Lunaticul

— Un rotner, șopti Timo, privind prin luneta de bambus. Un rotner sfărâmat, și nu-i de-al nostru.

Foliile străvezii de carton extrem de subțire, intercalate pe post de lentile în tubul lung, nu măreau împreună decât de vreo trei ori; dar puștanul avea una dintre cele mai bune perechi de ochi de pe ”Plonasimi”, așa că ceilalți se strânseră în jurul lui, ghemuiți după copastia ruginită.

— Pirați? întrebă Kalla, îngrijorată.

Fata își ridică puțin ochelarii de lemn cu fantă îngustă care-i apărau frumoșii ochi verzi. Orbită de soare, îi împinse grăbită înapoi pe nas. Tânărul de lângă ea pufni disprețuitor și-o înconjură cu brațul stâng pe după umeri, dar cu dreapta își pipăi totuși maceta legată de salopetă:

— Aici? Atât de aproape de flotă? Nici vorbă. Poate vreun rătăcit din alt trib, ori un negustor.

— Singur? Mai degrabă un ostracizat, mormăi băiețandrul gras care se înghesuise între slăbănogul Timo și cuplul îmbrățișat. Să-l lăsăm în voia sorții…

— Elias! exclamă fata către el, dojenitoare.

Grăsunul strânse din ochi surprins și se corectă grăbit:

— În voia dunelor. Și-a vântului de foc, ori a fiarelor din nisip. Mai bine?

Kalla ridică din umeri și se aplecă spre fratele ei, încă lungit pe bordul vaporului:

— Se vede careva?

Puștiul clătină imperceptibil din cap. Se scărpină absent în creștet, își trecu peste umărul celălalt coada lungă de păr împletit și se ridică hotărât:

— Mergem acolo, ca să vedem.

Tânărul înalt hohoti scurt, arogant, și-l apucă de mânecă:

— Timo Lunaticul, ocrotitorul rătăciților! Mergem la khoram și anunțăm Sfatul, nu mai face tu pe viteazul.

Adolescentul se zbârli cu toată furia celor 15 ani neîmpliniți, dar sora sa îl opri cu o atingere blândă pe antebraț și se întoarse zâmbind către perechea ei:

— Dion! Până ajungem noi la corabie și înapoi, naufragiatul va fi ucis de soare sau de ammozari, nu asta-i calea elină!

— Ba calea elină e să decidă Sfatul, se încăpățână tânărul, susținut din priviri și de Elias.

Kalla se strâmbă la el, îl luă de-un cot pe puștan și-și desfășură de la brâu colacul de frânghie subțire. O legă de-un stâlp și-o lăsă să cadă până la duna în care era înfiptă nava. Alunecă grațioasă pe ea, urmată degrabă de Timo, zâmbitor, iar în câteva clipe și de ceilalți doi, încruntați. Fata le surâse tuturor și le arătă literele albe, aproape șterse de vreme, de pe latura epavei ruginii:

— Uite, ăsta-i felul nostru și asta vom face.

Dion citi numele vaporului, silabisind cu greutate:

— N, S, R…Nsre?!

Kalla chicoti, încă atentă la sfoara pe care și-o înfășura înapoi la brâu:

— ”Hope”, măi. Adică ”Speranța”, că nu-i în greacă, ci într-o limbă moartă, engleza, cu alte litere. Nu prea ai trecut pe la moș Iorgos când erai mic.

Tânărul înalt mormăi în barbă: ”Alt lunatic nefolositor, ca și fra-tu”, dar nu mai insistă. Știa prea bine cât de încăpățânați erau cei doi frați, așa că zmuci portiera dos-rotnerului și se strecură înăuntru. Băieții veniseră și ei tot cu unul dublu, așa că intrară în al lor, o vechitură cu lemnul deja crăpat și podoabele șterse, spre deosebire de superbul ammozaur auriu de pe aparatul cuplului. Se legară cu grijă în hamurile de fibre, își potriviră tălpile-n pedale și, la un semn al lui Dion, porniră.

Sferele mlădioase, împletite din bârne de bambus acoperite cu plasă de cânepă, începură să se rostogolească peste nisip, strecurându-se printre epavele roșiatice. Navele moarte se întindeau cât se vedea cu ochii, zeci de vapoare care plutiseră cândva peste mări care acum nu mai existau; unele erau sfărâmate jalnic, deja îngropate în dune înșelătoare, altele se întindeau încă mândre către soare precum niște leviatani nu defuncți, ci doar adormiți, cu țevile tunurilor ațintite spre cerul lipsit de nori.

— Și la ce le-a folosit? mârâi Elias mai mult pentru el, în timp ce-și ștergea sudoarea abundentă de pe frunte.  S-au semețit plini de glorie, stăpâni ai valurilor, iar apoi a venit Sfârșitul și-au pierit. Și valurile, și ei, și trufia. Acum doar urâțesc deșertul, la fel de hâde ca niște șopârle de erg.

Timo nu-i răspunse, preocupat să cârmească bila de lemn printre ruinele metalice fără să lovească vreuna, dar și atent la văluririle iazurilor de praf. Pe aici era puțin probabil să dea de vreun ammozar, mai ales de cei mari care aveau nevoie de nisip fin ca să înoate, dar nu-și permiteau să renunțe la vigilență. Știau despre destui care-și plătiseră neatenția cu viața.

Rotnerul atinse ușor prova răsturnată pe-o parte a unui cargou și puștiul tresări, speriat. Pățea nu de puține ori să se scufunde în gânduri, nu degeaba i se spunea Lunaticul, însă acesta nu era un moment bun. Ar fi vorbit despre sentimentul de minunare pe care-l trăia când vedea astfel de creații miraculoase ale celor vechi, dar Elias nu era un interlocutor care să aprecieze așa ceva, ci un adolescent mânios pe toți și toate. Erau prieteni mai degrabă datorită vârstei apropiate și a puținătății băieților de 14-15 ani de pe ”Plonasimi”, decât a asemănărilor firii. Dar nu aveau de ales: din generația lor doar ei supraviețuiseră foametei ce izbise khoramul în anul când se născuseră, așa că erau înfrățiți de nenorocire, fie că voiau ori ba.

Sfera de bambus care-i adăpostea pe sora sa Kalla și iubitul ei se apropie, iar Dion, suspendat în hamacul din stânga, strigă spre băieți destul de tare cât să acopere șuieratul vântului:

— Urcăm pe colo, le arătă spre stânga o dună înaltă, și dup-aia mai vedem dacă ne putem apropia de sus!

Băieții încuviințară fără cuvinte și se opintiră mai tare în pedale, gâfâind. Truda le era înmulțită de ansamblul de roți zimțate și scripeții rotiți de curelușe din fibre vegetale, dar colina era abruptă, așa că atunci când ajunseră în vârf nu mai putură nici măcar să respire ușurați, căci răsuflarea le era sacadată, grea. Sudoarea le curgea șuvoaie prin măștile care le acopereau gura, ușor umezite într-una prin tuburi dintr-un micuț burduf legat la ceafă pentru a le apăra pielea feței de uscăciunea aerului.

În vârful dealului, sferele se opriră, parcă la fel de precaute ca cei ascunși în ele. Timo scoase din nou luneta și privi spre bila de bambus răsturnată pe fundul ergului. Un rotner micuț de-o singură persoană, cocârjat de vechime și lipsit de orice însemne, înfipt strâmb într-o dună care ascunsese perfidă un colț de stâncă. Pe el se zărea o siluetă ghemuită într-o atitudine încordată. Dion strigă:

— Suntem elini de pe khoramul ”Plonasimi”! Cine ești? Ce clan și trib?

Insul se îndreptă de spate. Era un bărbat scund și îndesat, cu părul blond ascuns sub o cască de stofă albă și cu ochelari mari, lucioși, de prețioasă sticlă, peste ochi. Clar, nu era dintre popoarele corăbiilor de nisip, oameni slabi și zvelți, potriviți să se cațăre pe vele și să alerge peste frânghii; arăta mai degrabă ca un continental, doar că lipsit de carapace.

Blondul nu le răspunse, doar șuieră nervos și le arătă cu degetul către gura văii, unde trecătoarea se revărsa ca un fluviu de nisip aspru în oceanul mai măcinat al pustiului. Nu se zărea nimic, dar Timo înțelese într-o clipită despre ce e vorba și acționă degrabă: se întoarse spre Elias și-i desfăcu hamul, apoi îl apucă de-un braț pe grăsunul uimit și-l împinse afară.

— Urcă alături de Kalla și Dion și ștergeți-o imediat spre khoram! De-ndată! Și înapoi pe unde am venit, nu prin vale. Hai, hai, acum!

Elias se ridică zăpăcit din praf și dădu să protesteze, dar Lunaticul i-o tăie cu un gest scurt, poruncitor, așa că se aburcă în rotnerul vecin și se înghesui între cei doi, încovrigat lângă pedale. Kalla se ridică nițel în ham, prinse privirea fratelui ei și nu mai întrebă nimic, ci întoarse mașinăria de lemn și se lăsară să alunece înapoi spre cimitirul epavelor, apoi țâșniră spre flotă.

Mulțumit, Timo ieși pe jumătate din sferă și gesticulă spre naufragiat, fără să scoată vreun zgomot. Arătă portiera rotnerului, după aceea îndreptă degetul spre bărbat; indică duna unde acesta era blocat, apoi vârful colinei. Scundacul clătină aprobator din cap, flutură mâna din nou spre gura văii și duse un deget la buze. Își roti palma cu repeziciune prin aer, sugerând nevoia de iuțeală.

Lunaticul trase adânc aer în piept, oftă și împinse rotnerul peste muchia râpei. Bila de bambus se rostogoli de-a lungul pantei cu viteză tot mai mare și, pilotată cu dificultate de băiat, se opri direct în aparatul stricat, cu o zguduitură și-un trosnet. Nici nu se stinse bine scurtul zgomot, că nisipul de la deschiderea defileului se văluri, iar din el răsări pentru o secundă un cap uriaș acoperit cu solzi gălbui, un bot mai mare decât Timo de cel puțin trei ori și înțesat de colți triunghiulari. Orb, animalul nu avea ochi sub arcadele pronunțate din os care adăpostiseră cândva vederea strămoșilor săi. Deasupra lor însă, înspre trupul gigantic, se întindeau șiruri de cili molatici, ivorii, vibrând atenți.

Bărbatul sări de pe un rotner pe celălalt și se agăță ferm de portieră, întinzându-se precum un crab de deșert și strângând cu putere bârnele de bambus. Imediat, puștanul se împinse cu toată puterea în pedale, rotind cârma înapoi spre colină, și-și forță mușchii gambelor cât de mult putu, gemând de durere. Sfera începu să urce oblic panta pe o cale șerpuită, căci băiatul nu ar fi putut să o împingă singur de-a dreptul, iar timp ca naufragiatul să intre și să se înhame nu aveau, după cum amândoi o știau prea bine.

Botul fiarei se afundă înapoi în praf, iar în spatele său se ridică scurt coada uriașă de reptilă, care se scufundă înapoi precum un baros și începu să vâslească într-o parte și alta. Ochii lui Timo se încrucișară pentru o clipă cu cei ai bărbatului și-n sufletele amândurora se citi amestecul de spaimă animalică, însă și de hotărâre. Degetele zdrelite ale blondului lăsau urme de sânge pe stinghiile de lemn, iar tălpile sandalelor îl ardeau pe băiat de parcă ar fi fost prundiș încins la soare, însă niciunul dintre ei nu avea de gând să renunțe și faptul că împărtășeau asta îi încurajă și le dădu putere.

Ajunsă la poalele dunei, bestia țâșni drept spre rotnerul care încă șerpuia greoi, însă nisipul nu-i putu susține greutatea și fiara alunecă înapoi, mârâind pe o tonalitate joasă, cutremurătoare. Ezită pentru câteva momente, folosite cu disperare de Timo pentru a urca și mai mult, apoi începu să dea târcoale dealului, urcând încet în cercuri. Ajuns la două treimi din înălțimea dunei, ammozarul alunecă înapoi la vale, șuierând frustrat. Pleoscăi furios din botul lung și plesni din coadă, după care începu să urce din nou în rotocoale. Și iar, și iar, până când și creierul său încet înțelese și renunță. Nu și la pradă însă. Se scufundă în prundișul din erg și așteptă, nevăzut și mortal: dacă rotnerul ar fi încercat să fugă, l-ar fi înhățat degrabă.

Bărbatul se lăsă moale în nisip, cu brațele și picioarele rășchirate, și începu să râdă nervos. Timo se întinse epuizat peste cârmă, își trase tălpile bășicate din sandale și gemu încet. Molipsit de hăhăiala blondului, chicoti și el, tot mai tare, până erupse într-un acces de ilaritate absurdă, eliberatoare.

— Minte de crocodil, șuieră printre hohote, răgușit, scundacul.

Timo coborî din rotner și îngenunche lângă el, sfârșit de efort.

—  Ammozar vrei să spui. Prin mările de nisip de aici nu avem corconili sau cum le zici tu. Poate la voi, pe continent. Apropo, eu mi-s Timoteus Plonasimi. De pe khoramul ”Plonasimi”, adică. Dar poți să-mi zici Timo.

Bărbatul îl privi cu coada ochiului, parcă în cumpănă. Deodată, răspunse ca și cum s-ar fi hotărât:

— Da, pe continent… ammozar atunci, fie. Eu-s Ghe… știi ce, poți să-mi spui Ghiorghios. Sau Ghi.

Băiatul îl împinse glumeț cu palma, încă râzând.

—  Ghi cel Blond.  Am mai auzit de oameni cu păr de soare, dar credeam că-s doar luneli, aici nu avem decât plete negre sau cenușii. Și nu aveți carapace, voi continentalii?

— Luneli? întrebă Ghi, schimbând vorba.

Puștanul se ridică într-un genunchi, îl apucă de antebraț și se sculară amândoi, gâfâind.

— Da, luneli, povești fără noimă. Vorba vine din moși-strămoși, de când există snoave de păcălit copiii mici, cum că înainte de Sfârșit oamenii ar fi zburat până pe Lună. De-aia le zice luneli. Ce prostie, auzi, de parcă oamenii ar putea zbura!

Blondul zâmbi oarecum trist, se aplecă spre băiat și-i ridică lănțișorul de la gât, de care atârna o sferă de argint.

— De-asta ”Plonasimi”, Corabia de Argint? Faceți bijuterii pe khoramul tău?

—Nu, nu facem giuvaere, că nu avem aur sau argint și suntem prea departe de țărm pentru negoț cu cei de pe continent. Suntem un khoram care crește nou-bambus. O să vezi și singur. Asta dacă cei care au fost cu mine reușesc să ajungă la ea și să o aducă aici ca să ne salveze.

— A, prețiosul bambus modificat, aurul corăbiilor de nisip. Atât de umil, și totuși atât de folositor…Totuși, de unde ai asta?

Timo luă bijuteria și o ascunse înapoi sub haine.

— De la moș Iorgos, învățătorul nostru. Mi-a dat-o pentru că…

Privi strâmb spre bărbat, oftă și recunoscu:

— Pentru că mi se spune Lunaticul. Alții râd de mine că visez la povești străvechi, la mări de apă, nave din fier și vremuri când țărmurile nu erau otrăvitoare. Dar moș Iorgos nu râde, ci visează și el. Și știe legende de… de înainte să existe elinii, dinainte de Bomba Seacă. De-aia mi-a dat luna asta mică de argint, încheie el rușinat, cu ochii în pământ.

Ghi râse și-l bătu pe umăr cu mâna zdrelită, murdărindu-l cu stropi de sânge:

— De fapt elinii existau cu multe mii de ani înainte de Bomba Seacă, ba chiar înainte de bombele veninoase.  Și, așa cum acum sunt marii navigatori ai mărilor de nisip, au mai fost cândva, ai celor de apă sărată.

Puștanul se strâmbă supărat.

— Mda, faci mișto de mine. Oceanul ud îl navigau englezii. Oi fi eu lunatic, dar nu-s incult. Hai, să nu stăm în soare, vino în rotner.

Priviră amândoi spre poalele colinei, unde prezența monstrului nu mai era trădată de nimic, apoi spre sud, către câmpul roșiatic de epave, dar khoramul nu se vedea încă nici măcar în zare. Agili, se strecurară prin portieră, traseră peste ei o acoperitoare alburie și trecură de la unul la altul un burduf, umezindu-și gâturile seci cu înghițituri mici, calculate.

*

— Așa, că unii aleargă de-și pierd toată apa și alții trag la aghioase!

Kalla îi ciufuli fratelui ei zulufii cenușii și-l îmbrățișă bucuroasă. Epuizați, cei doi din rotner adormiseră, iar acum priveau în jur cu ochii mari, zăpăciți. Coborâră din aparat și-și ridicară ochelarii de pe ochi, din lemn ai lui Timo și sticlă fumurie ai lui Ghi. Soarele nu-i mai orbea, căci era acoperit de întinsele grădini suspendate ale ”Plonasimi”-ului, uriașa corabie de nisip ce adăpostea clanul puștanului.

Se întoarseră îngrijorați spre erg, dar creatura dispăruse, lăsând în urmă un șanț adânc ce se pierdea în zare printre valurile nesfârșite de nisip. Ammozarul o ștersese, speriat de nava ancorată acum lângă dună; știa prea bine ce sunt catapultele și balistele din meterezele laterale, care uciseseră suficienți dintre confrații săi încât întreaga specie să învețe că trebuie să țină distanța.

— Hai, să mergem acasă!

Fata îl trase pe Timo după ea, iar Dion îi întinse mâna bărbatului și-l ajută să se ridice, urmăriți cu suspiciune de posomorâtul Elias. Blondul rămase cu ochii mari în fața khoramului, de parcă nu ar mai fi văzut o corabie de nisip și ar fi fost uimit de dimensiunile sale colosale. Nava era dreptunghiulară, rotunjită pe la colțuri și suficient de întinsă cât să adăpostească peste 40 de clădiri pătrate cu etaj, dar și alei, agore și cisterne de apă. Ea însăși avea cel puțin zece caturi în adâncime și era aproape tot atât de lată pe cât era lungă, cu laturile negre acoperite cu sute de panouri în formă de jaluzele înguste, astupate cu o plasă foarte fină care lăsa să treacă aer, dar nu și nisipul. Timo observă expresia lui Ghi, se desprinse din strânsoarea Kallei și se apropie de el cu ochii sclipind de entuziasm copilăresc:

— N-ai mai văzut un khoram? A noastră nici măcar nu-i cea mai mare, să vezi cât e ”Atheios” sau ”Lyssala”! Sau când se adună toată flota, zeci de corăbii de nisip cu toate clanurile tribului nostru, al aheilor!

— Numai de la distanță, îngăimă blondul, de pe… ăăă, continent. E minunată! Dar nu se scufundă?

Puștiul râse:

— Dacă era moș Iorgos aici, să vezi ce perdaf primeai! Orice copilaș elin știe mai bine!

Îi arătă baza navei, unde copastia se pierdea treptat într-un fel de cutii de pânză groasă adunate în pâlcuri, fiecare mai mare decât o clădire,.

— Perne de aer cald. Îl prind pâlniile de-acolo, arătă el spre platformele suspendate sub zeci de dirijabile albe, sub care atârnau într-adevăr sute de guri textile mari în formă de trombon. Se încălzește între corabie și plăcile ceramice, coapte din nisip negru de Leipa, după care coboară sub navă. Care plutește pe el, simplu!

— Oricum, e destul de ușoară, se băgă și Elias, ispitit de plăcerea de-și etala știința. ”Plonasimi” nu-i din lemn, ci din împletituri de stâlpi flexibili de bambus, goi pe dinăuntru. Iar noi avem cel mai subțire bambus din toată Marea Lungă!

— Da, modifimbus brun, știu, zâmbi Ghi și se agăță de scara de frânghie, cățărându-se pe punte. D-ăsta folosim și-n orașele suspendate de pe continent, pentru umblători, mai strigă el înainte de a  se îndepărta.

Sus îi aștepta un bătrân îndesat și bărbos, cu fața crispată de îngrijorare. De cum îl zări pe Timo se repezi grăbit printre navigatorii care-și vedeau calmi de treabă, ridicând ancorele sau trăgând de funiile velaturii, și-l strânse în brațe:

— Tălâmbule! Cel mai bun învățăcel al meu face pe eroul deșertului!

Îl plesni pe băiat cu palma peste spate, pe jumătate supărat, apoi se răsti către Dion:

— Data viitoare să faci tu pe războinicul, malacule, că d-ăștia ca tine avem destui, însă viitori învățători nu prea!

— Dar nu mi-a lăsat cale de întors, mormăi brunetul încurcat, privind oblic spre Kalla, știi cum e Lunaticul!

Moșul dădu din mână a lehamite și se întoarse spre Ghi, privindu-l cu ochii mijiți de parcă era vreo gâză pe care nu știa în ce regn s-o numere. Blondul se aplecă spre el și-i prinse strâns mâna cu ambii pumni:

— Ghiorghios mi-e numele. Mă bucur să te revăd, frate Iorgos.

Pentru o clipă, moșul îl privi la fel de surprins ca și cei patru tineri. După aceea, parcă lămurit de-o amintire bine îngropată, se întunecă la față și dădu să se retragă. Ghi nu-i dădu însă drumul, ci ridică din sprâncene întrebător, iar bătrânul capitulă și le încruntă pe ale sale, afirmativ.

— Da, Ghiorghios. Am auzit că ai naufragiat?

Scundacul nu răspunse. Surâse ușor disprețuitor, așa că Iorgos continuă stânjenit:

— Sper să-ți repari cât mai repede rotnerul și să te întorci cu bine la… ai tăi.

Își smulse mâna și se întoarse, apoi se pierdu printre clădiri fără a-și lua măcar la revedere, cu umerii lăsați de parcă-l apăsa vreun gând greu.

— Ce-a fost asta? îngăimă Timo, mângâindu-și ușor coada, nedumerit.

— D-ale lui moș Iorgos, i-o tăie Kalla, hotărâtă să nu lase melancolia să se pogoare peste bucuria lor. Hai, să mergem s-o vestim și pe mama! E de rând la grădini și nu a putut coborî, dar nu vreau s-o lăsăm așa îngrijorată.

— Vin și eu s-o salut, spuse Dion și-o luă de mână pe fată, protector. Dacă vrei să vezi deșertul de sus, urcă și tu cu noi, îl invită el pe continental, care aprobă din cap.

— Atunci eu vă însoțesc, oricum nu am altceva de făcut, li se alătură și Elias, privind nițel melancolic în sus.

Pentru el, o raritate printre elini prin corpolența sa, drumul până în grădinile suspendate era de fiecare dată o provocare. Platourile se aflau la peste 100 de metri deasupra khoramului, legate de corabia de nisip nu doar prin tuburile de aer cald, ci printr-o adevărată plasă de păianjen din frânghii și otgoane mai groase și mai subțiri, de care mai și atârnau zecile de vele albe care propulsau nava, umflate de vânturile fierbinți ale pustiului. Înghiți în sec, mormăi ceva auzit numai de el și începu cățărarea, îndârjit.

Sus, văzduhul era mai rece și proaspăt. Parcă avea și alt miros, mai plin de viață. Își dădură toți jos măștile de pe față și traseră aer în piept cu nesaț, savurând miresmele de pământ, plante și umezeală. Erau acoperiți ca sub o umbrelă nesfârșită de zecile de dirijabile masive care susțineau grădinile din cer, iar acestea erau învelite cu o peliculă aurie care reflecta razele soarelui peste rândurile de bambuși maro-verzui.

— Aur? întrebă vizitatorul, nevenindu-i să creadă.

Tinerii râseră, iar fata îl trase de mână spre un butoi. Îi ridică nițel capacul, băgă mâna înăuntru și scoase afară un pumn de praf fin și strălucitor, care i se scurse printre degete.

— Silică măcinată, de la clanul de pe ”Scythea”. Asta intră acolo, arătă ea spre tubulatura de lemn care împânzea grădinile în nenumărate careuri, și ajunge cu apa la cânepă, iar fibrele o absorb. Și când le țesem… ta-dam! Pânză aurie!

Ghi privi în sus spre nenumăratele capcane de umezeală care filtrau vaporii din aer prinse ca niște ghirlande sub baloane, apoi la țevile de bambus găurite care irigau plantațiile.

— Minunat, exclamă el, la fel de ingenios ca la cei străvechi! Ei v-au dăruit bambusul modificat pentru ariditate, dar și voi ați făcut miracole din cadoul lor!

— Minuni! pufni nemulțumit Elias, încă gâfâind. Astea-s doar inginerii omenești, minunile-s altceva.

Dion îl plesni peste ceafă:

— Dacă vrei să fii ostracizat, continuă. Cât crezi că o să ne mai ținem gura față de Sfat? O facem de dragul lui Timo și-a prieteniei lui pentru tine, dar totul are o limită, Elias.

Grăsunul se întunecă la față, le întoarse supărat spatele și se pierdu printre șirurile de arbuști. Blondul privi lung după el:

— Ce-a fost asta?

— Tabu, i-o tăie tânărul înalt, încă nervos. Nu-l băga în seamă, avem aici și-un lunatic zăpăcit, care crede-n legende, și-un nebun care va aduce furia Bombei Seci asupra noastră.

— Bine, dar Bomba Seacă a fost doar una! Și e îngropată sub cel mai mare masiv din lume, Muntele Alb, cu ce ne mai poate amenința!?

Timo, Kalla și Dion se întoarseră toți către el cu gurile căscate, iar naufragiatul amuți, realizând ce tocmai a spus.

— Bomba Seacă, bălmăji Lunaticul șocat, tu știi unde e ascunsă?

Stingherit, Ghi își mușcă buza, zâmbi strâmb și dădu s-o scalde:

— Ei, nu, e doar o vorbă, așa, ca-ntre continentali, o glumă, ce să mai…

Dion se apropie de el și-l înhăță de gât, sugrumându-l. Îl trase după butoaie, privind în jur pentru a se asigura că nu există martori.

— Cea mai mare comoară din lume, iar tu știi unde e? Atâta bogăție… e de neimaginat!

— Toată apa veche a Pământului… dacă o aducem vom face clanul nostru cel mai măreț dintre toate neamurile lumii! îi ținu isonul iubita lui, cu ochii strălucind.

— Nu, nu știu! se apără blondul, zbătându-se.

Timo se apropie de ei, puse o mână pe brațul lui Dion și-l descleștă de pe beregata captivului. Se lăsă într-un genunchi. Grav ca un om de 50 de ani, nu de 15, îi spuse bărbatului:

— Știi prea bine că nu ai fi scăpat de ammozar fără mine. Te-ar fi mâncat! Îmi datorezi viața ta, cu tot ce deții. De la apa din sânge până la secretele din cap. Onoarea deșertului nu dă loc de dus-întors: dacă știi unde e Bomba Uscată, iar eu îți cer să-mi spui, păi îmi spui. Altfel nu ești demn de-a fi numit om, ci fiară, și te-ntoarcem pustiului.

— Dar nu aveți ce face cu ea! Doar nu știe nimeni cum s-o întoarcă pe dos. Nici nu vreți, e mai periculoasă decât o mie de bombe veninoase!

— Ba vrem. Unde este acest Munte Alb?

Ghi lăsă capul în piept și amuți, posac. Timo privi spre Dion și dădu din cap, iar tânărul îl înhăță pe naufragiat și-l duse la marginea grădinii. Îl trecu peste palisadă, atârnat la 100 de metri deasupra punții și încă și mai mult față de deșertul de sub khoram. Începu să-și desfacă lent degetele, rânjind, iar blondul înspăimântat strigă pierit:

— Zic, zic, vă zic!

— Ne duci acolo?

— Da, vă duc la Muntele Alb!

— Unde?

Ghi înghiți în sec și șopti:

— Velodsia! Trebuie să mergem la Velodsia!

Dion îl trase înapoi și-l lăsă să alunece între arbuști. Cei trei elini se priviră îngândurați, până când fata rupse tăcerea:

— ”Plonasimi” o să treacă la vreo douăzeci de leghe de Velodsia săptămâna viitoare.

Ceilalți doi dădură din cap. Dion îl ridică pe bărbatul speriat și-i șuieră:

— Bine-ai venit pe corabia noastră de nisip, o să ne fii oaspete timp de o săptămână. Musafirul meu personal, în cabina mea, unde o să stăm împreună clipă de clipă, ca doi porumbei. Exact ca ăia, râse el și arătă șirurile de păsări albe care dormitau pe șipcile dintre hulubăriile suspendate pe otgoanele de susținere. Iar acum, se întoarse el spre cei doi frați, să mergem s-o salutați pe mama voastră.

*

— Crezi că ăla e țărmul care trebuie? Velodsia?

Vocea uscată a lui Elias era hârâită mai mult din cauza fricii decât a uscăciunii, căci frigul nopții nu-i secătuise la fel de rău precum arșița zilei. Era a treia noapte de când fugiseră de pe khoram, timp cam îndelungat pentru străbătut doar douăzeci de leghe de pustiu, dar furaseră un hex-rotner mare, mult mai greoi și obositor de pedalat decât cele pentru una sau două persoane. Nu avuseseră de ales la câte provizii luaseră la ei, și erau oricum cinci, căci nu reușiseră să scape de grăsunul care-i urmărise ca un scaiete.

Timo privi scurt spre mănunchiul de lănci și macete de lemn. Mai îmbărbătat, se mai uită o dată prin sextant.

— Da, sunt sigur. Să sperăm că dacă dăm de continentali o să fie mulțumiți cu instrumentele pe care le-am adus ca daruri, că noi nu ne pricepem la luptă la fel de bine ca ei și am plăti cu viața o neînțelegere.

—  Hoduli, spuse Ghi.

— Cum?

— Hoduli le zice celor din Velodsia, ei nu-și zic așa, continentali. Și da, prin creasta aceea stâncoasă în formă de cioc o să putem urca din nisipuri direct spre podiș. Altfel ar trebui s-o luăm prin văi. Fără umblători, aia ar fi moarte curată.

— Bombele veninoase, clătină Elias din cap.

— Da, ele. Otrava zace încă pe fundul văilor de pe uscat.

Nervos, blondul râse, mormăind pentru sine: ”Uscat! De parcă ar mai exista pe Terra altceva decât uscat…”

La baza crestei ieșiră din rotner, își încărcară în spate bagajele și camuflară aparatul cu o pânză maronie, peste care turnară nisip și pietriș. Într-adevăr, cu cât urcară și se îndepărtară de deșertul care fusese cândva fundul oceanului, de-o parte și de alta începură să se vadă cețuri verzui-roșiatice, atârnând grele prin văi, smârcuri ucigătoare. Peste ele pluteau aburi ucigători, iluminați de dedesubt de sclipiri stranii venite din vreun străfund de iad și străpunși de zgomote ciudate. De parcă până și acolo, în moartea lăsată de bombele veninoase, trăiau acum cine știe ce creaturi noi, nemaivăzute.

”Poate că și pentru ele restul lumii, unde trăim noi, e la fel de nimicitor? Poate că și lor le par înspăimântătoare și de neînțeles strigătele noastre de bucurie și viață?” se întrebă Timo, iute ca întotdeauna la despicat firul în patru. Nu apucă însă să se gândească prea mult, căci fu întrerupt de-un trosnet ca de fulger. Un bolovan din fața lor se sfărâmă în bucățele, chiar și-așa, neatins de nimeni. Cei patru elini încremeniră în picioare, pe când Ghi se aruncă la pământ, întinzându-se cât era de lung.

— Culcat, zevzecilor! strigă spre ei, fără însă ca aceștia să înțeleagă ce vrea.

Dinspre niște tufe înalte se auzi un râs, apoi un clinchet. Trei siluete pășiră afară încet, îndreptând spre ei tuburi lungi ca niște sarbacane, dar de metal, nu bambus.

— Navigatorii ori nu știu de frică, ori de praful de pușcă, rânji cel din fruntea grupului. În ambele cazuri merită invidiați. Ridică-te, îi întinse el mâna lui Ghi.

Brațul îi era complet acoperit de plăcuțe flexibile brune, chitinoase, la fel ca și restul trupului. Timo uită de spaimă și se apropie curios, le atinse cu vârful degetelor și urmări șirurile de solzi tari către umăr, unde se continuau peste capul lipsit de păr.

— Nu e haină, șopti mai mult pentru el, e carapace! Sunteți continentali!

Războinicul își ridică buza superioară, lăsând să se întrevadă placa neîntreruptă de os care-i ținea loc de dinți.

— Europeni chiar, dar nu mai știți voi ce-i aia! Hoduli. Bine ați venit și mulțumim de daruri!

Făcu un gest poruncitor, iar ceilalți doi se apropiară de elini și le luară toate armele, de la lănci la cuțitele de vânătoare. Temători, khoramienii nu îndrăzniră să se opună, ci le cedară fără luptă.

— Hai, poftiți în umblătorul nostru, avem loc destul.

Blondul clătină din cap supus, îl apucă pe puștan de braț și-l trase după el spre desiș. Ceilalți trei îi urmară, Kalla și Dion lipiți unul de celălalt, Elias ascuns în spatele lor precum un copil. Dincolo de tufe cobora spre marginea râpei o pantă ușoară. La capătul ei, o cutie masivă alcătuită din panouri de culori diferite, mare cât o casă, stătea cocoțată pe opt picioare articulate, ale căror vârfuri se pierdeau în cețurile verzui de dedesubt.

Înăuntru, conducătorul hodulilor le făcu semn să se așeze pe podea cu picioarele strânse sub fund, iar el se alătură în tăcere celor cinci solzați care așteptau instalați pe două bănci prinse de-a lungul pereților. La un semn, apucară mânerele de vâslă și traseră de ele în cadență, iar sub podea roțile zimțate începură să scârțâie și să trosnească pe măsură ce picioarele pășiră, tot mai grăbite. Elinii se priviră, cu întrebări fără cuvinte în ochi: de unde știuseră continentalii să-i aștepte tocmai acolo? Erau musafiri sau robi? Dezarmarea fusese un jaf ori prevestea intenții mai rele? Se uitară la  naufragiat, dar uitătura acestuia nu exprima nimic.

După vreo două ceasuri, relieful muntos făcu loc unui peisaj straniu, dincolo și de cele mai ciudate povești ale lui moș Iorgos. Cât vedeau cu ochii se întindea o căldare nesfârșită, plată, umplută de smârcuri otrăvitoare, verzi precum cele din văi. Din ele se ridicau sute de clădiri înalte de zeci de etaje, ruinate, străpunse de nenumărate deschizături întunecate mai mici și mai mari prin care urla asurzitor vântul scoborât dinspre munții ce străjuiau în depărtare. Nemaivăzut, turnurile nu erau din lemn ca la ahei, ci din piatră cenușie, străbătută de păienjenișuri de crăpături și îngălbenită pe la colțuri de parcă ar fi ars cândva cu furie sau ar fi fost izbite de vreo pălălaie năprasnică, urieșească. Cochilii ucise, resturi ale vreunui polis măreț de dinainte de Sfârșit, triste și rele în năruirea lor.

Dar nu și moarte. La vârfuri, caturile mai apropiate de cer sclipeau de lumini, iar pe terase se revărsau valurile de verdeață ale unor grădini etajate în planuri înclinate pentru a împărtăși fără risipă apa capturată în capcanele de vânt ce fluturau ca niște guri de ammozar. Turnurile erau legate între ele cu nenumărate podețe, de la cele alcătuite dintr-un singur otgon la pasarele late cât să treacă trei-patru oameni deodată, încropite din bucăți disparate dintr-un material colorat, subțire și ușor ca placa de bambus, dar născut nu din vreun copac viu, ci din cine știe ce minune neînțeleasă a celor vechi. Printre clădiri pășeau lent umblători de toate mărimile, de la cei care înghițeau câte douăzeci de soldați odată, ca octopodul lor, la zvârlugi firave cu doar două picioroange care adăposteau probabil doar o singură persoană.

— Bine ați venit în frumoasa Velodsia! clamă liderul războinicilor.

Le indică pasarela fragilă lângă care opriseră:

— Sunteți invitații noștri până mâine, când o să aveți plăcerea de a participa la vânătoare alături de prințesă, voyevda Dolopsza.

— Hai, Kalla, spuse Dion încercând s-o încurajeze în timp ce-o ridica de jos cu o mână. Se întoarse spre băieți, serios, și șopti: Timo, Elias, țineți aproape. Vă rog.

Cu o grimasă de dezgust, cel mai apropiat hodul îl plesni scurt cu patul armei peste spate, iar tânărul se prăbuși gemând de durere și surpriză. Blondul sări între ei, se aplecă și rosti grăbit:

— Ne cerem iertare pentru nerușinare, onorabile Cinluprizi-Paz!

Liderul se răsti spre bărbat:

— Ia-i! Mergeți!

— Dar trebuie pedepsiți! protestă soldatul.

Șeful se uită urât spre el, iar acesta amuți îmbufnat. Ghi îl ridică pe tânăr, le făcu un semn celorlalți și se grăbiră împreună peste podeț într-o cameră largă. Ușa metalică se trânti în spatele lor cu un zdrăngănit vestitor de rele. Încăperea era luminată și încălzită de un fel de recipient umplut cu ceață verzuie, postat în mijloc pe un trepied, dar în rest nu conținea nimic și nici ferestre nu avea.

— Ce-a fost asta? întrebă Dion, pipăindu-și vânătaia ce i se întindea între umeri.

Blondul ridică din umeri și răspunse scurt:

— Tabu.

La privirile întrebătoare ale elinilor, oftă și se așeză între ei. Privi spre pereți și ascultă cu atenție. Mai liniștit, le făcu semn să se apropie în cerc în jurul său.

— Voi de ce l-ați bruftuluit pe Elias?

Kalla și Dion se uitară unul la altul și se înțeleseră din priviri, iar fata spuse în șoaptă:

— Da, tot tabu. Nu avem de ales, îți spunem, apoi ne zici și tu.

La încuviințarea tacită a lui Ghi, continuă:

— Sfatul și învățătorii ne spun că întâi, din dușmănie de război, triburile mari ale celor vechi au dat cu bombe veninoase, de-au omorât toate orașele și-au otrăvit tot uscatul. Dar mările erau încă întregi, și viața din ele destulă.

— Dar după aceea, o completă Dion, un alt trib, nu foarte mare, a dat cu Bomba Uscată într-un clan mic. Nu de război, ca ceilalți, ci pentru că au văzut că vine Sfârșitul Lumii și ei nu au apucat să-i înfrângă pe cei ce simțeau că le pângăresc lor cultul. Au dat-o din credință, crezând că le va seca doar păgânilor râurile și poate marea, dar Bomba Uscată a supt toată apa de pe toată lumea, toate mările și oceanele, râurile și fluviile, lacurile și tot. N-a mai rămas apă decât în văzduh, și acesta a fost cu adevărat Sfârșitul, Secarea Lumii.

— De-aia la elini orice credință e tabu, privi Timo cu subînțeles către prietenul său gras, iar orice superstițios alungat în deșert să moară mai degrabă decât să ne mai aducă așa nenorocire.

Bărbatul scund tăcu pentru câteva momente, după care se aplecă spre ei și le zâmbi:

— Știam. Dar am vrut să fiu sigur că sunteți alături de mine, altfel nu avem scăpare de aici, decât dacă mă ascultați orbește. Da?

Cei patru dădură grăbiți din cap, plini de convingere și teamă.

— Bun atunci. Tabu-ul ăsta e și la hoduli, dar mai au și altceva. Ei știu că cele două popoare de fapt credeau în același zeu, dar se certau pe numele său. Așa că hodulii se tem de nume.

— Păi cum, nu vorbesc între ei? Doar și tu le-ai zis …ceva cu Paz. Chiar, cum i-ai știut? întrebă Timo, suspicios.

Ghi zâmbi.

— A, asta e ușor. Sunt organizați pe caste, Paz e cea a Păzitorilor. Războinici le-ați zice voi. Vovd sunt conducătorii, de fapt conducătoarele, că-s matriarhat. Și au fiecare o denumire scrisă în solzii de pe frunte, după când s-au născut: Cinluprizi-Paz? Prima zi din a cincea lună.  Dar de fapt, au și nume-nume. Doar că-s tabu. De-aia ai luat bătaie, zâmbi către tânăr.

— De ce?

— Pentru că numele-nume sunt sacre, doar pentru familie și prietenii foarte dragi. Deci să le vânturi așa de față cu toată lumea precum voi e o nerușinare și-un păcat mai rău decât dacă ți-ai flutura puța nespălată pe la nasul celui mai înțelept elin din Sfat. Dar asta ne va folosi mâine.

— La ce?

— La nemurit. Doar ați auzit că suntem invitați la vânătoarea regală, nu? Doar nu credeți că osul domnesc hăituiește animale radioactive pe jumătate mutante, ca prostimea.

— Radioactive? îl repetă Timo.

Ghi râse, sincer amuzat.

— Eu vă spun că mâine o să fim vânați și uciși, iar el învață cuvinte noi! Bravo puștiule! Dar nu o să murim, asta dacă faceți exact ce zic eu. Kalla, se întoarse el spre fata care tresări, surprinsă. Dezleagă-te la pantaloni!

Dion se înroși instantaneu la față și dădu să se ridice cu pumnii încleștați. Blondul rânji și întinse o palmă în față, împăciuitor:

— Îi spui și iubitului tău gelos despre ce e vorba?

Uimită, fată îngăimă:

— Dar de unde știi?

— Nu contează. M-am prins. Hai, dă-mi centura!

Kalla desfăcu brâul și îl răsuci cu forță spre stânga, iar acesta rămase tare, transformat într-o sarbacană. I-l întinse blondului și-i explică tânărului brunet:

— Are niște arce de bambus flexibil înăuntru. Și o săgeată otrăvită. Dacă le rotești cum trebuie intră în poziții și-l țin întins. Dar de unde a aflat și el, asta nu pot bănui.

Ghi surâse tăcut și i-l returnă:

— Mâine, când te strig pe nume, îl folosești pe ținta pe care ți-o indic. Doar pe ea, doar când zic eu, nu mai devreme, nici mai târziu, orice-ar fi. Și fără întrebări, înțeles?

Fata aprobă din cap, imitată de fratele și de iubitul ei, ba chiar și de posomorâtul Elias.

*

Alergau de jumătate de ceas și deja începuseră să-și piardă și suflul, și speranța. Habar nu aveau încotro goneau de-a lungul promontoriului îngust și încins de soare, mărginit de prăpăstii adânci. Nu știau, dar îl urmau pe bărbatul blond, care le indica traseul cu gesturi scurte, hotărâte, de parcă-l știa pe de rost. Creasta se lăți brusc într-un mic platou și Ghi le făcu semn să se oprească. În fața lor, de după o grămadă de bolovani uriași, îi scrutau tăcuți doi războinici, înarmați cu sarbacanele elinilor luate cu o zi înainte. În spate se auzi tropăitul unor pași grăbiți, apoi se năpustiră-n luminiș alți doi hoduli acoperiți de carapace: o prințesă cu solzi aurii și un bărbat cu nuanțe maronii. Domnița rânji sardonic:

— Păzitori, nu mă așteptam să ajutați ca hăitași, dar fiți bine primiți!

Cei doi războinici nu răspunseră nimic, doar se ridicară în picioare și duseră tuburile la gură. Nedumerită și ofensată, Dolopsza se întoarse spre vânătorul de lângă ea și porunci:

— Nolușaz-Ok, ucide-i pe nisipoși!

Ghi țâșni brusc în picioare și strigă spre unul dintre soldați:

— Timofei Sergheevici!

Acesta căscă gura, atât de șocat și făcut de rușine cu numele dezgolit încât scăpă sarbacana de la buze. Kalla roti cu iuțeală brâul și pufni scurt în el, iar soldatul se uită uimit spre coada micuței săgeți înfipte în gât. Scoase un gâlgâit și lunecă jos. Imediat, celălalt războinic ridică arma și suflă cu precizie un proiectil spre ochiul mărit de groază al prințesei, care țipă îndurerată, și căzu în genunchi, gâfâind.

Vânătorul de lângă ea aținti spre elini o țeavă metalică cu două guri și privi de-a lungul ei întrebător, către Ghi. Blondul mișcă imperceptibil capul, oblic spre Elias, iar flinta bufni asurzitor, scuipând un nor de foc. Băiatul urlă și zbură pe spate, îndoit de mijloc și cu picioarele-n sus. Trăgătorul o împinse pe prințesă cu un picior, iar aceasta se răsturnă inertă, lipsită de viață. Mulțumit, se apropie calm de Elias și-i descărcă în față și a doua țeavă, în timp ce acesta se văicărea bălmăjind ceva despre zei.

Fără să zică nimic, Nolușaz-Ok aruncă o uitătură urâtă spre ceilalți prizonieri, scuipă disprețuitor către ei printre plăcile ce-i țineau loc de dinți și plecă. Războinicul rămas în picioare se apropie de Elias, îi puse sarbacana în mână, apoi se îndreptă spre Ghi și-l îmbrățișă, șoptind:

— Drum bun, Ghenadi Afanasievici! Că de lung, apăi tare-i lung!

Blondul îl sărută pe amândoi obrajii solzoși și arătă dincolo de grămada de bolovani, întrebător. Soldatul rânji:

— Da, aveți acolo ranițe, cort, tot ce-i nevoie. Cea cu buzunare e pentru tine. Cât despre Muntele Alb, de aici aveți de mers pe jos zece mile. Două pe zi… în maxim o săptămână ajungeți. Dar probabil știi asta deja.

— O să mă întorc sigur cândva, da? Să nu uiți ce te-am rugat, prietene.

— Nu voi uita. Onoarea mea va ști cui trebuie să-i fie recunoscătoare Velodsia pentru înnoire.

Ghi îl privi printre genele mijite, parcă pentru a-i citi în suflet sinceritatea vorbelor, îl mai strânse o dată la piept și-i întoarse spatele. Cei trei tineri se luară înfricoșați după el, în timp ce solzatul porni în direcția inversă, spre orașul nemort.

*

— Ei rămân aici. Dar tu, numai tu, vii cu mine.

Timo se uită la sora sa, adormită în brațele lui Dion, și se încăpățână să nu iasă din cort, în pofida insistenței naufragiatului. Era doar prima noapte după strania vânătoare, se aflau la numai trei leghe de Velodsia și nu se zărea nicăieri nici un Munte Alb.

— Nu merg nicăieri. Vreau explicații.

Bărbatul se încruntă fioros la el și șuieră nervos:

— Am zis, fără întrebări! Plecăm. Acum.

Băiatul ieși afară în patru labe, se ridică și-și strânse pumnii în fața nasului, dârz. Ghi pufni în râs:

— Ei, bravo, acum vrei să ne batem!

— Ba vreau explicații, dar în lipsa lor, nu mă dau dus ca un pui de porumbel! Și nu o las pe Kalla la mâna ucigașilor aceia fără dinți! Nici măcar pe Dion! strigă puștanul, privind din când în când spre sălașul unde cei doi păreau căzuți în somn de moarte.

Ghi se apropie de el și-i puse o mână pe umăr:

— Bine, Timo, o să-ți explic totul. Și nu mai țipa degeaba, că nu o să se trezească, le-am pus ceva-n mâncare. Oricum nu-s în nici un pericol, pentru că prietenul meu, sau mai bine zis partenerul de afaceri, este acum voyevd Trelpazi. Regele orașului, datorită mie. Și știe deja că mâine ei se vor trezi aici singuri și confuzi și vor porni înapoi, așa că-i va aștepta și-i va duce la rotner.

Băiatul îl privi bănuitor:

— Păi și ai încredere în…onoarea lui?

Bărbatul râse:

— Da de unde! În inteligența sa de a-și cunoaște interesul mă încred, nu-n onoare. Și-n frica de frații mei. Hai, spuse și luă de jos două ranițe, întinzându-i una băiatului. Să mergem, mai avem mult până la Muntele Alb.

— Măcar există așa ceva?

— Muntele Alb? Da, există. Și Bomba Uscată chiar e la mile întregi sub el, pentru că ea l-a format, deși e imposibil de dezgropat. Vezi tu, muntele e alb și incredibil de mare, până-n ceruri, pentru că în el e toată sarea din apa oceanelor, strânsă acolo de când le-a sorbit bomba.

Îl trase de braț pe Timo, care începu și el să pășească, neconvins, uitându-se lung la cort.

— Vor ajunge cu bine acasă, ți-o jur. Nu te baza pe cuvântul meu, ci tot pe interes: vreau să trăiască, să facă ceva copii sănătoși și deștepți pe care să-i educe fratele Jean, moș Iorgos, cum ziceți voi, ca apoi să-i recoltez eu. Ca pe tine.

Timo încremeni.

— Cum adică, recoltat? Mă vei mânca?

Ghi hohoti năvalnic, până-și pierdu suflul de atâta râs.

— Ei, asta nu am mai auzit-o încă. Avea dreptate Jean, chiar ești deosebit, Lunaticule. Vrei să știi de ce ți-a dat medalionul acela cu lună de argint?

— Vreau să știu de unde până unde ești frate cu el, că nu semănați. Și cum ai aflat de brâul Kallei, și de ce l-ai omorât pe Elias, și… tot.

— Doar atât, tot?

Ghenadi zâmbi părintește spre el și-l trase din nou de cot, pas după pas, afundându-se împreună în noapte.

— Pe Elias nu am avut de ales, ca să fie de crezut accidentul de vânătoare și eroi cine trebuie era nevoie de cel puțin un mort dintre nisiparii vânați. Pe cine puteam sacrifica? Oricum mai devreme sau mai târziu l-ați fi alungat în deșert, ai văzut că nu-și ținea gura despre credință.

Timo nu răspunse, doar oftă, întristat după grăsunul posac, care, chiar și-așa antipatic și ciudat, îi fusese ani de zile singurul prieten.

— Iar de știut despre voi, continuă blondul, știu de la moș Iorgos. El e cultivator: vă crește pe voi, mlădițele, până vin eu să aleg. Ca mama ta cu arbuștii de bambus, da? Cam așa.

— Trădătorul, pufni băiatul.

— Ei, dimpotrivă, s-a blegit de tot și tare greu mi-a fost să-l trag de limbă. Aproape la fel pe cât mi-a fost să mă prefac speriat după ce v-am întărâtat lăcomia cu scăparea despre ”cea mai mare comoară de pe lume”! chicoti bărbatul, imitând amuzat vocea lui Dion. Dar tare bine mi-a ieșit asta, la fel ca și naufragiul, și fuga, și ambuscada a hodulilor.

Timo îl privi scurt, dușmănos:

— Planificasei totul.

Ghi ridică din umeri:

— Da, măi, acolo sus, de unde vin eu, totul e planificat la secundă, că altfel murim. Dar o să vezi când ajungem.

Puștiul privi în bezna spre care se îndreptau și întrebă scurt:

— De ce eu?

— Păi, nu doar pentru că ești deștept sau curajos, așa e și Kalla. Ci pentru că întâi faci ce ți se spune, dar apoi pui întrebări. De asta avem nevoie noi, de asta te-am încercat pe viață și pe moarte. Și ai trecut cu brio toate probele. Vezi tu, acolo unde mergem noi nu putem crește copii fiindcă li s-ar muia oasele, așa că-i alegem dintre navigatorii de pe mările de nisip. Și eu am fost cândva puștan corăbier, dar la Polul Nord, unde pustiul e compus din pietriș rece, nu dune fierbinți ca aici. Și tot un fel de marinar mi-s și acum, să știi.

Timo-l privi cu atenție, după care oftă resemnat:

— Să mergem, atunci. Vreau să văd ce știință ascundeți acolo, pe Muntele Alb.

Ghenadi clătină din cap amuzat:

— Toată știința cea veche o avem la păstrare pentru când s-o curăța planeta și-o să ne luăm zborul din nou, noi omenirea. Vor mai trece multe mii de ani și nenumărate generații de frați, dar va veni și vremea aceea. Însă cunoașterea nu e ascunsă pe vârful Muntelui Alb, prostuțule, de acolo călătoria doar începe.

— Adică?

Bărbatul se apropie de el, îi scoase de la piept lănțișorul de argint și-i puse în palmă micuța sferă ce reprezenta astrul nocturn. Îi arătă cerul clar, acoperit de stele:

— Adică, Timo, nu doar tu ești Lunatic. Și eu sunt, și Jean, și alți aleși: bijuteria asta cu care te-a însemnat Iorgos e din argint de pe Selena, iar pentru tine a venit timpul să mergem acolo și să-ți arăt exact de unde e extras și cum. Pentru tine, Lunaticule, a venit timpul primului zbor spre Lună. Mergem?

Puștiul își ridică ochii privi spre discul strălucitor, apoi îi coborî în urmă, către cort și khoram, soră, mamă și clan. Oftă și răspunse plin de hotărâre:

— Da, frate. Da, să mergem sus.