Și iată că a venit momentul să vorbesc de bine despre Netflix. Stop the presses! Dintr-o listă relativ lungă de seriale produse de platforma de streaming, The OA este acea pietricică strălucitoare care, alături de alte câteva, lucește puternic în sacul de cărbune (ori pe fundul sitei cu pirită). Și în timp ce 99.8% din planetă dezbate jumătatea de sân a Aryei (asta când nu cască ochii cât farfuriile la aia trei-patru amărâți care nu au văzut GoT), eu vă voi recomanda un serial cu 2 sezoane, care, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bine făcute în ultimii ani.
Regizat și scris de Zat Batmanglij împreună cu Brit Marling, amândoi relativ necunoscuți, primul sezon (apărut în 2016) urmărește întâmplările bizare, învăluite într-o atmosferă supranaturală, ale Ninei Azarova/Prairie Johnson/The OA, o tânără nevăzătoare care dispare fără urmă în adolescență și, la fel ca orbul de la scăldătoarea Siloam (că tot vin sărbătorile), se întoarce după câțiva ani vindecată și cuprinsă de aura mesianică a revelației spirituale.
Prin urmare, la fel ca orice mesager divin, The OA își începe misiunea (pe care nu am să v-o dezvălui) prin recrutarea unui grup de discipoli pe care trebuie să îi convingă și să îi instruiască și, între timp, să își restabilească relația cu părinții adoptivi. Cu 31 de ani în urmă s-ar fi numit The Breakfast Club, pentru că cei cinci învățăcei, veniți din medii diferite, patru elevi și o profesoară, sunt uniți de linia comună a neajunsurilor și neîmplinirilor, de fapt miza reală a serialului: presiune socială, droguri, violență, familii destrămate, etc.
Scenariul este construit pe un joc al referințelor, pe o conștientizare a nișei pe care o exploatează, și anume că universul în care există și în care se desfășoară nu poate decât să împrumute și să recicleze din urmă. Rețetarul este divers, la prima vedere nu pare altceva decât un ghiveci de ingrediente mistery, thriller și science fiction: oligarhi ruși, viață de după moarte (Flatliners), întâlniri ritualice, oameni de știință nebuni, răpiri, destăinuirea sacrului (real sau nu) etc. Dar totul este un pretext, unul foarte bine dozat, îndreptățit, niciodată gratuit, care se întoarce mereu și mereu la aceeași temă: inadaptarea și eterna căutare a unui rost, totul filtrat și împărtășit prin experiența personajului principal: The OA.
Rolul interpretat Brit Marling este excepțional din cel puțin două motive: 1. experiențele ieșite din comun prin care trece (mistery, thriller și science fiction), povestite chiar de ea, improbabile și amintind de povestea Tarei din romanul Some kind of fairy tale al lui Graham Joyce (carte pe care v-o recomand) – mărturisiri ale unei lumi fantastice unui auditoriu real – oferă o șansă serialului de a ieși din sfera îngustă a narațiunii de gen și de a oferi privitorului prilejul de a cerceta adevăratele mize puse în joc; 2. atitudinea ei convinsă, răbdătoare, dedicată unei misiuni spirituale, este, aflăm către sfârșitul primului sezon, un demers mult mai puțin religios (ori prozelit) decât am putea să credem, ci, mai degrabă, unul profund interuman, ale cărui semnificații vă las să le aflați singuri.
Între timp, chiar anul acesta, după trei ani de la premieră, a apărut sezonul 2. Netflix-ul a preluat, cu chiu cu vai, spre bucuria unei minorități consumatoare de divertisment peste medie, o parte din filosfia de capital a actorului de la Hollywood-ului: „Fă zece filme proaste ca să îți permiți să faci unul bun.” Posibil să fie un demers câștigător, deși ca abonat trebuie, pe lângă răbdarea și banii pe care îi cheltui, să te înarmezi și cu o lopățică cu care poți să sapi printre zecile de Lost in space, The Mist, Star Trek (recunoașteți că e slab) ca să dai de o trufă. Și după ce guști din felul întâi, te rogi să nu mai treacă un cincinal până vin sarmalele.