Reverie
Orologiul anunțase deja miezul nopții atunci când Leonid se întinse pe pat, printre așternuturile albe, răcoroase, care îmbiau la somn. Se trântise nepăsător, încă îmbrăcat în hainele de peste zi, lăsând gravitația să acționeze asupra trupului său deșirat. În cădere, își aminti de copilărie, de clipele în care era ridicat în brațe cu putere, iar în stomac simți fluturii nostalgiei amețindu-l și fericindu-l.
Se vârî sub pătură, torcând precum o pisică, îmbătat de liniștea mângâietoare a dormitorului său. Prin geamul fără draperii, lumina chioară a unui singur felinar bătrân se cuibărea prin cotloanele camerei, deslușind palid un birou șubred, un șifonier a cărui ușă strâmbă refuza să se închidă, sute de cărți vechi sau noi ticsite într-o bibliotecă neîncăpătoare și tapetul verde, scorojit pe la colțuri.
Dinspre stradă se auzea din când în când, solitară, simfonia hârșâită a tramvaiului 7 care trecea în viteză, monstru metalic cu pântecele goale, pierzându-se apoi ca o cometă în negura orașului. Bărbatul, trezit din visare, aproape că putu să ghicească gândurile vatmanului, care cu siguranță detesta tura de lucru prelungită de noapte. Acest lucru îl făcu să zâmbească pentru câteva clipe fiindcă el, Leonid, nu era singurul nefericit de pe strada Hector Berlioz, numărul 14.
Leonid era într-adevăr nefericit. Undeva în lăuntrul său, în cotloanele cele mai ascunse ale ființei sale, un drug de fier păcătos îl sfredelea, răscolindu-l precum o furtună. Vârtejul îi înmuia mâinile și picioarele, îl îndoia de la mijloc, îl transforma într-o vietate plăpândă, neajutorată care nu putea să facă altceva decât să strige, nu după ajutor, ci după izbăvire.
Se ridică din pat și se descălță, apoi se aplecă peste biroul vechi și scoase o țigară dintr-un pachet pe jumătate gol. O vârî între buzele uscate unde o uită pentru câteva minute, căzut pe gânduri. Într-un final ridică bricheta, scăpără piatra, trase cu sete, suflă fumul către tavan, și se propti în mijlocul cămăruței cu fața către geam.
Când jarul îi ajunse la degete, Leonid deschise geamul care cârâi prelung în semn de protest. Dinspre stradă auzi lătratul unui câine și bâzâitul firelor de înaltă tensiune. Își scoase capul în aerul limpede al nopții și privi spre turlele strâmte ale orașului ce își mijeau acoperișul către cerul negru. Luminițele de la geamurile strâmbe ale vecinilor se stingeau rând pe rând, anunțând melancolic singurul moment de reculegere pe care îl poate trăi omul stabilit în Capitală. Un aer răcoros deranjă perdeaua și Leonid respiră zgomotos.
– Parcă stă să plouă, își zise într-o doară, fără ca acest lucru să-l intereseze cu adevărat.
Mai privi câteva momente spre întinderea nesfârșită de case vechi și apoi se retrase înapoi între pereții protectori ai camerei. Închise fereastra și se aplecă peste birou chiar când tramvaiul de la miezul nopții trecu în viteză. Ascultă distrat zgomotul metalului care se freacă pe metal și apoi trase de un sertar plin cu flecușețuri: stilouri, bucățele de hârtie, un caiet mâzgălit, fire de tutun și cotrobăi nerăbdător. Scoase un flacon din care luă câteva pastile. Le înghiți fără apă, în sec.
De afară, de pe holul clădirii de apartamente, auzi pași și o voce de bărbat care mormăia înfundat:
– A venit clipa și nu mai poate fi amânată.
– Ești sigur? îi răspunse o voce de femeie.
– La fel de sigur cum ești și tu, draga mea. Degeaba te fâțâi, ce a fost împlinit nu poate fi desfăcut.
– Te implor, nu e vina lui, știi și tu asta…
– Oare?
De aici încolo, vocile se pierdură într-un sunet înfundat. Pe Leonid îl cuprinse un sentiment vag de neliniște. Ciuli urechile, curios să asculte mai departe despre ce discutau cei doi, dar nu reuși să distingă nimic. Ridică din umeri, până la urmă ce treabă avea el cu certurile vecinilor săi? Se așeză pe pat și oftă:
– Olga… draga mea, Olga… șopti și cu un gest smucit…
Un bal
…Leonid învârte ruleta amintirilor și se pune pe așteptat. Muzicienii își caută locurile, iar vibrația ordonată a viorilor, a violoncelelor și a contrabasului este în toi. Dirijorul pășește pe scenă, publicul aplaudă, fremătând în așteptarea spectacolului.
În vâltoarea imaginilor, care se succed cu viteză amețitoare prin mintea sa, tânărul zărește un chip îmbujorat, zâmbind timid, încadrat de păr subțire, mătăsos și diafan ca o pânză de păianjen, și se fixează pe el. Își face curaj și se îndreaptă către fată. Pe drum aproape că se împiedică din cauza emoției, trupul deșirat îi tresaltă în chip ridicol, dar reușește să se redreseze. Gata! S-a făcut de râs! Se uită din nou către ea, căutându-i prin mulțime surâsul nevinovat, și îl zărește. E neabătut.
Tânăra îl urmărește cum se apropie. Leonid se oprește înaintea ei și o privește fâstâcit. Parcă ar spune ceva, dar pe drum, din cauza pocinogului, a uitat tot. Într-un final, după o clipă care se încheagă ca argintul viu, tânărul își drege vocea și dă să se prezinte, dar muzica se pornește din nou. O romanță, cântată limpede, liniștitor. Versurile curg domol spre ei, înduioșător, înfruntând fără sinchiseală masa nepăsătoare a oamenilor din jur:
Frumoasa mea cu ochii verzi/ Ca două mistice smaralde/ Te duci spre alte țări mai calde/ Melancolia să ți-o pierzi/ Dar, dacă vrei să mă dezmierzi/ Mai fă o dată să mă scalde/ Priviri din ochii tăi cei verzi/ Ca două mistice smaralde.
Leonid întinde neîndemânatic mâna și o invită la dans pe Olga. Ce are de pierdut? Spre surprinderea lui, tânăra i-o acceptă elegant și se lipește de el. O conduce cu grație în cerc, la început reținut. Capul îi este împuiat de griji, poate acum ar trebui să-i zică ceva, să-i șoptească vorbe dulci, patetice, ceva legat de frumusețea ei, evident. Se învârt prin sală, mai repede, mai repede, până ce aproape amețesc, dar nu se opresc, și de ce s-ar opri? În acest moment, Leonid se apleacă spre ea, apropiindu-și buzele de chipul palid, visând să facă ce nu a mai făcut până acum cu nicio fată. Olga își întinde gâtul înconjurat de un fir subțire de aur. Inima tânărului e gata să sară din piept. Aude bătăile neregulate în urechi: bum… bum… bum…
***
Bum! Bum! Bum! Cineva bătea la ușă.
Leonid tresări. Privi nedumerit în jur, mijind ochii. Oare cine îl căuta la ora asta târzie? Nu avea prieteni și, oricum, dacă ar fi venit cineva în vizită, în nici un caz nu ar fi făcut-o la o asemenea oră târzie. Un șir de întrebări i se învălmăși în minte: Oare o fi proprietarul camerei? Să fi uitat să achite chiria? Nu, nu avea cum să fie asta. Era la zi cu toate plățile. Hoți? Hoții nu ar bate la ușă și nici nu l-ar vizita pe el, nu avea nimic de valoare. Olga? Nu, în nici un caz… Se gândi o clipă dacă să răspundă sau nu, apoi se hotărî să tacă mâlc și să aștepte ca străinul aflat de cealaltă parte a ușii să plece.
Bum! Bum! Bum! De data aceasta bătăile se auziră și mai insistent.
– Ce vrei de la mine? mormăi Leonid pentru sine, nerăbdător.
Se ridică de pe pat și se apropie de ușă discret ca o pisică. Nu avea vizor, așa că își lipi urechea de lemnul rece și ascultă cu răsuflarea tăiată. I se păru că aude un hârșâit de pași și foșnetul surd al unor haine.
– A plecat, oftă ușurat tânărul.
Se îndreptă de spate, se întinse cu putere și dădu să se întoarcă spre pat când auzi din nou trei bătăi viguroase în lemnul de stejar al ușii: Bum! Bum! Bum!
– Cine ești? se răsti Leonid iritat. Cine ești și ce vrei?
Din partea cealaltă nu veni nici un răspuns.
– Te rog să mă lași în pace, continuă Leonid pe același ton ascuțit. Nu am de gând să-ți deschid, ai înțeles? Îți pierzi timpul de pomană, oricine ai fi. Noapte bună!
Așteptă încordat câteva secunde, dar părea că străinul înțelesese, deoarece loviturile nu se mai repetară. Mulțumit, Leonid se îndepărtă de ușă, dar un impuls pe care nu reuși să îl controleze îi îndreptă pașii în antreul îngust. Îl ardea să arunce o privire pe coridor, dar se gândi că vizitatorul nocturn ar putea să-l aștepte undeva în întuneric, pregătit să-l atace.
„Poate că asta își închipuie, că voi fi naiv”, gândi Leonid. „Nu, nu voi face asta. Dă-l în plata Domnului, dacă e acolo și așteaptă, să aștepte până la Judecata de Apoi!”.
Dar ceva în toată povestea asta îl neliniștea. Nu putea să stea așa toată noaptea, măcinat de gândul că cineva îi pândește ușa. În cel mai rău caz, ar putea să ceară ajutorul poliției, dar ideea nu îl atrăgea, ba mai mult, îi provoca amețeli.
„Dacă vin polițiștii și nu găsesc pe nimeni în clădire voi fi nevoit să îi invit în casă, să dau declarații, să explic ce s-a întâmplat. Vor sta aici cu mine în cameră și mă vor crede nebun. A doua zi vor veni din nou, cu proprietarul… Și apoi cine știe ce se mai poate întâmpla, sunt iscoditori, ai dracului. Nu, nu am să fac asta.”
Își luă inima-n dinți și descuie ușa. Apăsă pe clanță, încercând să nu facă zgomot. Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare. Prin crăpătură creată, privi pe coridorul luminat slab de câteva becuri chioare. Nimeni. Răsuflă ușurat și trânti ușa la loc chiar când tramvaiul 7 hurui în viteză prin fața geamului de la stradă, făcând pereții să vibreze.
– Poate că mi-am imaginat eu totul, își spuse cu glas subțire. Chiar așa…
Scenă provincială
– …Chiar așa, tare frumos mai cântă tinerii aceștia, își spune Leonid, în timp ce ascultă doi băieți care suflă cu pasiune în fluiere meșteșugite din lemn lucios de abanos. Armoniile se înalță grațios și călătoresc în toate cele patru zări, învăluind verdele strălucitor al parcului ce se întinde la poalele colinei Montmartre.
E cald afară, iar dinspre vest adie un vânticel răcoros. Aleile șerpuitoare sunt înțesate de oameni. Majoritatea ies să se bucure de soarele de primăvară. Câteva cupluri se plimbă fără grabă, ținându-se de mână. Un bătrân cu barbă albă și mâini dezgolite, străbătute de funiile groase ale venelor, atinge cu pensula, în mișcări largi, o pânză sprijinită de un portativ improvizat din scânduri de brad. Bărbatul îi rânjește complice lui Leonid.
Tânărul se plimbă agale, cu pași mici, călcând cu grijă pe dalele de piatră. După multă vreme se simte aproape fericit. Zâmbește către oamenii care trecpe lângă el, admiră frumusețea domnișoarelor și eleganța bărbaților. Se bucură de râsul copiilor.
Are mâinile adânc înfipte în buzunarele hainei subțiri. La gât poartă o eșarfă mirosind a parfum. Și-a curățat migălos pantofii pătați de noroiul ploilor din ultimele zile și, cu aceeași grijă, și-a periat pantalonii albaștri de doc.
A ajuns cu cincisprezece minute mai devreme și acum așteaptă sosirea Olgăi. Se gândește că va fi o zi perfectă, una pe care sigur o va ține minte pentru multă vreme. Fata i-a dat întâlnire sub stejarul bătrân care străjuiește cimitirul.
Cei doi fluierași încep un joc zburdalnic. Se cheamă unul pe celălalt, se strigă, se ascund, se descoperă fantezist. Duetul lor este fantastic, aprobă Leonid, zâmbind cu gura până la urechi. Ce bine ar fi dacă ar sosi și Olga, ar putea să stea amândoi si să asculte fermecați.
Dar Olga nu vine. Jocul se încheie, iar cei doi muzicieni se pregătesc de plecare. În timp ce unul dintre ei strânge calabalâcul, celălalt, în semn de adio, își duce fluierul la gură și suflă prelung, a jale. Leonid se sperie. De ce încearcă nebunul acela să schimbe dispoziția tuturor? Vag, aude cum norii se izbesc violent unul de celălalt, zgomot de ciocan și nicovală. Vine furtuna… Spre vest s-a întunecat brusc. Negura înaintează rapid, înghițind cerul de la un capăt la celălalt.
Leonid se uită în toate direcțiile, căutând-o pe Olga. Dacă începe să plouă, măcar să o găsească și să își petreacă ziua într-o cafenea. Și așa e bine. Oricum e bine. Forfota din parc se domolește. Domnișoarele aleargă stângaci, înfruntând vântul și ținându-și strânse pălăriile. Domnii vin în urma lor, încercând să le păzească de amenințarea meteorologică.
O vede, of doamne, o vede. E însoțită de un bărbat. Chiar dacă a început să plouă, ea se sprijină de brațul lui și, râzând, îl sărută pe buze. Perdeaua de apă îl înghite pe Leonid, iar furia, greața și deznădejdea îl îmbrățișează precum o mamă iubitoare.
Cerul vinețiu e sfâșiat de un tunet…
***
Bum!
Leonid sări în picioare. Era furios. Cineva izbea din nou cu putere în ușă. Se apropie de intrare și fără să se gândească, o deschise larg. Faptul că străinul îndrăznise a doua oară să îl scoată din reveria amintirilor îl înfuria peste măsură
– Ce dorești? întrebă tăios. Ți-am spus să pleci!
Se opri nedumerit. În prag stătea un bărbat înalt, îmbrăcat într-o pelerină jerpelită de culoare gri. Pe cap avea o pălărie ruptă pe alocuri de sub care ieșeau smocuri murdare de păr argintiu. Poalele largi ale hainei ascundeau două picioare puternice, încălțate cu cizme moi din piele, acoperite de o pastă care lui Leonid i se păru a fi catran uscat. Mâinile îi erau împovărate de brazde noduroase, iar unghiile neîngrijite aveau urme de vopsea. Necunoscutul îi zâmbi, iar chipul i se alungi într-o grimasă de lup flămând. Buzele groase, crăpate, acopereau nevolnic un șir de dinți subțiri și gălbejiți. Pentru ca imaginea să fie și mai grozavă, ochii necunoscutului erau ca două lanterne ce străluceau în culorile cerului de iarnă. Leonid se trase un pas înapoi, speriat:
– Dacă ai venit să cerșești, află că nu am ce să îți ofer.
Vocea i se subțiase, sugrumată de frică. Străinul nu zise nimic. Se mulțumi să îl privească stăruitor pe Leonid. Tânărului i se păru că simte un miros de chibrituri arse, plutind dinspre coridorul îngust. Rămase hipnotizat în fața arătării. După o clipă lungă cât un veac, șopti tremurător:
– Bine atunci, noapte bună!
– Imediat o să treacă tramvaiul. Nu mai e mult până la ultima cursă. Ești pregătit?
Spre surprinderea lui Leonid, vocea necunoscutului îi ajunse la urechi limpede și liniștitoare, asemenea glasului unui cântăreț de operă sau de cor. Contrasta puternic cu imaginea neîngrijită, de vagabond.
– Pregătit? se bâlbâi Leonid. Pregătit pentru ce? Cred că ai greșit ușa, domnule. Unde Dumnezeu să plec la ora asta?
Străinul pufni scurt, iar pe chipul său apărură urme de furie. Se calmă însă repede și continuă pe vocea sa frumoasă:
– Am venit să îți dau lucrul de care ai cea mai mare nevoie. Nu poți călători așa, fără să fii poftit. Îl auzi cum trece?
– Nu am nevoie de nimic, de absolut nimic, mai ales de la dumneata.
– Ești sigur? Te-am văzut la bal, atunci erai nerăbdător să fii fericit, te-am văzut și în parc. Te urmăresc de luni de zile, să știi că nu ai secrete față de mine. Sărmane, te aud în fiecare noapte cum strigi după izbăvire.
– Ești nebun, urlă Leonid. Ar trebui să chem poliția. Pleacă și lasă-mă în pace, nu știi nimic despre mine! Ai venit să mă torturezi? Îți face plăcere? Nemernicule! Cum îți permiți, nemernicule?
Străinul făcu un pas către tânăr și își întinse mâna cu pumnul strâns:
– Nu te poți urca fără bilet. Lasă-mă să te ajut, să scapi de durerea și disperarea care te sugrumă. Nu mai e mult până la ultima cursă. Dacă o ratezi și pe aceea, o sa rămâi așa pe vecie. Asta vrei? Să te zbați în propria sudoare, plin de remușcări și de regrete până, bătrân fiind, îți vei urî viața și îi vei disprețui pe toți din jur? Spune-mi sincer…
– Ieși afară!
Vocea lui Leonid bubui, reverberând violent în pereții cămăruței sale. Se scutură de fiorii care îi năvăleau pe șira spinării și se apropie de străin. Îl prinse de guler și îl împinse cu furie. Urmă un moment de învălmășeală. Necunoscutul se prinsese cu ambele mâini de spatele costeliv al tânărului și, lipindu-se de el, aproape că îl trase afară pe coridor
– Știu ce ai făcut, gâfâi vagabondul. Știu ce ai făcut, Leonid, și nu există scăpare. Regretele îți vor străpunge mintea pentru totdeauna precum ácele înroșite. Pentru totdeauna. Are dreptul să trăiască cel care a pricinuit atâta suferință?
Tânărul reuși să scape din îmbrățișarea de fier și sări înapoi în cameră, trântind ușa cu putere…
Drumul către eșafod
…și se întoarce către Olga. Furia și deznădejdea îi ard în priviri. Se învârte cu pași mari prin salonul ei. Își duce des mâna prin păr, smulgându-și-l în smocuri. Are hainele răvășite, iar cearcănele stau mărturie că nu a mai dormit de câteva zile. Urlă. Își urlă deznădejdea ca un lup turbat:
– Chiar nu însemn nimic pentru tine? E posibil să fii atât de lipsită de inimă? Nu îmi închipuiam că îți stă în fire să mă faci să sufăr atât de mult. Merit eu una ca asta? Răspunde-mi!
Vorbește precipitat. Izbește peretele cu pumnul care începe să-i pulseze de durere. Olga îl privește trist, resemnată. Afară plouă torențial. Este mijlocul toamnei, iar copacii s-au ușurat de greutatea de peste an.
– Mă străduiesc să îți arăt, ba nu… chiar îți dovedesc cât de mult te iubesc și tu nu vrei să vezi lucrul ăsta. De ce? De ce e el mai important decât mine? Îl urăsc, mă crezi că îl urăsc? Aș vrea să te urăsc și pe tine!
E ridicol, știe acest lucru, dar oricum nu mai are nicio importanță. Nu mai contează dacă și-a pierdut orice urmă de demnitate și de omenie. E prea târziu, atât de târziu…
– De luni de zile stau și mă lupt cu mine însumi, cu nebunia care mă învăluie zi de zi. Intru în cușcă cu demonii și ne luăm la trântă. Și tu ce faci? Visezi la el? Mi-ai zis că mă iubești, dar te duci la el? Cum vine asta? Nu vreau să te mai văd.
Țipă atât de tare că i se frânge vocea. Obosit cade pe un scaun și privește covorul cu modele simple. Pe obraji i se scurg lacrimi grele. Se împletesc pe bărbie și apoi îl părăsesc pentru totdeauna. Își ridică fața umflată și o fixează pe Olga. Ea stă tot acolo, pe un taburet, cu ochii umezi. Leonid sare în picioare și se așează în genunchi lângă ea. Îi cuprinde gleznele, i le sărută, la început timid, apoi cu pasiune.
– Nu înțelegi cât de mult te iubesc? Cât de mult îmi doresc să te fac fericită? Iartă-mă, am greșit, am greșit, dar nu o să se mai repete. Te rog, ai încredere în mine, un singur lucru îți cer: să ai încredere că totul va fi bine și că nu îți voi mai greși niciodată. Pentru tot ce a fost… și pentru tot ce ar putea să fie, te implor…
O sărută pe genunchi, pe pulpe, pe burtă, pe sâni, pe gât. Ajunge în dreptul buzelor și se repede asupra lor, dar Olga se trage la o parte și zice doar atât:
– Nu mai vreau…
Leonid sare în picioare. Simte cum e cuprins de flăcări și se lasă consumat de ele. Prin minte îi trece un gând. Încearcă să-l refuze, dar nu poate, nu vrea…
– Nu pot să trăiesc cu gândul că vei fi a lui, zice încet, abia auzit.
Îi cuprinde gâtul subțire cu mâinile, o mângâie drăgăstos și apoi își încordează degetele, strâns, tot mai strâns. Chipul Olgăi se albește. La început stă pasivă, crezând că Leonid glumește sau se joacă, dar când simte că nu mai are aer, începe să se zvârcolească. Buzele îi devin vineții, obrajii i se înroșesc. Ochii îi ies din orbite.
– Nu vei fi a lui… repetă drăgăstos Leonid.
Își muncește mâinile consecvent și simte cum traheea firavă a fetei pârâie și cedează. O privește drept în ochii care se zbat să-i iasă din orbite:
– Arăți ridicol…, gâfâie peste icnelile ei.
În urechi, în timp ce ucide, aude un cântecel:
Frumoasa mea cu ochii verzi/ Ca două mistice smaralde/ Te duci spre alte țări mai calde/ Melancolia să ți-o pierzi/ Dar, dacă vrei să mă dezmierzi/ Mai fă o dată să mă scalde/ Priviri din ochii tăi cei verzi/ Ca două mistice smaralde.
Olga s-a prăvălit pe podea și zace nemișcată. El se ridică de pe ea și râde, râsul unui om beat. Dar apoi, în timp ce minutele trec ireversibil, își dă seama ce a făcut. Se apleacă asupra ei și o scutură.
– Iubito, trezește-te. Iubito! Olga!
Își lipește urechea de pieptul ei, dar nu aude nimic. Doamne, Dumnezeule! Ce a făcut? Ce e de făcut? Se ridică și iese din cameră fugind, înnebunit de…
***
– …durere. De ce atâta durere?
Leonid începu să plângă ca un copil, zguduindu-se din toți rărunchii. Din când în când își ștergea mucii cu mâneca, sforțându-se să se domolească. Căzu pe spate, așternuturile învăluindu-l ca un giulgiu. Se izbi cu pumnul peste inimă și începu să urle:
– Nu mai pot, nu mai vreau, nu mai pot, nu mai vreau. Te rog… te rog…
Ar fi vrut ca cineva să îi bată acum la ușă, să îl tragă afară din mocirla în care s-a afundat și în care se îneacă în fiecare zi milimetru cu milimetru, însă nu îl mai caută nimeni. În zadar urlă cât poate de tare, universul tace mâlc.
– Ce am făcut ca să merit așa ceva? sughiță spre tavan.
Își înghiți lacrimile groase care îi opăriră stomacul. I se păru că aude în șoaptă un bâzâit, sunete care încercau răscolit să capete formă. Prin pânza străvezie a ochilor zări cu greu obiectele din casă. Deasupra lor, suprapuse, văzu litere care tresăreau, vibrau și se contopeau în forme pe care le putea citi.
…oare…
Se ridică în picioare, amețit. Păși cu grijă și întinse mâinile încercând să înșface fantomele care dansau în aer și fugeau de el.
– Oare ce? întrebă curios, deși o parte ascunsă a minții sale putea să intuiască ce urma.
Literele se închegară din nou, de data asta mai citeț:
…oare are dreptul…
Tânărul zâmbi înțelegător.
– Cine să aibă dreptul? întrebă cu încredere.
…acela…
Se șterse cu palma pe față și își suflă nasul, nepăsător. Scutură din cap ca să alunge greutatea care îl împovăra.
– Care ce a făcut?
Întrebarea sa căpătă puterea unui discurs care subjuga mulțimea cu tâlcul său meșteșugit.
…a pricinuit…oh, Leonid, a pricinuit atâta…
– Suferință?
…suferință…
Răspunsul îi era clar și îl rosti cu nerăbdarea unui condamnat care zărește prin tunelul zilelor, lunilor și al anilor momentul libertății:
– Nu, nu merită!
…și atunci ce mai e de făcut?…
– Mare lucru nu mai e de făcut…
Zâmbi, fericit că în curând totul se va termina și că se va ușura de bila cea grea din plumb care îl răscolea pe interior, care îi devora plămânii și stomacul, inima și mațele și care îl lăsa să putrezească de viu.
…ce e de făcut, Leonid?…
De departe se auzi un huruit stins, asemănător cu cel scos de drugii de fier care străjuiesc porțile grele. Podeaua de sub tălpile sale începu să vibreze, iar candelabrul prinse a se scutura. Părea că un monstru străvechi, aflat doar în închipuirile superstițioase ale unor nebuni, prinsese viață și încerca să iasă la lumină, despicând pământul. Scârțâitul se înteți, și cu fiecare secundă care trecea, creatura se apropia, se apropia…
Visul de Sabat
Leonid se repezi către ușă. O smuci cu putere și ieși în picioarele goale pe coridorul îngust, prost luminat. Se avântă spre scările încercuite de o balustradă cu modele complicate și le coborî cu viteza unui alergător olimpic. Ajunse la parter și trecu nerăbdător prin poarta de fier a intrării. Ploua domol, stropii dansând vesel pe asfaltul străzii. Coborî pe trotuar apoi ieși în stradă. Nu trecea nicio mașină. Firișoare calde de apă se uneau într-un râu care curgea domol spre canalizare. Îi spălau picioarele ca un balsam, iar Leonid își umplu căușul palmelor și se udă pe față. Se simțea revigorat, carnea îi tremura de nerăbdare. Se scutură ca după un vis lung și neplăcut și traversă strada spre stația pustie. De departe, prin ceață, putu să vadă două luminițe ca doi ochi, care se măreau constant.
– Aș mai fi fumat o țigară, își zise. Era bine dacă mi-aș fi luat țigările cu mine.
Se căută prin buzunare, însă nu găsi nici măcar un chiștoc. Apoi își aminti ceva și frica îl făcu să se chircească. Nu avea bilet. Mama dracului de treabă, nu avea bilet! Oare îl vor primi fără bilet? Putea să-și cumpere unul de la vatman? Zări cu coada ochiului o mișcare și se întoarse brusc. Lângă el stătea o tânără zveltă, cu păr brunet, des, privind pierdută la cer. Era aproape goală, iar Leonid se rușină când îi întâlni sânii mici cu sfârcuri maronii ca doi bănuți de cupru. Se uită la degetele de la picioare, care începuseră să i se încrețească. Îl bătu un gând. Întrebă discret:
– Mă scuzați, domnișoară, aveți cumva un bilet în plus?
– Nu, îmi pare rău, îi răspunse ea plutitor. Dar poate că este de cumpărat.
– Da, asta sper și eu.
Petrecură un moment în liniște, ascultând muzica relaxantă a picurilor, apoi Leonid spuse:
– E frumoasă ploaia aceasta, nu credeți? E atât de călduță și de primitoare…
– Este ploaia pe care o visează poeții și compozitorii… răspunse ea fără să clipească.
– Așa este, confirmă tânărul. Mergeți multe stații?
– Cred că merg până la capăt. Dumneavoastră?
– Nu știu încă exact, însă m-am gândit că poate o să cobor odată cu dumneata.
– Mi-ar plăcea asta.
Leonid privi peste umărul ei și zări tramvaiul apropiindu-se încet. Emoția îl cuprinse din nou, dar încercă să și-o înăbușe. Observă că de la geamurile caselor dimprejur îl priveau mii de chipuri. I se făcu frică. Ploaia începu să cadă cu forță, zdrăngănind insuportabil pe tăblia stației. La unul din ochiurile de lumină i se păru că o zărește pe Olga, cu ochii bulbucați și buzele vineții, întredeschise. În jurul ei, la celelalte etaje, alte chipuri descompuse îi surâdeau complice. Unele plângeau sau rânjeau spart. Umbre în forme grotești dănțuiau nebun pe muzica disonantă a norilor. Bărbatul începu să tremure. Ar fi luat-o la fugă pe stradă în jos, în întunericul vindecător, și aproape că se lăsă cuprins de panică, dar tânăra de lângă el îl prinse de mână și îl strânse ferm.
– Să nu îți fie frică, Leonid. Nu au cum să te rănească. Nu și acum…
Arătările de la geamuri se aplecară peste pervaz către el, cu brațele întinse de parcă ar fi vrut să îl tragă înapoi în casă și în chinul lung al singurătății. Văzu degetele subțiri ale unei mâini neînchipuit de lungi, care se apropia de gâtul său, gata să îl prindă de guler. Rămase paralizat, urletul refuzând să-i iasă din gâtul strâmt.
Chiar atunci, carcasa de metal a tramvaiului 7 se opri în fața sa cu un zgomot șuierător. Vagonul era inundat de o lumină strălucitoare. Pe scaune nu se vedea nici un suflet. Ușile se trântiră cu zgomot. În scaunul vatmanului ședea un bărbat, cocârjat, neras, cu nasul ascuțit și cu părul unsuros. Se întoarse către cei doi cu ochii goi și se răsti:
– Urcați sau nu? Am un program foarte strict!
Tânăra făcu un pas în față și păși pe prima treaptă, apoi pe a doua. Se uită peste umăr după tânăr, dar nu zise nimic.
– Don’șoară, da’ bilet ai? cârâi arătarea, bălăbănindu-și capul urât către ea.
Fata întinse mâna în care ținea strâns o bucățică de hârtie albastră, iar vatmanul o verifică migălos. Într-un final spuse blând:
– Mda, totul pare în regulă, ia un loc în spate.
Leonid rămase pe loc. Nu știa ce să facă. Își dorea cu ardoare să urce, dar nu era sigur că putea să treacă de vatman. Îi venea să plângă.
– Tu ce faci? Urci sau nu? Pierd timpul aici și mai am mult de umblat. Zi odată!
– Știți, eu nu am bilet, răspunse Leonid timid.
– Nu ai bilet, nu urci.
– Dar vă rog, știți, aș putea să îl plătesc.
– Bani ai?
– N-nu, se bâlbâi tânărul.
– Atunci nu am cum să te ajut. Vino când ai mai multe minte să asculți de cei care vor să te ajute. La revedere!
– Vă rog, nu, nu! imploră Leonid. Fac orice, orice îmi cereți.
Ușile începură deja să se închidă. Tânărul sări și încercă să se strecoare în tramvai. Aproape că reuși, dar fu împins de vatman, care îi aruncă o privire înspăimântătoare:
– Nu poți să urci! urlă, iar carcasa metalică a tramvaiului se cutremură. Pleacă de aici!
Deznădejde.
– Lasă-l să vină…
Vocea se auzi limpede de undeva din dreapta cabinei, iar Leonid putu să zărească o umbră îmbrăcată în pelerină, cu o pălărie desfundată pe cap.
– Dar nu are bilet, se împotrivi vatmanul. Nu are, nu urcă!
– Ți-am zis să îl lași să urce… De ce mă contrazici?
Vatmanul se îmbufnă și se așeză la loc pe scaunul său. Spuse rece, privind prin geamul din fața sa către strada inundată:
– Caută-ți un loc în spate, hai mai repede, nu am toată noaptea la dispoziție. Mișcă!
Leonid zâmbi larg și sări pe scări. În sfârșit, se simțea eliberat. Frica, disperarea, suspinul, întristarea, toate înghițite de întuneric precum apa care curgea în gura de canal gâlgâitoare. De acum putea să fie fericit. Fericit cum nu mai fusese de multă vreme, fericit cum nu fusese niciodată. Fericit și liniștit. De-acum putea să privească înainte.
Ușile de fier se trântiră cu putere, iar tramvaiul se urni cu greu și dispăru în ceață. Strada Hector Berlioz, cu casele ei vechi și strâmbe, luminată prost de felinarul singuratic și bătrân, fu înghițită de întuneric.
