mulțumit doar să toarne betoane și să ridice edificii, activitatea sa a fost mult mai diversificată și mai spectaculoasă: a fost cronicar sportiv, a fost pasionat de științifico-fantastic, a lucrat la radio și a devenit un cunoscut popularizator de știință. Mai mult, Gurevici s-a implicat în promovarea combaterii efectelor îmbătrânirii, altfel spus, s-a străduit să descopere nemurirea sau, cel puțin, prelungirea semnificativă a vieții umane. Dar despre asta vom mai vorbi în cele ce urmează.
Gurevici a murit la vârsta de 81 de ani, în Moscova, pe 18 decembrie 1998 și a fost înmormântat la cimitirul Donskoi, acolo unde se află înmormântat și generalul alb-gardist Denikin. Cu siguranță că, în copilărie, Gurevici a auzit tot felul de istorii sumbre despre Denikin. Acum nu mai contează, sunt colegi de eternitate în același loc.
Despre ce este vorba în „Coasa lui Cronos”? În primul rând e vorba despre Uranus. Dar nu despre zeitatea Uranus (Ouranos), tatăl-cer, căsătorit cu Gaia, mama-pământ povestește Gurevici, ci despre planeta Uranus, a șaptea din sistemul solar. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, planeta Uranus a fost descoperită de astronomul Wiliam Herschel pe 13 martie 1781, deși, se pare, alții au observat-o înainte, dar nu au reușit să-și dea seama că au de a face cu o nouă planetă. Așa că doar Herschel a primit aplauzele.
Ce-i cu Uranusul din povestire? E vorba că niște oameni staționați pe Ariel, unul din sateliții planetei, se apucă, nici mai mult, nici mai puțin, decât să demoleze ditamai gigantul gazos. De ce? „Pentru că putem”, ar fi fost răspunsul natural, răspuns pe care l-ați mai auzit, desigur, și cu alte ocazii chiar pe la noi.
Ce le cășunase pe Uranus? Nimic. Dar, în secolul XXIII, când este plasată acțiunea, într-o lume pe deplin bolșevizată – cum altfel credeați? – sfârtecarea planetelor nu reprezenta un capăt de țară sau de lume. Putea fi un hobby.
De bună seamă că exista o necesitate aici, n-o făceau doar așa, de chichi. Nicidecum. Ideea era ca Uranus să fie tăiat ca o lubeniță, în 12 felii care, sub acțiunea propriei gravitații a fiecărui fragment, acestea ar fi urmat să capete aspect de planetoid. În plus, noile planete astfel obținute, care ar fi fost cam de dimensiunea Pământului fiecare, urmau să fie poziționate pe niște orbite prietenoase în jurul soarelui, astfel încât mare parte din cele 81 de miliarde de locuitori ai Pământului să se poată strămuta acolo și să trăiască ceva mai lejer. Cele 12 planete ar fi trebuit să poarte numele muzelor lui Apollo (Apolon în text) astfel: Poezia, Proza, Opera, Baletul, Drama… și așa mai departe. Firește, muzele lui Apollo sunt doar 9 și nu se prea potrivesc cu alegerile echipei care trebuia să măcelărească biata planetă gazoasă. Dar asta nu i-a provocat nicio apăsare autorului care nu s-a mai obosit să completeze deficitul de muze până la 12. În fine, să nu ne împiedicăm în detalii.
Cine-s temerarii care se înhămaseră la un asemenea efort?
În primul rând, Mir. Trebuie să știți că Mir, ne spune autorul, venea de la Vladimir, dar în secolul XXIII oamenii din mândra lume nouă aveau obiceiul să prescurteze numele. E o problemă cu care ne-am mai întâlnit, de altfel. Cred că dacă bolșevismul nu capota, am fi ajuns la proze în care personajele viitorului nu s-ar fi numit simplu: Or, Bog, Gor, Bleah etc, ci am fi avut personaje numite cu o singură literă. Probabil consoanele ar fi fost folosite pentru bărbați, iar vocalele pentru femei. Și dacă am fi avut parte și de-un bolșevism corect politic, nici măcar discriminarea consoană–vocală n-ar fi existat. Personajele ar fi fost niște hermafrodiți pitorești și cretini cu nume pe măsură: A, B, C, D, E șamd. Din fericire, n-a fost să fie. În fine, Mir în limba rusă înseamnă și lume, dar și pace. Lucru care, în treacăt fie zis, a condus la o monumentală eroare de traducere în limba română a titlului romanului Bойна и мир, scris de Tolstoi. Titlul corect tradus în limba română ar fi trebuit să fie Războiul și lumea, acesta este sensul în contextul romanului, și nu Război și pace.
Mir era îndrăgostit lulea de Iuna. Nu aflăm prea mare lucru despre Iuna decât că arăta ca o corcitură superbă: Nimeni încă n-ar fi putut să precizeze ce naționalitate avea Iuna. În sîngele ei s-au amestecat toate rasele, lăsîndu-și fiecare amprenta: pielea era de culoare închisă, aproape ca la negrese, nasul persan era subțire și puțin încovoiat, ochii mongoloizi, un pic alungiți, iar părul bălai cădea greu și pufos. O combinație de trăsături stranii, pline de contraste. Pe stradă, oamenii se uitau după ea cu uimire și nu-și puteau desprinde privirile. Dar Iuna nu-l prea iubea pe Mir. De fapt, nu-l iubea deloc, dimpotrivă. O să vedeți imediat de ce.
Alături de cei doi se mai aflau acolo: Kerim, de origine arabă, Herta, de origine suedeză și care era soția lui Kerim. Iar toți aceștia erau, ce credeți, radiotelegrafiști.
Ce înseamnă să fii radiotelegrafist? E simplu: trebuie să știi alfabetul Morse, emisie și recepție – și să nu credeți că e ceva simplu: transmisia în morse se deprinde repede, dar recepția, dragii mei, se deprinde greu, mult mai greu. Ei bine, în secolul XXIII, oamenii comunicau la mari distanțe prin alfabetul Morse. De ce nu?
Dar pe lângă funcția de bază, aceștia aveau ca sarcină să se ocupe și de niște sonde automate, cibernetice chiar, sonde care aveau ca scop tocmai tăierea în felii a planetei Uranus.
Împreună cu cei patru – Mir, Iuna, Kerim și Herta, apar prin proză și alte personaje, de diferite naționalități: Apărură figurile șefilor de grupă; ai fi zis că e o expoziție dintr-un muzeu etnografic : un chinez, un american, un negru, un argentinian, un indian, un olandez, un ceh, un iranian, un gruzin etc. Așadar, negrii sunt o naționalitate distinctă, ca să nu avem discuții pe viitor.
Peste tot acest Turn Babel, trona șeful expediției, pe numele său Dalin, și care nu doar că era șef în această multinațională ci mai era și un mult-viețuitor. Aceștia erau niște oameni care, prin intervenții genetice subtile, puteau trăi mult mai mult decât restul oamenilor. Să nu vă imaginați că oricine putea fi mult-viețuitor. Era o lume bolșevică, dar nu toți erau egali. De ce ar fi fost? Doar niște aleși, niște elite, puteau ajunge la statutul de mult-viețuitor. Un simplu și tolerabil fascism genetic, cât se poate de firesc în visul de aur al omenirii: comunismul.
Mai trebuie știut că Iuna era îndrăgostită de Dalin, care avea vreo două sute de primăveri în plus față de ea. Asta nu reprezenta vreo problemă pe vremea aceea, după cum nici azi nu reprezintă vreo sfială pentru tinerele ambițioase. Avem exemple cu duiumul și la noi, exemple în care matusalemi flamboaianți corup fără nicio jenă tot felul de nimfete pragmatice, botoxate și siliconate, dar îndrăgostite sincer de secolii sponsorilor. Cu acordul părților, că să nu existe interpretări.
Bun. La un moment dat, Dalin convoacă o mare adunare a șefilor de grupe ca să decidă cum e mai indicat să înceapă belirea planetei Uranus. Și decid, în urma unor schimburi de replici inepte, că totul trebuie făcut cât mai repede. De parcă Uranus avea de gând s-o șteargă de sub nasul lor și să-i lase cu buzele umflate. Dar, cum șade bine oricărei proze care mima existența unei democrații în viitorul bolșevic, desigur, unii se opun. Că să mai stăm, că să mai măsurăm, că n-o fi bine, că hâr, că mâr…
În cele din urmă, Pământul, printr-o telegramă – și pe Pământ existau telegrafiști – dă de veste că dacă ar fi tăiat Uranusul, aveau toate șansele să provoace o catastrofă. Dar pe vitejii tăietori de planete nimic nu-i putea descuraja, nici măcar o telegramă de pe Pământ. Acea telegramă fusese expediată de nu se prea știe cine, de vreun Comitet Central – pe vremea aia trebuia să existe și așa ceva – ori de vreo Academie Mondială. În fine, nici nu contează. Discuțiile dintre experții de pe Ariel sunt de-un comic devastator. La un moment dat cineva zice: poate n-a funcționat bine butonul de pe Pământ. Poate trebuia apăsat mai tare. Asta mi s-a părut genială.
Dacă e să ne luăm după dialoguri, impresia mea este că grupul de pe Ariel părea a fi o colecție de școlari de la gimnaziu, luați dintr-un bărăgan oarecare și trimiși fără prea multă vorbă pe Ariel, ceva de genul: băi copii, mergeți și voi acolo, tăiați planeta aia cu niște raze și vedem mai apoi ce-i de făcut.
În cele din urmă, Uranus e tăiat în bucăți care încep să se miște prin sistemul solar. Autorul dă dovadă aici de zero știință în privința mecanicii cerești. Un minim de documentare i-ar fi fost util. Oricum, e prea târziu, proza a fost comisă și publicată fără niciun discernământ de CPȘF.
În final, totul se termină cu bine, Uranus face BUM, personajele supraviețuiesc, Iunia nu-l suferă pe Mir, dar poate că mai încolo, cine știe. Și cui îi mai pasă?
Pe prima pagină a numărului 156, înaintea textului e publicată o scrisoare de la un tânăr cititor care zicea așa:
Am 14 ani. Sînt în clasa a VIII-a. Învăț bine. Cel mai mult îmi place algebra. Aștept cu nerăbdare să citesc ultima lucrare ce urmează să apară în Colecție. Vă promit să vă ajut în muncă, popularizînd Colecția în rîndurile colegilor și făcîndu-i să se aboneze la ea. Am avut primul succes, pe care vreau să vi-l împărtășesc și dv. Într-o zi, unul dintre colegii mei mi-a cerut o carte s-o citească. L-am invitat la mine acasă și i-am arătat Colecția. Și-a ales o povestire, iar după cîteva zile a venit și m-a întrebat cum am reușit să-mi formez toată Colecția. I-am arătat anticariatul de la care mi-am cumpărat numerele pe care nu le aveam.
În altă zi, m-a invitat la el acasă și mi-a arătat întreaga Colecție. Nu mă gîndisem să-i spun să se aboneze și el, dar am făcut-o zilele astea. Era însă prea tîrziu. Se abonase înainte de a-i spune eu.
În continuare, aș dori ca fasciculele Colecției să apară regulat în zilele fixate de dv. și, de asemenea, să fie trecute datele apariției.
DURU NICOLAE
București
Intr. Cadranului nr. 4
Stau și mă întreb, cu oarecare melancolie pentru vremurile acelea duioase – pe care le-am prins în parte –, dar și cu mare curiozitate, dacă Duru Nicolae mai trăiește și ce a ajuns el în lumea asta în care trăim cu toții. Probabil că nu voi afla niciodată. Și asta mă întristează.
Prin proiectul O falie în timp scriitorul Marian Truță ne readuce în atenție revista Colecția Povestiri Științifico-Fantastice. Prin bogăția de informații, conexiunile cu politica vremii și, implicit, restricțiile sau presiunile exercitate asupra scriitorilor, aceste articole ies din șablonul unor simple recenzii.
Proiectul se derulează prin intermediul revistelor online Gazeta SF și Helion Online.
