Bătrâna nemțoaică alunecă pe caldarâmul din cuburi de granit și bazalt. E o geană de dimineață, e frig, umezeală și noiembrie. Mă redresez cu greu în timp ce sirena de miliție îmi sfredelește spatele.
Aici!
Ambalez și, derapând controlat pe un picior, intru travers în gang oprind aproape simultan motorul.
Huruind și zdrăngănind din toate tablele, Pobeda trece pe lângă mine. O aud îndepărtându-se pe bulevard. La un moment dat oprește sirena:
S-au citit că i-am tradus, rânjesc pe dinăuntru și apoi mă încrunt:
Acum or să mă vâneze perpedes. Trag motocicleta pe cric și-o bat drăgăstos pe rezervorul de benzină:
Să-l slujești și pe ăl de ți-o fi stăpân de-acu’ încolo, la fel de bine cum m-ai slujit pe mine!
Iau pachetul la subțioară și mă afund în întunericul gangului. Strada Mare e parțial demolată, dar pe ulița din spate, pe unde se făcea aprovizionarea la magazinele ovreilor, casele slujbașilor de peste drum sunt încă în picioare. Mă privesc trist prin găvale geamurilor fără cercevele și-mi par, acum când dimineața încă nu s-a hotărât, un șir de capete omenești, aliniate soldățește, care se pierd în ceață și-ntuneric. Urc cele patru trepte ale anticariatului, pe care atâta amar de vreme le-am tocit și eu, și-mi aprind lanterna stilou. O bucată de tapet sfâșiat unduie în vânt descoperind o tencuială zugrăvită cu rola, sub care se vede o altă tencuială, și alta… straturi suprapuse de vieți. Cobor lanterna:
Lasă sentimentalismele vezi mai degrabă să nu calci în vre-un rahat!
Mă las pe vine într-un colț și mi-aprind o țigară. O palmez și-mi privesc Atlanticul fosforescent: 6:30, acuș. Un scrâșnet de moloz toarnă adrenalină în artere. Sting țigara și scot Lugerul.
– Americanule? aud o șoaptă. Americanule, ești aici?
– Aici, oftez. Ce ți-a luat așa mult timp?
– E razie. Pe tine te caută. Ai adus?
– Să mă caute în cur la mă-sa. Am adus, dar tu ai adus?
– Cum ne-a fost învoiala.
– Să văd.
Tocul de desen pare intact. Dau cu unghia și rup hârtia de ambalaj, scot capacul și bag mâna. Pânzele sunt acolo. Bag mâna și mai adânc. O punguță. Buricele degetelor simt rotunjimea colțuroasă a diamantelor:
Bun!
Îi dau pachetul cu bani înveliți în hârtie cerată:
– S-auzim de bine!
– Ce-ai să faci? Te caută toată Miliția. Fugi dincolo?
– Nu-mi purta de grijă. Mai bine vezi ce faci cu banii ăia. Nu-i scoate odată, ca prostul, că te umflă ăștia. Hai! Dăi drumul. Să te văd plecând.
Dă să mai zică ceva, nu găsește ce, așa că se întoarce brusc și dispare, spre Fânărie, printre dărâmături. Când nu mai aud pași mă ridic și eu în picioare. Îmi dau rucsacul jos, așez cu grijă tocul, oblic, îl fixez bine în catarame și, cu ranița pe un umăr, mă îndrept spre fundul anticariatului. Beciul nu mai are capac. Se decupează ca un pătrat negru pe dușumeaua tocită.
Ca drumul către iad rânjesc.
Arunc încă odată ochii roată:
Adio! Adio, o să-mi fie dor.
Cobor treptele. Lanterna luminează o ușă grea din stejar:
P-asta n-au putut să o fure.
Scot o cheie masivă și o introduc în broască. Cu un scârțâit profund, amplificat de beciul gol, ușa se deschide. Intru și închid cu grijă la loc. Cobor, cobor… Aerul devine mai stătut. Iată oasele de miel:
Aici!
Bag mâna în scobitura unei cărămizi și trag. Cu un huruit ușa-perete se desface. Mă strecor înăuntru și împing cu spatele peretele la loc. Se închide cu un clănțănit sec. Mai cobor trei trepte, fac la stânga și ies în tunel. Scot lanterna de vânători de munte.
Tunelul lui Ștefan cel Mare se pierde în depărtări. Arunc ranița pe spate și călcând cu dreptul o iau spre sud.
Bocancii-mi răsună reverberat pe „Calea dracilor”, pe calea spre libertate…
Pe calea de pribegie.
*** Roma Via dei castani- 2015
