De data asta am dat-o bulită de tot.

Încerc să mă extrag din mâlul vâscos în care eul meu este imobilizat, dar nu reușesc să aud decât câteva gâjâieli ininteligibile, probabil sunt eu. Curios, contabilizez asta la un alt nivel al conștiinței, așa ca o revelație și tot de acolo vine o concluzie: ești mort. 

Informația nu produce nici o reacție talamică așa că, probabil, așa este și în acest fel mă descopăr pe un alt palier, o altă conștiință, paralelă, dar asupra căreia se pare că am o oarece putere de discernământ. Mă agăț de ea, dar e la fel de confuză ca mine. Mă informează că e posibil să dorm.

Nimic folositor.

Simt o zguduire, ceva parcă se trezește, aud și știu că aud:

− Scoală că trebuie să dau cu mop-ul.

Totu-i așa de simplu… Mă ridic în picioare și mă frec la ochi: Anjelica mă privește afișând mutra ei dezaprobatoare.

− Scoală, repetă și mă împinge într-o parte. Dă, profesionist, cu mopul pe mozaicul de unde m-am ridicat, și-apoi, cu o surprinzătoare putere, mă apucă de umărul hainei și mă trântește pe o bancă.

− Nu te miști de aici. O să vină Vasilache după ce trece acceleratul de șapte treiștrei.

Dau să zic ceva, dar înfulecă găleata și plecă balansând din șoldurile groase.

Ceva, undeva, țipă încă în mine, dar aici există o cronologie, ceva comprehensibil, așa că mă las în voia propriilor simțuri: îmi vine să mă piș.

E o gară, iar lucrez pe două paliere: cunosc drumul, dar tot eu mă minunez… O gară de provincie care abia ce-și mai trage sufletul. Totul povestește de lipsa unor reparații majore și echilibrate. S-a cârchit artizanal pe ici pe colo și doar bunăvoința unor suflete mămoase nu au lăsat-o a se prăbuși de tot.

La WC, la fel. Țiganca, aproape tuciurie, se pune dinaintea mea:

− Abia am făcut curat… să se usuce pe jos. Se uită mai atent din obscuritatea holului și pare a mă recunoaște. Iar te-au bătut! Ce ne facem cu tine?

Încerc un răspuns, dar din nou iese bâiguiala aia fără sens. Se pare, totuși, că matroana a priceput ceva căci îmi zice:

− Bine, dar mergi pe margine și încearcă și tu să nimerești pișoarul… Doamne, ce ne facem cu el?!

Încep să-mi simt din ce în ce mai bine trupul, micționarea mi-a produs o primă serie de senzații, deși vagi, dar, oricum, mă stăpânesc mai bine și mă apropii de oglindă.

Argintul îmi aduce în privire imaginea unui homeless cu fața plină de sânge închegat, înalt peste medie și îmbrăcat cu haine prea mici. Rămân fixat în această imagine încercând un declic cât de mic care să mă aducă în eul personajului, dar e-n zadar, totul funcționează până când, cumva, ceva se înfundă. Acea prezență paralelă, din cauza căreia mă văd la persoana a treia, decide că aceste obstacole sunt niște porți închise. Accept și le vizualizez cu niște amintiri remanente: niște porți sculptate, înalte… un zid de piatră și cineva care mă împinge de la spate: Ce-ai rămas ca vițelul la poartă nouă?

Din antreul WC-ului gării se aud voci:

− Unde-i Bubu, c-avem o treabă cu el?

− Ce-aveți, mă, cu omu? De ce l-ați bătut? Nu v-ar fi rușine!N-aveți minte în cap nici cât el!

− Ia-l acasă dacă-l iubești așa de tare, hăhăie un altul pe care-l presupun a fi șeful de gară.

− Să mă lingi în chizda mea cea neagră! Unde te duci? Lasă omu’ să-și facă nevoile! Ați înnebunit toți?

Un frison mă zguduie și simt că nu mai am nici o secundă de pierdut. Intru înapoi în cabina de WC, privesc fierăstruica de termopan, fără ezitare pun un picior pe suportul de hârtie, și mă arunc cu capul înainte. Aterizez în spatele gării și o iau la fugă printre linii. Cineva mă strigă:

− Bubu! Bubu, unde fugi? Hai aici! Hai! Hai că te ascundem noi.

Stau de patru zile în vestiarul mecanicilor din depou. M-am spălat, m-am bărbierit, mi-au adus care mai de care haine, de acasă, și m-am îmbrăcat corespunzător. Mă uit în oglindă: aspectul de homeless alcoolic a dispărut făcând loc unei figuri cam la treizeci de ani, șatenă și cu ochi căprui care mă privesc cercetător.

Nu știu încă cine sunt și cum am ajuns în mintea acestui om, dar personalitatea mea, mai puternică, s-a suprapus peste conștiința acestuia, minimizând-o, obligând-o să se ascundă într-un colț al creierului de unde o mai aud, când și când, tânguindu-se într-o bolboroseală patetică. De fapt aici am avut și cel mai mult de lucrat. Dacă de înțeles înțelegeam ce se vorbește în jur și, destul de rapid, am refăcut diferența de vocabular, cu vorbitul era cu totul și cu totul altă treabă: pur și simplu nu puteam să oblig niște glande vocale să facă cum vreau eu. După două nopți de chinuitoare exerciții, luat la mișto, metodic, de maistru, și de mecanici, am reușit o pronunție aproximativă și am decis că e bine să fiu cât mai laconic cu putință.

Extrăgând fără milă toate informațiile pe care le avea titularul, filtrându-le, punând elementele disparate cap la cap, dar mai ales întrebând în dreapta și-n stânga, m-am edificat, cât de cât, de lumea în care am ajuns. Nu pot face o comparație, pot doar sesiza diferențe fără a le putea preciza.

 Nu am nici un act de identitate, se pare că acesta a rămas la un spital de boli nervoase conturat tulbure și traumatizant în amintirile eu-lui, iar singurul nume: Bubu, este o poreclă. Nu am nici un ban singurul obiect personal fiind un lănțișor de aur cu un medalion pe care l-am găsit bine strâns într-o batistă soioasă și plină de noduri de nu mă uita. Am desfăcut căpăcelul medalionului și, în interior, am găsit o poză mică pe spatele căreia scria ceva cu litere mici și încă indescifrabile. Mi l-am pus la gât.

− Eu plec! îi spun maistrului.

− Unde să pleci? În gară iar or să te bată ăia din gașca lu’ Bubulac și-o să te oblige să cerșești… ba mai rău, ajungi din nou la azil…

− Mulțumesc, articulez atent. Mulțumesc mult!

− Și unde te duci?

− Mă duc să aflu cine sunt eu, vorbesc sincron două conștiințe prin aceiași gură.

− Măăă, Bubu! Mă, ție ți-a priit ultima bătaie, mă! Ți-au dat ăia în cap de-au pus rotițele la loc, râde cu gura la urechi meșterul.

Stă oleacă și meditează:

− Golanilor! Ia hai încoa’! Hai, fiecare cât are… Chetă pentru Bubu. Să văd! Se caută prin buzunări: Uite eu am un pol, hai ! Nu vă căcați pe voi că vă aflu și vă bag la penalizări. Să sară lozu’!

− Nu e nevoie, protestez, dar la privirea aprigă a maistrului aplec capul. Am luat geanta aia veche, am pus hainele în ea…

− Foarte bine! Ia de-aici! M-apucă de umeri și mă zgâlțâie bine: să fii sănătos și să-ți găsești neamurile. Și să treci și pe la noi, să ne zici!

Trec printre băieții care mă bat prietenește pe spate și ies pe porțile largi ale depoului cumva rușinat căci nu i-am zis meșterului de levierul greu, de scos segmenții la diesel, pe care l-am ascuns, bine înfășurat într-o haină, în fundul genții.

E sâmbătă și destul de aglomerat. Stau pe una din băncile de pe peron, cu mâna stângă sprijinită de geantă și cu mâna dreaptă ducând la gură țigara. Am descoperit că-s fumător, deși Bubu nu era. Trecerea pe lângă un bărbat care trăgea din țigare a trezit, brusc, în lăuntrul meu, un vacarm de nedescris. M-am dus și mi-am luat un pachet de țigări și, după ce Bubu a tușit mai să-și scuipe plămânii, stăm acum amândai în gară și așteptăm.

Cam pe la zece apar patru tuciurii cu trei puradei numai piele și os pe care-i plantează, strategic, la colțurile gării și la ușa de la intrare. Trec pe lângă mine fără a mă recunoaște și trebuie să depun un efort psihic considerabil pentru al ține pe Bubu lipit de bancă. Îi urmăresc din priviri. Se pare că sunt stăpâni aici, se au familiar cu cei de la poliția TF și, după ce își iau taxa de protecție de pe la buticurile din zonă, unul din ei vine și-i dă și polițaiului, pe față, fără nici o greață, un fâșic de bani așa cu îi dai la un câine un os și el se gudură bucuros… Le iau urma.

Se urcă într-o mașină și mă reped la un taxi. Mulțumesc în gând meșterului pentru bani și-i zic șoferului să țină urma merțanului. Ăsta se uită cam ciudat la mine, dar demarează.

− Am o datorie, scrâșnesc glandele vocale, iar taximetristul dă din cap condescendent, mai văzuse el…

Ajungem în Cotu’ negru, cartier despre care Bubu îmi transmite informații neliniștitoare. Țiganii intră pe poarta unei vile cu turnulețe, înconjurată de un gard înalt din zidărie. Plătesc la Taxi și, cu geanta în mână, mă îndrept către crâșma din colț.

Mă uit la tejgheaua jegoasă, la rafturile din scânduri acoperite cu hârtie creponată care cândva fusese roz, iar acum avea aspectul unui rahat de câine constipat…

− Dă ceva tare!

− Votcă? mă privește puștanul plin de coșuri care-i pe post de barman.

− Bagă o sută!

Mă cocoț pe un taburet și mi-aprind o țigare. Încerc să fac un scenariu. Nu pot decât prin negare. Deși informația este acolo, lângă mine, nu o pot accesa. O barieră invizibilă, aparent de netrecut, mă separă de eu-ul meu, așa că nu pot decât să încropesc din ce știe Bubu.

− Daaa, cu ce treabă pe la noi, se bagă-n seamă puștiul, văzând, probabil, că am căzut pe gânduri.

− Am venit s-o fut pe mă-ta! Unde-i buda?

Face niște ochi exoftalmici și arată cu un deget. Iau geanta și mă duc într-acolo. Închid ușa în urma mea și privesc: chiar curat. Am o înduioșare pentru nefericitul de barman. Spaima din privirea lui mi-a transmis că am atins într-un loc foarte delicat. Mă urc pe WC și desfac lanțul de la rezervorul de apă. Deschid geanta, scot boarfele afară și extrag levierul din haina în care l-am înfășurat. Petrec lanțul prin ureche, desfac un ochi cu dinții și închid lațul. Trag lanțul prin mâneca stângă a hainei, rup cămașa la nivelul pieptului și leg celălalt capăt de betelie. Fac câteva probe: Levierul îmi iese din mânecă exact în palmă. Îl palmez și ies din budă. Puștiul se pare a decis că a fost o abordare în glumă căci îmi ia banii și-mi urează un entuziast: Mai poftiți!

Traversez strada și ajung în dreptul vilei cu turnulețe. O filmez, atent, din priviri, și apăs hotărât pe butonul soneriei.

În ușa, grea, din fier, se deschide o fereastră. Niște ochi mă privesc cercetător-întrebători:

− Am de făcut o plată… sunt prima oară, nu știu…

Ochii îi sclipesc, iar crețurile îndesite din jurul lor arată că omul râde. Ușa se deschide în zgomot de ivăre grele și intru într-un hol cu o încăpere mică în dreapta, camera portarului.

− Prima oară trebuie să dai și la intrare, rânjește fața a cărei ochi îi văzusem.

− Ce-o să facem… mă aplec spre geantă.

− Cine să fie? întreabă tipul.

− Vasile!

Apasă pe butonul interfonului:

− Vine Vasile cu o plată. Mă conduce către cealaltă ușă: Urci treptele alea și a doua ușă pe dreapta. Da? Ridică ochii spre mine: Acum eu!

Svâgnesc mâna stângă doar atât cât să prind levierul pe care i-l înfig sub bărbie. Dau să mai împing odată, decisiv, dar Bubu, cu o surprinzătoare putere, mă oprește.

„Ce dracu faci? mă zburătăcesc, asta nu-i joacă!” Presiunea nu slăbește și, după încă o încleștare, mă văd nevoit să cedez.

Țiganul profită de momentul de indecizie și dă să fugă. Înainte ca Bubu să apuce a reacționa îi trântesc insului o rangă-n cap:

− Să fie primit!

Cade lat. Îl apuc de subțiori îl trag din ușă și-l rostogolesc sub patul din colțul camerei.

Bubu protestează violent în colțul lui de conștiință așa că-i administrez o palmă virtuală peste bot. Se retrage mai adânc și începe să plângă.

Asta îmi mai trebuia… „Nu l-am omorât, dacă asta te-ncălzește, mârâi mental, deși este o mare greșeală de tactică. Acum avem un martor.”

”Nu vreau să fiu ca ei”, aud cu stupefacție prima gândire logică emisă de Bubu. Cad pe gânduri în cel mai prost moment posibil: „La violență nu se poate răspunde cu sorți de izbândă, decât cu o violență și mai mare, decisivă. Crede-mă că știu ce zic și-o să te lămurești și tu cât de curând. Gata cu lamentările. Avem o treabă de făcut. Nu-mi mai sta în cale că te las baltă, să te descurci cum oi ști!”

Amenințare superfluă căci sunt la fel de captiv ca la început, dar se pare că Bubu nu conștientizează asta, se retrage din calea mea și am, din nou, control deplin asupra corpului lui.

Mă scutur, palmez levierul, și deschid a două ușă. Fac, în pas alert, cei câțiva pași până la scări scanând atent curtea interioară. Liniște, doar undeva în spate se aude zgomot de oale și două voci de femei care vorbesc pe țigănește, probabil bucătăria.

Mai mult ca sigur, portarul m-a trimis la vre-un contabil de-al ăstora, ori eu am o vorbă cu Bubulac așa că ignor ușa mai mică din dreapta și intru dezinvolt pe cea impozantă, migălos lucrată în fier forjat și termopane, din centru. Nimeresc într-un living uriaș, în formă de romb, pardosit cu marmoră roz. Alte trei uși. Mă apropii tangențial și trag cu urechea. De dincolo de cea din mijloc se aude un rumor de glasuri. Deschid doar de-o dungă și scanez încăperea: Un birou imens la care stă bulibașa în persoană, răsfirându-și șuncile pe un fotoliu imitație empire, și doi din gealații de la gară care se pare că-i dau raportul.

Nici nu știu ce i-a lovit. Unul se ține de genunchiul al cărei rotulă e praf, celălalt își ține brațul drept și înjură printre dinți.

Bulibașa holbează la mine niște ochi mari și dă să țipe. Îi fac semn cu degetul că nu-i cea mai fericită opțiune. Înghite atunci în sec și îngaimă:

− Ce vrei? Cine te-a trimis? Oricât ți-a promis eu am să-ți dau mai mult.

− E bine. E foarte bine! Și cam la cât te-ai gândit?

Îi revine sângele în obraji. Vorbesc pe limba lui.

− Spune o cifră, dar vreau să știu cine te-a trimis.

− Numele Bubu, îți spune ceva?

− Bubu… Bubu?! Mă vede pentru prima oară: Bubu! Nu se poate?!

O sclipire din ochii lui mă face să mă întorc. Ăl cu mâna ruptă se caută pe la centură. Scoate un pistol și încasează un levier și peste antebrațul drept. Cade în cur, iar pistolul se rostogolește la picioarele mele. Îl iau și-l bag în buzunar.

− Vezi dacă nu ești băiat cuminte? Acum o să-ți dea de mâncare, în gură, o lună.

Mă întorc către Bubulac:

− Dacă mai văd o mișcare nu mai dau în ei, dau în tine. Clar?

− Da, înghite țiganul în sec. Bubu! Bubu…, dar nu se poate… Noi te-am salvat. Ar trebui să ne mulțumești!

Ăl cu mâinile rupte varsă încă-un rând de înjurături crâncene.

− Halal salvare, să mă bateți și să mă puneți la cerșit.

− Dacă nu voiai să iei pastilele?! Oricum, mai bine decât sub roțile trenului.

Bubu începe să se agite în colțul lui. Îi impun să tacă.

− Ia… luminează-mă! Ce pastile, care tren?

Caută într-unul din sertare și scoate o cutie de medicamente:

− Ne-a zis să-ți dăm un pumn de pastile și-apoi să te aruncăm, noaptea, în față la un tren…

− Și-am zis să-i facem felul, geme ăla cu rotula praf. Iaca unde-am ajuns cu lăcomia ta!

− Cine, mă? Cine a zis să mă aruncați în calea trenului?

− Doctorul! Tace și are o zguduire: om rău!

− Iaca cine s-a găsit să facă comparații. Zi-i!

− Ce să zic?

− Cine-i doctorul ăsta? La dracu’, explodez pe două voci: cine sunt eu?

− Directorul de la Clinică. El ne trimite copii, handicapați mintal, oligofreni… ca să-i punem la cerșit și împărțim banii. Săptămâna trecută a venit cu duba. Te-a adus… erai terminat, abia de bâiguiai ceva. Mi-a fost milă. Am zis să te punem la cerșit până ce vine frate-miu să te ducă… să nu se mai știe de tine…

− Câtă bunăvoință… Și-ntre timp m-ați bătut de mi-a sunat apa-n cap.

− Dacă nu voiai să înghiți rahaturile alea de pastile… grohăie ăl cu mâinile rupte. Trebuia să-ți dau în cap de să te termin.

− Tu să taci, că-ți trag și una peste gură de-o să te alimenteze intravenos.

− În dimineața în care ai fugit tocmai venise să vadă ce-am făcut, cum că n-a citit la gazetă de nici un accident. S-a dus și la Șeful de Gară, abia l-am liniștit. I-am zis că te-am îngropat, că șefu’ nu voia scandal și poliție să-și bage nasul peste tot, că nu-i bine să zgândări rahatul… A plecat, dar se vedea pe el că nu e mulțumit. Te voia mort… Te vrea mort.

− Bine. Om vedea care cum și în și ce fel… Acum, la cestiune: banii pentru deranjul meu. Hai!

Pe ăștia să-i ia frac-tu și să-i ducă în altă parte, departe, și să n-aud o șoaptă, un telefon, o vorbă, că mă jur că vin și, vezi levierul ăsta?

Ți-l bag în cur și-l uit acolo!

Trebuie să-mi schimb look-ul. Îmi trebuie o identitate nouă, la clinica aia n-o să meargă ca la papagalii ăia de țigani. Bubu protestează din nou. Îmi parvin de la el idei socialiste și-o atitudine pacifistă: Neee, copile! Nu merge așa. Cu inculții am scos-o cu-n levier, dincoace e altă horă. Ciocul mic. Când oi fi tu la comandă am să-ți urmez ordinele. Se zbate violent în colțul lui, dar îi construiesc o închisoare virtuală, și-l las mofluz cu mâinile agățate de gratii.

Mai întâi, la frizerie. Tot. De la cap la picioare. Patronul radiază, de mult n-a mai avut un asemenea client. Ies revigorat și intru într-un magazin de confecții. Mă las tras la țol, comand și niște schimburi și le îndes în geanta meșterului.

Mă privesc în oglindă:

Îmi apare un tânăr cam la treizeci de ani, cu părul deja grizonat, aruncat pe-o parte, care pică, când și când, peste o frunte înaltă pe care trăiri intense au săpat șanțuri. Privirea căpruie ascunde, mulțumitor, o ușoară tulburare, dar focalizez și impun o privire mai fermă. Bubu se apropie și se contemplă. N-arați rău, dihanie!, îl complimentez, iar el se rătăcește în imaginea aia. Îl las, profitând de acest respiro, și încerc să văd ceva și de mine. Nimic! Vid absolut.

− Hai! Îl smulg din adorație, nu-i bine să ne afișăm prea mult. Nu poți ști ce gândesc țiganii… poate chiar acum ne caută să ne pună chielea pe băț! Se retrage în pacifismul lui, iar eu intru la o marochinărie de unde iau o geantă corespunzătoare imaginii mele actuale. Ochesc un tomberon mai discret și arunc boarfele băieților din triaj, mulțumindu-le, încă odată, în gând.

Mie foame. Intru în primul restaurant din centru.

− Ce-i bun de mâncare azi?

− Avem o ciorbiță de perișoare pe care domnul o va aprecia cu siguranță, iar la felul doi, antricot în sos natur, cu garnitură de cartofi și legume, frigărui cu garnitură, mici cu muștar sau maia de ardei iute.

− Mergem pe perișoare și antricot. Adu-mi ceva tare. Nu neapărat din comerțul socialist. Pricepi? …și ultimile numere din ziarul local. Se face?

− Imediat, domnule! șoptește cu mâna strategic dusă la ureche: avem o pălincă de mere la șaișcinci de grade… să mă pomeniți!

Suntem amândoi mulțumiți, Bubu chiar radiază pe de după gratii și-mi cere să-l eliberez, că o să fie cuminte… dar nu-l mai aud. Un suflu puternic mă aruncă de pământ. Aud voci, strigăte, țipete… eu țip: Prin dreapta! Ne-au reperat! Fugiți! Prin dreapta! Executarea! Încă un val de foc și…

− Domnule! Domnu’? Vă e bine?

− Da… O noapte nedormită, stresul… Mi-e bine! Nota, te rog!

Achit și ies cu Bubu-n creier. A devenit cam nesimțit. Îi mai trag o palmă și transform gratiile într-un perete de beton. Am nevoie de puțină intimitate căci nu mă simt prea bine.

Stau pe o terasă, cu o halbă în mână și încerc o introspecție. A fost ceva real, atât cât poate fi de reală toată această nebunie? Senzațiile au clare, realmente timp de trei- patru secunde am fost acolo unde bănui că-i viața mea reală, o luptă? un război? sau totul e doar tot un vis indus și eu sunt prins în această buclă… Bubu sparge cu niște pumni de oțel zidul meu de beton, iar eu vărs berea pe mine:

E clar! Nici o buclă. Bubu se redescoperă și pe măsură ce o face mă împinge încetișor afară din viața lui, acolo unde, se pare, mi-am găsit un refugiu temporar. Are încă o conștiință de copil așa că îl pot amăgi. Înainte de a se dezmetici îl leg fedeleș și-l trimit înapoi în celulă. De data asta nu mai este o construcție fizico-mentală ci o prelungire a minții mele. Orice mișcare va face, o voi resimți și eu.

Cum sunt un nobody, nu mă pot caza la hotel, telefon nu pot să-mi iau, de dormit pe vreo bancă nici nu poate fi vorba, iar o adăstare în gară ar fi precum mi-aș căuta-o cu lumânarea. Deci: o gazdă!

Fac o listă cu adrese luate din jurnale și iau un taxi.

− Sărut mâna doamnă! Am citit anunțul… Nici o cameră la hotel, s-ar putea, dacă nu s-a ocupat, o noapte, poate două… plătesc cinstit, dar vreau acces la internet.

La a treia încercare, o madam singură care închiriază pentru elevi. Se bucură de-un ban în plus:

− Vai… Un domn atât de distins… Dar se poate… Nicușor are de toate, că d-aia-i la informatică. Dacă știți cum se pornesc chestiile astea… Nu consumă mult curent, că l-am verificat.

− Totul este perfect și, pentru că nu se știe, eu am să vă achit pentru trei zile, deși nu cred să stau atât. Mulțumesc!

Puștiul chiar le are pe toate.

Caut pe NET o postare de buletin așa, cu o definiție mai mare, o salvez într-un program de retușare foto și-mi trag o poză cu camera de la laptop, o cropez, îi dau un ajust pentru temperatura de culoare și o aplic peste original. Bag plasticul pe care l-am luat de la bricolaj în imprimanta lui Nicușor și-i dau enter. A ieșit perfect. Las, de-o țigară, să se usuce, și-i trag trei ture de spray din lac alchidic.

Nici de nou nu arăta așa. Sunt conștient că nu va rezista la nici o scanare, dar unde vreau eu să merg nu cred să aibă.

Îmi mai trebuie niște legitimații, mă pun pe treabă.

Un ciocănit, discret, în ușă.

Mă ridic. Doamna proprietar:

− Nu vă fie cu supărare… Avem un obicei al casei, nu este un five o’clock, e prea devreme pentru noi, balcanicii, dar la șapte, orele nouă spre zece, ne adunăm în living. Poate ne onorați!

− Desigur, Doamnă!… Absolut!

„Asta-mi mai trebuia” ronțăi iar Bubu se zbate în tentaculele cu care l-am țintuit în carceră.

Mă îmbrac la costum și mă privesc în oglindă: Bubu chiar arată bine, un mascul în toate potențele lui, simt o zvârcolire, dar doar de-o emotivitate. Copile! Privește și vezi cum se procedează în societate!

În societate, adică într-o mică rotondă cu vitraliu deasupra, am fost prezentat, oarecum misterios, precum: chiriașul nostru de două nopți. Doamnele, cinci la număr, oscilând ca vârstă tot în jurul acestui număr, fac parte din diverse comitete, redacții literare, organizații de binefacere, five o’clock-ul de ora șapte seara fiind, în fapt, o dare de seamă. Se recită cu glas tare ultimile poezii primite, se dezbate și, când obosesc, se întorc spre mine.

− Ne-ați suportat sporovăiala ca un gentleman, dar să nu credeți c-ați scăpat. Amfitrioana toarnă atent ceai în cești și mă privește în ochi:

O să ne recitați o poezie, nu-i așa? Am văzut dorință în privirea Dumneavoastră…

Dau să-mi dreg glasul și mă trezesc trântit jos. Bubu pune un picior pe umărul meu, rotește privirea scanându-le pe doamne și începe să declame:

Porți în palme
urma chipului meu,
săpată acolo
din vremurile
când visul avea trup;
Nostalgia roade în suflet
ca o daltă
săpând în amintire
numele meu…
Trupul mi-e însemnat
cu atingerile tale
ca o hartă
a căutării de sine
din vremea când
îți căutai jumătatea
cu degete înfrigurate
în moliciunea caldă
a lutului meu…
Era o vreme
când izvorul cuvântului
răcoarea câmpiile iubirii
de soarele dogoritor
al dorințelor,
când noaptea lumina
căutările dintre noi
legând dorurile leagăn
de marginile timpului,
ca inimile noastre
să poată bate la unison
secundele.
Era o vreme
când ne aparțineam
ca două jumătăți
ale aceluiași întreg…

− Vai… Dar domnul e poet! De ce n-ați zis? Ne-ați lăsat, aici, să cârcâim ca niște găini bete…

Eu mă lupt cu Bubu, încerc să-i explic că nu-i bine, doamnele s-au ridicat în picioare… intolerabil.

         Îl leg pe Bubu cu încă o serie de funii și-l trag înapoi: Stai dracului aici!

− Nu, doamnele mele, doar o poezie care mi-a plăcut: Nostalgii, de Gabriela Mimi Boroianu.

− Vai… Da! Ar fi trebuit să ne dăm seama. Ce drăguț!

− Mâine trebuie să mă scol devreme… cer scuze.

Mă retrag în proteste… mai aud:

− Omu’ are mâine treabă, iepelor! Gata! Să facem liniște!

Mă întind în pat. Valuri de impresii trunchiate se reped asupra mea. Încep să dârdâi necontrolat apoi simt o liniște, Bubu a preluat controlul. Se apleacă asupra mea și mă privește:

Mă vezi? șoptesc. Da! Semeni cu mine, parcă te-aș vedea într-o oglindă, doar că ești mai bătrân…

Zi-mi un an, Bubu. Ce-ți vine-n minte. Două mii șaptesprezece? Oooo! normal că sunt mai bătrân… Pe-aici, cât am putut să miros, e mai târziu… Dormi, Bubu, dormi! Mâine o să avem o zi grea!

 Bubu doarme. E prima oară de când suntem legați ca doi frați siamezi. Pe o conștiință paralelă, aproape incomprehensibilă, se derulează niște evenimente, trunchiate. N-am timp de asta. Mă duc la geantă și scot pistolul luat de la țigani. Îl privesc mai îndeaproape: e o copie, o replică de la un P 226, un pistol bun, dar în varianta asta mai mult enervează adversarul decât îl oprește. Scot din sacoșa cu chestii luate de la bricolaj bucata de sârmă oțelită. Măsor adâncimea țevii și tai o bucată. Îi pilesc, atent, vârful și-i dau drumul să cadă: se înfige în tăblia de lemn. Înfășor tifonul în fața și în spatele micii săgeți improvizate și o împing pe țeavă. Intră fest, fără joc sau prea greu. Deblochez cele două siguranțe și țintesc în catul ușii. Cu un pufăit, sârma mea s-a înfipt zbârnâind, exact acolo unde am țintit, de la trei metri. Iese greu din lemn. Blochez pistolul și o introduc din nou, adânc, pe țeavă. Nu se vede nimic. Pun pistolul la loc, în geantă, și mă întind în pat. Poate-oi dormi și eu, o țâră.

E a doua zi de când filez clinica de psihiatrie. Situată pe un deal, într-un spațiu generos, cu o mică livadă de meri și un parc impresionant, e compusă din trei corpuri de clădiri, cea mai impozantă, și către care duce și aleea centrală, fiind un vechi conac boieresc, naționalizat în secolul trecut. Intrarea se face pe o poartă înaltă, din fier forjat, cu inevitabilul „punct” al portarului și un hol de triaj.

Am ischitit persoanele care intră, sau ies, și mi-am făcut o oarece părere despre programul vizitelor la bolnavi cât și despre turele personalului medical. Don’ Director, vine în jur de ora nouă dimineața doar într-o mașină mare, o limuzină pe care n-am reușit să o identific, pleacă cam pe la cincisprezece, probabil pentru a servi masa, și revine, aleatoriu, după amiaza când rămâne până noaptea târziu. Cam acesta este momentul pe care-l aștept și eu. Mai intim!

Fac o vizită la Primărie și, cu una din multele legitimații pe care mi le-am tras la imprimanta lui Nicușor o rog pe domnișoara de la Cadastru să-mi scoată planurile clinicii:

− Suntem doar în faza premergătoare studiului de fezabilitate, dar e posibil, aproape probabil, să extindem rețeaua de gaze și, o traversare, cu acceptul primăriei, a terenului clinicii, nu ar impienta cu nimic…Mi-am permis, pentru deranj… îi dau un pachet. Nuuuu! Dar praful, știu foarte bine ce v-am rugat, doar o mulțumire personală, poate și o cină?

Clipește des, și-așază părul și dispare pe trepte-n sus, către arhivă. Bubu îmi sucește gâtul uitându-se sub fusta ei.

Stau la calculatorul lui Nicușor și privesc data curentă. Nu-mi spune nimic și totuși, calculatorul mi se pare învechit, e prima oară când realizez asta atunci când, după ce am scanat hărțile fotografiate cu mobilul, la primărie, l-am pus să-mi facă o compilație 3D. N-avea habar de asta și a trebuit să rulez un Paint 3D. Mă întorc, virtual, către Bubu: ăsta face poezii.

Brava, mă! Țara arde și baba se chiaptănă! Halal!

− Ce vrei să fac? vine răspunsul, dacă nu mă lași să fac nimic din ceea ce tu consideri că-i superior, inaccesibil conștiinței mele, doar un biet handicapat în care te-ai rătăcit dintr-o uriașă eroare, pe care vrei, acum, să o corectezi, în stil propriu, așa cum au făcut toți, toți, înaintea ta, fără să mă întrebe, fără măcar să se uite la mine și, o secundă, să mă înțeleagă… fac poezii, cuiva îi plac!

Offf! Măi Bubu, măi… E așa și nu-i așa: Tu n-ai fost ăsta dintotdeauna, oameni răi te-au drogat, au aplicat cele mai mârșave metode de dizolvare a eului unui om asupra ta, iar eu… eu, e logic să-mi apăr, cu ferocitate, bucățica asta din mine care a mai rămas. Poate suntem morți, sau în pragul morții, amândoi, poate visăm și visele noastre sau împletit, dar poate este real și suntem două ființe distincte. Asta-i speranța care trebuie să ne anime. Că existăm, cumva, într-o realitate fizică, din molecule, din carne și nervi, și nu doar impulsuri electrice, sau moartea unei celule când i se sparge citoplasma.

Meditează și revine:

− Pare logic ceea ce spui dar…nu mai vreau să fiu dat deoparte.

Stăm amândoi aplecați pe harta, pe care, cu chinuri, am transpus-o în trei dimensiuni. Stabilim trasee pentru tot ceea ce ne trece prin minte, replici formale, cuvinte cod de înșelare a vigilenței, încerc și un transfer: memorie-memorie, dar nu se poate; rămânem distincți la capitolul ăsta, și e normal, nu îi pot transfera toată experiența mea senzorială depozitată în creierul mic pentru că nu există o compatibilitate, pot doar să intervin pe ocolite prin cerebel.

Sory, Bubu! Pe toți dumnezeii mei că după ce termin chestia asta te las să scrii câte poezii oi vrea, dar acum… nu-mi sta în cale că o să-ți pară rău mai târziu!

 În dimineața celei de-a treia zi îmi iau la revedere de la proprietăreasă, o despărțire lacrimogenă, căci Bubu a participat intens la sesiunile de seven o’clock cu poezii atât din memorie cât și din producție proprie și, cu promisiunea că vom reveni de fiecare dată când vom mai avea treabă în târg, îi mai trag un dos de palmă, ce-i drept mai mângâietor, și-mi reintru în drepturi.

Ne prezentăm la ghișeul portarului cu lecția învățată:

− Domnul Apostu, știți… eu sunt coleg cu el, colegii, Domnu’ Director, toți vrem să știm cum se mai simte… am auzit că-i bine, că a trecut peste depresie… decesul, dar poate nu știți… ce tragedie…

− Cum să nu știu! vezi că-i prin parc. Trece, mecanic, datele din buletin într-un catastif imens, îmi pune un ecuson cu „vizitator” și-un număr de ordine și-mi indică: pe-acolo, pe la meri.

Îi mulțumesc și-l caut pe domnul Apostu, cu o altă legendă. Acum sunt o rudă îndepărtată îngrijorată de starea sa de sănătate. Se bucură ca un copil de dulciurile pe care i le-am adus și, la îndemnul meu, mi-arată unde este cazat, cum că este tratat bine, interacționez și cu o infirmieră căreia îi plasez o bancnotă în buzunar: „ca să fie toate bine…”

Mă despart de domnul Apostu și, mergând spre ieșire,… greșesc drumul.

Cu planul clădirii bine întipărit în minte, mă strecor prin culoare interminabile și ajung într-un hol central. E cel înspre care duce aleea principală și urcă scara impozantă de marmură. Locul e pustiu căci e ora unsprezece, ora de gustare. Traversez nonșalant și intru fără să bat la ușă.

Din spatele unui birou din lemn de nuc, directorul ridică spre mine o privire grea:

− Intră Darius! Te așteptam!

De după cele două draperii apar doi infirmieri solizi care-mi prind bicepșii într-o încleștare de oțel și-mi sucesc mâinile la spate. Nu pot decât să constat că toată aventura gândită de mine e un fiasco total.

− Darius, trebuie să recunosc că sunt impresionat. Iese pe de pe după birou și se apropie. Îmi ia bărbia în palme și o ridică la înălțimea ochilor lui. Privirea-i joacă în mii de nuanțe și-n toate recunosc doar cruzime, curiozitate și, adânc, o panică anquasantă.

Îl scuip în ochi și, aproape instantaneu, primesc o lovitură în ceafă care-l scoate din joc pe Bubu.

Rămân cvasi inert în brațele infirmierilor urmărindu-l cum se duce la micul lavoar unde se spală pe față și se dezinfectează, meticulos, cu lichide scoase din tot felul de șipuri de sticlă.

Revine:

− Ar fi trebuit să fii mort. Mort de o sută de ori. Mort! …Și tu îmi vii, aici, în casa mea, în biroul meu, în costum de cinci sute de euro, tu, pe care țiganii te-au aruncat în fața trenului?

Mă caută prin buzunare, scoate legitimații, buletinul…

− Extraordinar! Găsește pistolul pus la centură. Nu pot să cred!? Ce pizda mă-tii ești? Agentul 007?

Mă țintește și apasă pe trăgaci. Dacă-aș avea, cât de cât, control asupra lui Bubu, cred c-aș transpira intens. Așa, pot doar să-l urmăresc cum se chinuie cu pistolul. E clar că nu a mai avut așa ceva în mână și-l văd cum se enervează și-ntr-un final îl aruncă într-un sertar al birului. Oftez. Era aproape. Dacă debloca și a doua siguranță toată distracția se încheia aici.

Se pare că și Don Director nutrește aceleași sentimente confuze căci, după ce mai face câteva ture pe covorul persan, cu mâinile la spate și falca înainte, se oprește brusc și comandă:

− La camera doi.

Aici sunt așteptat de o asistentă cu aspect cunoscut:

− Domnu’ Apostu n-are rude… scoate bancnota de 50 de lei și mi-o aruncă în față. Privirea de mămică grijulie de până mai adineaori se schimbă, ochii verzi sclipesc din crețurile ce i-au înconjurat, iar grimasa buzelor care se fac pungă nu-mi mai oferă nici o speranță. Se apropie cu seringa în care e ceva de culoare portocaliu închis, țintind jugulara lui Bubu.

De data asta, și eu mă cufund într-un întuneric de nepătruns.

Întunericul devine nuanțat. Este o liniște ireală și totul e albastru. Mă simt ca prins în melasă, mii de fire mă leagă și-mi încetinesc mișcările. Ceva vine spre mine, rostogolindu-se. Oroare: e o așchie de oțel care trece la câțiva centimetri de obrazul meu. Mai văd și altele, una mai mare și răsucită ca un fractal intră silențios în pieptul meu, ricoșează elastic, și-mi văd sângele, niște bule mai mici, sau mai mari, care explodează în ralanti. O altă așchie îmi intră în abdomen și o pierd într-un plescăit grețos,  aerul parcă se subțiază iar un sunet gros, aproape infrasonic, se năpustește asupra mea.

Fără timp, fără spațiu… sunt doar o ideie încă conștientă de corporabilitatea ei care se zbate precum o omidă atinsă pe perișori. În zvârcolirea ideatică lovesc alte idei, unele consacrte, stabile, cu țel, altele asemănătoare mie, rătăcite, pierdute în acest no mand lands.

Refuz aprioric această stare și, cum nu primesc de nicăieri un răspuns, mă sinucid într-o explozie apocaliptică.

Sinuciderea e în fapt un bec cu neon către care sunt holbați ochii deschiși ai lui Bubu. Încerc un dialog și primesc informații trunchiate. Bubu e drogat. Îi mai rău ca înainte. Nu mai știu nimic de corpul meu și probabil am murit, acolo, în viitorul pe care l-a întrezărit Bubu, și nici nu pot să coexist cu structura intimă a lui, care să-mi permită accesul la funcțiile psiho-motorii.

Dar înapoi în neantul acela neeuclidian nu vreau să ajung:

− Bubu! Scoală mă! Nimic. Scoală mă că… nu’ș ce-ți fac! Nimic.

Încep să meditez: câtă vreme am gânduri omenești, am conștiința mea individuală, înseamă că am revenit în creierul lui Bubu.

Creierul, ca să emit o platitudine, e mare. E mult mai mare decât nevoia intrinsecă a proprietarului, și asta pentru că păstrează locuri pentru toate experiențele anterioare pe care specia le-a avut. Sunt grote nefolosite, dar în spiritul de mare risipă al structurilor vii, au fost lăsate acolo, că nu se știe, odată și odată va fi bun în supraviețuire, ceea ce și cazul, acum.

Un sistem nu poate fi conștient de altul decât prin interacțiune. Deci, să interacționăm.

Întind axoni pipăind de jur împrejur. Mă retrag atunci când găsesc sinapse compromise de drog și găsesc o cale paralelă. Pe aici nu a mai trecut nimeni, de mult. Omul era ființă acvatică  în glaciațiunea Riss, de acum trei sute de mii de ani, când ne-am retras în mările calde de la ecuator.

Fixez mușchi nefolosiți, dar funcționali fiind prinși în musculatura ulterioară, izolez trasee multipexate de nervi, și dirijez un aport de glucoză și adrenalină prin circuitele limfatice.

O să-i administrăm lui Bubu un șoc echivalent cu o defibrilare la două sute șaptezeci de juli.

La comanda mea, toți mușchii se contractă iar adrenalina curge valuri.

Stângaci, trupul lui Bubu se ridică ezitant, apoi cade pe-o rână. N-am control asupra urechii interne, acolo unde miriade de cristale zaharide se rostogolesc într-o incintă tapetată cu terminații nervoase care, la rândul lor, compilate, ne spun unde-i sus, stânga, dreapta și jos, cu o acuratețe de o sutime de arc. Mă învârt prin zonă, dar peste tot dau de sinapse blegite de drogul, în exces, pe care l-a încasat Bubu.

Încerc altfel, relaționându-mi poziția la distanțele relative pe care le pot discerne cu privirea stereoscopică și, surpriză, de undeva, din neanturi ancestrale, îmi sare în ajutor al treilea ochi.

Într-o tranziție bruscă mă văd, fără mijlocirea ochilor, sau mai degrabă: îl văd pe Bubu, căci, acum distincția pare mai netă, căzut pe-o rână. Precum un scaner, mă pot roti de jur împrejurul meu și simt că pot a-l teleghida ca pe o marionetă. Comenzile sunt ușoare, e suficient să gândesc iar trupul lui Bubu, supus acum interacțiunii altor forțe, misterioase, se conformează cu lejeritate de parcă nu ar avea masă și inerție. Calc ireal, practic neatingând dușumeaua, către ușă și aici am surpriza vieții mele: când dau să deschid ușa mâna se comportă ca o plastilină moale care se turtește și curge pe clanță pentru ca, mai apoi, când retrag mâna, să se reîntregească. Bubu, drogat cum e, n-are exaltări talamice, rămân doar eu, în stare de rațiune pură, să mă minunez, pragmatic, constatând că sunt într-o altă stare de agregare a materiei, una în care legăturile atomice sunt mai slabe, iar eu sunt într-o fază lichidă, spre vâscoasă.

La aceiași concluzie ajung și cei doi infirmieri care, probabil pândeau pe după ușă.

Încearcă să mă apuce, dar eu sunt ca o gumă elastică și mă scurg din mâinile lor. Observ cu un amuzament absolut irațional cum li se zburlește părul pe ei, holbează ochii, pentru ca în final, să-și piardă complet mințile și să fugă răcnind.

 Calc, la fel de aerian, pe urmele lor, încercând să refac un traseu către biroul directorului. Starea asta paradoxală mă lipsește de un control fizic, sunt doar voință, așa că experimentez. Cum nu pot să deschid uși, descopăr că, totuși, mă pot strecura prin cele mai mici spații așa că, în căutarea mea îmi strecor capul prin găuri de cheie, prin rosturi de tâmplărie, prin ferestre întredeschise, peste tot semănând o groază talamică de nedescris. Nebunii își ies, realmente, din minți, iar spitalul începe să clocotească precum un cazan supraîncins.

Mi se pare că descopăr câteva similitudini și încep să avansez, plutind la câțiva centimetri de podeaua de marmură, către holul central.

În urma mea, haos total.

Ignorând, olimpian, toate manifestările de nebunie paroxistică, dintr-un spital de nebuni înebunit, mă apropii de ușa impozantă, capitonată cu piele bătută în ținte de bronz, de la biroul Directorului. E aproape etanșă,  dau câteva ture aeriene inspectând pereții și descopăr, totuși, o ramă de fereastră închisă neglijent. Mă strecor în birou. Medicul cu-i aici, mai dau o raită pipăind în dreapta și-n stânga și simt puterea glandei pineale slăbind. Devin din ce în ce mai greu, senzații se năpustesc asupra mea dimpreună cu comentariile a două creiere frustrate și, consider că-i indicat să adăstez undeva. Ochesc un fotoliu comod și-mi depun substanța eterică, în curs rapid de materializare, în el.

Afară e o mare disperare, se aud răcnete, zgomot de geamuri sparte și de mobile răsturnate, precum și sunet de sirene de ambulanțe și poliție.

Eu încep să mă simt. Cu un declic, apare și Bubu, lejer năuc și acuzând dureri peste tot, dar mai ales la ceafă, unde în ultimul timp a tot primit „încurajări” colțuroase, așa că începem să ne oblojim unul pe altul, cu ochii la ușa impozantă din lemn de nuc.

 Îl așteptăm, amândoi, pe Don Director!

E bun. E foarte bun. În jumătate de oră face ordine într-un spital atins de apocalipsă. Îl aud dând indicații precise, hotărâte, vacarmul slăbește, mașinile de salvare, de pompieri și ISU se retrag și se face liniște.

Mai aud rumori în dreptul ușii, o cheie răsucindu-se în broască și-l văd intrând intempestiv. Nu mă vede. Se duce către una din ferestrele înalte, care dau înspre alee și rămâne, vibrând talamic, privind în gol, cu mâinile mari, de plugar, aduse la spate și tot săltând pe vârfurile picioarelor. Se liniștește, încet, și ceva, probabil privirea fixă din ochii lui Bubu, îl avertizează subliminal. Rămâne nemișcat, personificarea vie a prădătorului care se simte, la rândul lui, vânat.

Se întoarce lent.

− Tu! Blestem! Blestemul meu…

− Eu. Si nu vei scăpa până nu-mi vei zice tot.

− Ha! Deci încă nu-ți amintești nimic. Bine. Înainte de a încheia, definitiv, toate astea, poate că-ți sunt dator cu o explicație: suntem frați gemeni, dar bivitelini, de-asta semănăm și atât de puțin.

Eu m-am născut primul, tu aveai cordonul ombilical răsucit pe după gât și ai fost declarat mort. Ai fost înfășurat într-un scutec și trimis la morgă. Inexplicabil, ai început să țipi pe masa de disecție, speriind pe toată lumea, a fost chemat directorul, avea-i un APGAR infim, sub orice șansă de supraviețuire iar tu continuai să-ți răcnești dreptul la viață.

Directorul si-a declinat competența către tatăl nostru, celebrul chirurg Ionesco, care nu te-a dorit. Avea deja un fiu de trei kilograme șase sute, iar un handicapat nu intra printre proiectele sale viitoare așa că te-a condamnat la moarte. Și-a luat odrasla ce și-o dorea și a plecat.

Ce mintea lui nu putea să discearnă e că nu toți sunt ca el, cruzi și pragmatici. Directorul nu a avut inimă de-o pruncucidere și te-a băgat într-un incubator, iar apoi, la primul deces prematur, te-a înlocuit dăruindu-te unei familii care de mult încerca, fără succes, să aibă un copil.

Și-am crescut. Eu, răsfățatul unei familii de intelectuali, cu cei mai buni profesori, fără a cunoaște ce sunt lipsurile materiale, tu; într-o familie de funcționari, un pic peste medie, cu grave probleme de sănătate, dar cu un spirit viu, mult peste medie.

Peste tot ne-am lovit unul de altul: la olimpiade tu luai mereu locul întâi, iar eu locul doi, ai devenit obsesia mea. Dorința de a te învinge pe plan intelectual s-a transpus într-o dorință de a mă realiza pe plan sportiv, dar și aici eu rămâneam mereu locul doi, mereu găsindu-se cineva mai bun ca mine, în timp ce tu ajunseseși campion zonal la șah. Așa că totul s-a transformat în ură.

Inerent, familiile noastre se cunoșteau, taică-meu, deși indispus de fiecare dată când veneam doar cu locul doi, în pragmatismul lui gregar, te dorea ca pe o viitoare investiție, ceea ce a și făcut: am intrat amândoi, cu medii mari, la medicină. Cei șase ani de studii au fost un șir neîntrerupt de umilințe pentru mine, căci în ciuda tuturor eforturilor mele erai mereu cu un pas în fața mea.

Și-apoi, trăsnetul a picat din senin.

Cu limbă de moarte, directorul maternității a chemat-o pe mama și i-a zis adevărul. I-a dat toate documentele din care rezultă că tu ești fiul ei natural și-apoi s-a stins. Mama te-a chemat la ea, ți-a zis adevărul și te-a implorat, în genunchi, să o ierți pentru o vină care nu-i aparținea apoi, misterios, starea ta de sănătate fizică a început să se îmbunătățească.

Fiecare simțea că ceva plutește în aer. La doi ani de la moartea directorului, la absolvirea facultății, mama ne-a adunat pe toți și a dat adevărul pe față. Scandalul a fost monstruos.

− Nu înțeleg, își trage sufletul, nu înțeleg. De mic am fost învățat că doi și cu doi fac patru.

Se uită la mine ca la un specimen dintr-un borcan cu formol: nu pricep! Nu vreau să pricep…

Mă-ta a sărit la gâtu’ lui tata… cuvinte grele… și erai acolo… erai acolo când… i se frânge vocea.

 Ăsta e biroul. Aici a căzut cu capul… aici, în colțul ăsta. Am sărit să o ajut, era moartă. S-a lovit în ceafă care a dus la secționarea bulbului rahidian chiar sub puntea lui Varolio, ar trebui să știi. Erai acolo și n-ai făcut un gest. Doar te uitai, la noi, așa, cu ochii ăștia goi… ce voiai să facă tata? Ce voiai, mă? Ce voiai? Să se ducă dracului toată familia? Pentru tine? Un avorton? Aaaaa! De ce nu te-am strâns de gât, acolo, în burta mamei, de ce nu ți-a strivit țeasta moale, tata, atunci când erai în fața lui? De ce? Blestem! De ce?

E în pragul apoplexiei, dar uimitor se calmează:

− Te-am drogat. Funcționezi foarte bine așa… Cum crezi c-am ajuns șef de clinică? Taică-meu? Nee… Taică-meu s-a rablagit. A fost prea mult pentru el… o viață distrusă într-o secundă, cu mama în brațe, dar tu… o adevărată mină de aur. În cinci ani am stors totul de la tine, mi-ai făcut teza de doctorat, mi-ai scris trei cărți de psihiatrie, am ajuns director de clinică, dar apoi drogurile au început să nu mai aibă efect, trebuia să scap de tine, căci, vezi, arată cu mâinile de jur împrejur, tot ce-i aici e al meu.

Bubu reacționează, brusc, și-și scoate medalionul:

− Poți să ai tot, dacă nu ai inima lui mama, nu ai nimic! Nu te-a iubit niciodată!

Medalionul ei este la mine!

Cei doi frați se aruncă unul împotriva celuilalt într-o luptă de proporții biblice. Încerc să-l controlez pe Bubu, dar exaltarea talamică este peste puterile mele. Pot doar să văd cum se sfâșie, se mușcă și caută să se omoare reciproc.

Directorul e mai puternic și cred că a făcut un sport de contact căci îl aruncă pe Bubu peste umăr. Care cade urât. Ceafa lui Bubu, atât de chinuită, se lovește de colțul fotoliului și-l pierd. Mă descoper aruncat cu cracii în sus, sunt aproape paralizat și lucrurile par a se sfârși repede. În disperare, mă caut de jur împrejur după ceva ce poate fi folosit ca armă. Văd mânerele de la sertarele biroului și-mi aduc aminte de pistol. întind o mână, deschid sertarul de sus și mă minunez: pistolul e încă acolo.

Îl iau și-i ridic a doua piedică.

Doctorul mă vede și începe să râdă:

− Cu jucăria aia? dar vede ceva în privirea mea: ochii i se schimonosesc și se aruncă peste birou.

Trag în același moment.

Mica săgeată i se înfige în piept și are o uimire. Dă să o scoată, încearcă să spună ceva, iar apoi, lumina ochilor începe să se stingă.

În același timp și eu sunt smuls din Bubu.

Don Director încearcă, cu o mână ideatică, să mă agațe, dar avem drumuri diferite.

− Unde sunt? întreb deși părea evident… într-un spital.

O mână mică mă apasă înapoi pe pat:

− E bine. O să fie bine.

− Bubu? Bubu!

Nu-l simt.

Nu-l mai simt, dar simt altceva… miroase a flori. Niciodată n-am știut să le deosebesc,  dar acum… acum miroase a narcise și undeva, nu știu unde, cineva a adus niște lăcrămioare, apoi …domnișoara în halat alb, care miroase a femeie tânără și aerul e dens, e plin, apoi vin sunetele, oooo, afară un vrăbioi curtează o vrăbiuță, totu-i un tril, o dedicație, dau să mă mișc și cuțite trec prin mine.

− Răbdare, mă apasă palma mică. E bine! Va fi bine!.

                                                             Totul va fi bine!