În ediția online a lunii iulie Gazeta SF ne-a pregătit cinci povestiri:
1) Locuri îndepărtate, Emil Duhnea
El, cosmonaut, este adus în stare catatonică acasă, unde ea speră să-l trezească din starea vegetativă prin tot soiul de artificii, de la stejarul unde și-au mărturisit iubirea, până la cutiuța depozitară a secretelor.
Povestirea nu duce lipsă de lirism, pe care l-am găsit profund, inspirat, stârnind emoție prin paragrafe de genul:
Hari doar mă privește. Pentru o secundă cred că este acolo, sau mai aproape de mine măcar, apoi pleoapele lui vinete se prăbușesc precum porțile unor ecluze. La fel ca atunci când a plecat pe navă. Pleoapele se redeschid, dar toată viața din spatele lor a fost parcă răpită înapoi în vid, și dragul meu se pierde din nou în depărtarea aceea fără capăt din ochii lui plăpânzi.
Cu toate acestea, intriga nu este suficient exploatată, ni se oferă o serie de indicii destul de vagi cu privire la motivele care au dus la starea cosmonautului, însă, deși aflăm că a comis o serie de nereguli, nu știm care sunt infracțiunile care i-au atras o atât de aspră pedeapsă precum eradicarea memoriei și a personalității. Mai multe detalii cu privire la boala de care suferă Hari ar putea astfel optimiza construcția intrigii.
2) Lacul cu flori de lotus, Mihaela Curaleț
O fetiță abandonată și mutilată la naștere devine unicul sprijin al unei bătrâne tămăduitoare, ce supraviețuiește într-o colibă în apropierea unui orășel obscur, vânzându-și leacurile.
Întotdeauna am considerat o efort solicitant să creionezi o lume fantasy într-un text scurt, având în vedere și limitările de limbaj impuse de aroma medievală ce se așteaptă de la o astfel de scriere. Un obiectiv adeseori ambițios care, prin povestirea de față, îi reușește Mihaelei Curaleț. Lirismul la care apelează autoarea cunoaște o dezvoltarea armonioasă, tensiunea dinte personaje este astfel mult mai bine prezentată, ritmul narativ devine mai complex, la fel și morala poveștii. Mi-ar fi plăcut, însă, ca ingredientele orientale să nu dea tonul acestei lumi fantasy ispititoare, lacul, tigrul, lotușii ar fi avut spațiu de evoluție și într-un ansamblu original, mai puțin artificilizat prin apelarea la elemente sigure, însă aparținând universului imaginar specific extremului Orient.
3) Avioane de hârtie, Florin Haidamac
Un scriitor este înfiorat, terifiat de propria apocalipsă zombie. Din nefericire, textul se scurge plat, sufocat de explicații deloc necesare, precum:
Cea mai recentă carte a mea a ajuns lucrare de referinţă în domeniu. Am refuzat însă orice premiu. Pentru a nu mă seduce autosuficienţa. Cine sunt eu în lumea mea. Ceva de genul. Pe naiba! Azi eşti cineva, mâine eşti un nimeni. În scris e la fel ca în sport. Străluceşti câteva clipe apoi o iei de la capăt. Niciodată nu mi-au plăcut autorii care trăiesc în trecut. Din amintiri. Cei care îşi etalează operele ca pe o chintă roială, dar au uitat demult gustul cuvintelor. Ce am făcut nu îmi mai aparţine. Ce fac, da. Sunt. Nu „am fost”. E o diferenţă imensă. Ca să nu mai spun de presiunea acelui „aş fi putut fi”. Clar mă tâmpesc.
Mă tem ca un text care se dorește un exercițiu literar de psihoză să nu ajungă să reprezinte, în mod paradoxal, însăși lucrul pe care și-l dorea să-l exorcizeze:
— Ce dracu facem?
— Eu mă apuc de scris.
— Şi cine naiba te va citi?
— Eu şi singurul fan al meu. Adică tu, râd.
Îmi pică râsul în sân.
Eu, singurul fan închipuit al meu, spaima supremă. Măcar să fi priceput, la finalul frazării, ce-și doreau de la viață sărmanele avioane de hârtie.
4) Pregrin galactic, Aurel Cărășel
Nemții și spaniolii, redeveniți frederici și conchistadori, își contestă reciproc supremația pe Lună, prin șarje nimicitoare asupra fiecărui crater selenar, disputate precum apartamentele de la Stalingrad.
Ideea m-a sedus, trebuie să recunosc, precum și cea a Sfinxului-portal-spurcat, pervertit în scurgerea timpului, nesfânt în magia sa neelucidată. Mi-aș fi dorit, totuși, mai multe pasaje lirice strecurate într-un text care, oricât de mult aș agrea condensarea ca principiu suprem în arhitectura povestirilor SF, de data aceasta mi s-a părut prea scurt.
5) Poveste din cimitir, Bogdan Lazăr
După o noapte de beție, tot ce-și dorește Nelu, gropar în sat, e-o dimineață tihnită. Radarul simțului moral, financiar și profesional ticăie însă neliniștit, semnalându-i, printre mahmureli purtate pe aburii grei ai alcoolului, că are o groapă de efectuat, pentru “nu știu care căcănar de la oraș. Cică s-ar fi născut aici și neapărat voia să fie îngropat aici. Altădată se bucura că mai crapă câte unul, dar azi nu.”
Povestirea începe în forță, ironic-amuzant, însă am avut senzația că miza s-a pierdut undeva pe drumul unei neverosimile îngropăciuni. Aș fi preferat ca amețeala existențială a groparului să se fi consumat intim, între el și craniul ambulant, fără să fi fost aduși în scenă, ca fără voia lor, și popa-exorcist, și stegarii, și cârcumarii, alături de întreaga procesiune de gură-cască, îngrămădiți, care cu furci și topoare, să își măsoare puterile cu fantomele mai mult sau mai puțin închipuite ale unui chefliu.
Invazii pline de lipitori rozalii
Tema dominantă a povestirile propuse de Gazeta SF pentru numărul online al lunii august e reprezentată de intruziuni ale unor entități malevolente în pașnica și umila noastră lume.
În Piper pe coadă, de Mihail Toma, o după-amiază duminicală este tulburată de un monstru multitentacular ce amenință, în scurt timp, însăși armonia universului. Noroc cu eroul nostru, care îl imediat provoacă la un duel inter-specii, o luptă nemiloasă purtată cu arme specifice, care cu prafuri, care cu esențe pestilențiale emanate de pori cartilaginoși:
− Eeee! Acuș să te văz! În șosete tale murdare sau în condimente mele falsificate să ne batem?!
Nu m-a prins poanta, prea picantă pentru gusturile mele în chestiuni privitoare la strategiile de apărare anti-extraterestre.
Dacă în schița lui Mihail Toma găsim refugiu și scăpare în pliculețe cu piper, Remus Paul măcelărește implacabil orice formă de viață umană, în Orgia devoratorilor de oameni. O moarte în chinuri ne așteaptă pe toți, dizolvați metodic de sucurile gastrice și magnetice ale unor lipitori spațiale rozalii.
Deși am reușit să vizualizez personajele, create cu singurul scop al execuției prin devorare, înșiruirea plată, secvențială de orori nu mi-a stârnit nicio emoție, pentru că groaza unei astfel de invazii nu rezidă în litrii de sânge pe secundă împrăștiați cu generozitate pe toți pereții, ci în empatizarea cu personajele supuse agresiunii letale, personaje abia schițate în textul de față. Singurul asupra căruia se poate identifica o preocupare a dezvoltării narative, Gogu, le știe pe toate: cu un microscop și o bucată de țesut extraterestru descoperă mecanismul de reproducere și de atac al lipitorilor-gigant, metabolismul, structura anatomică. În fața morții ineluctabile, savantul microbiolog Gogu recită epitafuri în latină fiind cuprins de vaste emoții existențiale. Scenariul neverosimil este întregit de stângăcii stilistice precum:
– Doamne! zise pescarul grăsun. Trebuie să fie o navă extraterestră! Am citit în ziar că se petrec astfel de lucruri, adică, oamenii găsesc nave extraterestre naufragiate, însă nu credeam că o să mi se întâmple mie! (reacție inadecvată la tesiunea întâlnirii cu vehiculul aflat în derivă)
Trebuie să povestesc în mai multe paragrafe ceea ce ei au văzut în doar câteva secunde (autorul devine personaj-povestitor)
Prietenul ei o strânse mai tare de mână. Avea pe cap un fes de lână, cam mare pentru el, un tricou maro, cam prea larg, cam prea subțire pentru vremea aceea. (cam prea multe “cam”-uri)
Ce sentiment cumplit, atunci când realitatea încetează să mai fie reală!
Și acestea fură ultimele lui gânduri, înceteze să mai aibă orice gând.
Spre deosebire de omniprezenta disoluție orgiastică a lui Remus Paul, captivitatea cu deznodământ fatal se derulează pe cu totul alte coordonate, insidioase, în povestirea lui Mădălin Boboc, Moartea în mișcare. Deși personajele sunt abia schițate, credibilitatea întâmplărilor rezidă în atenția pentru detalii, secondată de o împletire armonioasă, inspirată, a decorurilor. Un autobuz învechit, o trăsură boierească altă dată inaccesibilă unui păstor, un vehicul spațial cu rol de taxi întregesc verosimilitatea răpirilor misterioase, iar atunci când scenele devin sângeroase, fapt inevitabil când avem de-a face cu extratereștri care ne dușmănesc în umbra intergalactică, acestea sunt administrate inteligent, liric, precum episodul cu paharul, pe care vă invit să-l descoperiți, și, de ce nu, savurați (cu atenție la răpitori).
După dueluri inter-specii, invazii apocaliptice și răpiri, avem parte și de o Poveste cu un satir selenar, în care Aurel Cărășel ne face martorii unui jaf desfășurat pe suprafața prăfuită a Lunii. Întâmplarea este descrisă cu minuțiozitate și eleganță, oferind suficiente detalii tehnice cât să pot vizualiza transportorul, autotrailerul sau să-mi pot închipui baza secretă a Trustului, Medina. Am găsit reconfortantă aparenta reducere a mizei, după atâtea apocalipse sângeroase, dorindu-mi să aflu mai multe despre identitatea sau trecutul pseudo-mitologic al jefuitorului.
