- Comisarul va face tot ce îi stă în putere, chiar și prin forță, ca să distrugă rezistența deținuților. Scopul este acceptarea reeducării
- Comisarul îi va împinge pe prizonieri să se autodemaște. Victima trebuie să divulge totul, prezentul, trecutul, prietenii şi străinii. Acest lucru se face în scris. Sinceritatea trebuie să fie deplină.
- Va urma batjocorirea şi renunțarea la valorile şi idealurile din trecut, în special a superstițiilor și a credințelor mistice.
- În urma demersului deja anunțat, deținutul se va angaja ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toți cei ce refuză reintegrarea.
1.
Oare îi este permis fiecărui Cetățean să se încreadă doar în propria rațiune și să creadă că aceasta, luminată sau înșelătoare, îi va dicta destinul? Lucrul acesta ar trebui să se întâmple atâta vreme cât Cetățeanul nu tulbură ordinea socială; căci nu depinde de om să creadă sau să nu creadă, dar depinde de el să respecte legile țării sale.
din Îndemnurile Consiliului Uniunii către Popor, scrise de Cetățeanul Numărul Unu, Volumul Definitiv, pagina 32.
– Cât crezi că are de gând să mai țină?
David, Cetățeanul Numărul 1331988 al Uniunii, se gândi că asta era o întrebare foarte bună pentru care nu avea niciun răspuns. Îl privi nepăsător pe cel care vorbise apoi se ghemui în mantaua groasă și își apropie din nou chiștocul de buzele vineții. Trase cu sete, iar aburii și fumul se împletiră nepăsător către cerul mohorât. Deși era doar octombrie, era frig, al naibii de frig, iar temperatura coborâse spre minus 20 de grade. Un vânt tăios venit dinspre est, vălătucea zăpada de pe întinderile golașe dimprejur. Nălucile albe se izbeau de gardurile înalte din oțel, care se închideau precum o curea în clădirea de beton a Centrului de Reeducare.
– S-a anunțat încă un transport, insistă cel care vorbise mai devreme.
– Mai este oleacă de timp… de abia acum îl trag la peron. Ia-o înainte și pregătește foile.
Celălalt ridică plictisit din umeri, se întoarse pe călcâie și intră grăbit pe poarta de oțel pe care erau gravate 12 stele sub care scria cu litere colțuroase Unitas et Integratio. Zăpada viscolită se lipi cu repeziciune de fierul încins de ger, ascunzându-i detaliile.
Oftă. Era obosit și simțea că i se face rău după ultimul rând de interogatorii. Ar fi vrut să se întindă să doarmă un somn adânc, fără vise, dar munca de Comisar în Interesul Uniunii era anevoioasă, iar ultimele cinci luni, de când fusese trimis să slujească în lagărul izolat, îl epuizaseră. Astăzi triase cinci convoaie de prizonieri.
Își mai aprinse o țigară și mormăi în barbă:
– I-ai, fute-i, spală-i, du-i. Ce muncă de căcat…
Fumul iute îl arse pe gât, și începu să tușească. Apoi îi veni să vomite. Era aproape sigur că avea probleme cu plămânii, deși ultimul control medical nu-i dezvăluise nici o hibă. Poate era de natură somatică, nici el nu știa, dar era ferm convins că frigul nu îi făceau deloc bine. Avea și febră. Fruntea îi ardea, iar în orbite i se cuibăriseră două bucățele de jar care îl chinuiau de ore bune… Se aplecă și luă un pumn de zăpadă pe care și-l frecă cu insistență pe față și gât. Reuși să-și domolească asfixia. Și fierbințeala îl mai lăsă un pic. Hârâi cu năduf.
Din depărtare, prin megafoanele complexului, se striga prezența:
Cetățeni, în cinci minute reluăm sortarea. Raportați pe peronul 4. Repet, pe peronul 4!
Comisarul scuipă cu lehamite, își prinse cu degetele înghețate chipiul care îi ascundea creștetul și își trecu palma prin părul înghețat. Privi iscoditor către colosul ridicat din plăci de fier-beton îmbinate grosolan. Repetă în sinea lui: În Uniune nu sunt loc de nemulțumiri. Sau dacă sunt, ele trebuie păstrate aproape de rădăcina sufletului. Acolo unde nu are acces nimeni, nici măcar Numărul Unu
Un șuierat grosolan spintecă liniștea, anunțând sosirea trenului încărcat ochi. Bărbatul aruncă țigara, își ridică gulerul împovărat de stele aurii și porni către peron. Bocancii grei cu bot metalic scârțâiau amenințător prin zăpadă. Cristalele, ghemuite în mici globuri sidefii i se lipeau de pantaloni și le simțea răceala pe piele. Se scutură înfiorat. Febra îi dădea din nou târcoale.
*
Ceilalți comisari erau deja acolo. Priveau nerăbdători către vagoanele numerotate simplu de la 1 la 12. Doi dintre ei discutau râzând. Ceilalți își verificau armele automate și le frecau cu mănușile groase. David se apropie de ei și dădu scurt din cap. Comisarul-șef, un bătrân solid, îndesat într-o pereche de cizme înalte, îl privi atent. Ochii lăptoși ai ofițerului îl dezgoleau de secrete precum un tomograf și se gândi că poate fusese auzit vorbind în curte.
– Cetățene, ai ceva de raportat?
– Nu, să trăiți.
Comandantul tăcu o clipă și cercetă trenul care pufăia nori groși de fum. Era un hârb dintr-o altă epocă, alimentat cu cărbune. Scârțâia din toate încheieturile și era gata să își dea ultimul suflu după drumul lung în mijlocul pustietății.
– De ce ai întârziat?
– Să trăiți, sunt doar obosit!
– Nu avem timp să fim obosiți, Cetățene. Dușmanii pândesc și sunt gata să ne exploateze slăbiciunile. Crezi că poți să îți îndeplinești obligațiile față de Uniune, față de Consiliu, față de Cetățeanul Numărul Unu?
– Da, mormăi David.
Comisarul șef îl mai fixă o clipă cu ochii aceia reci, care radiografiau neobosit apoi îi ordonă:
– Bun, atunci deschide ușile!
David se apropie gâfâind de primul vagon al trenului. Iarăși se sufoca. Își umfla pieptul ca un pește, disperat să înhațe o gură de aer. Îi displăcea să stea atât de aproape de garnitura de lemn. Mulțimea de oameni, ținuți cu zilele în cușcă, se îmbulzeau să iasă la lumină și deseori ajungeau să se calce în picioare. Numără în gând până la trei și trase de brațul greu de fier care bloca porțile. Din bezna mirositoare se auzi un murmur, apoi câteva voci speriate. Câțiva ieșiră la lumină, clipind insistent. Rândul cel mai din față sări în zăpadă și rămase înțepenit.
– Mișcați, îi îndemnă pe o voce domoală. Un pas înainte, haida!
Prizonierii gesticulau mirați spre peronul nins și spre clădirea mohorâtă care se contura vag prin vârtejurile albe. De frig, se lipeau inconștient unii de alții, la fel ca animalele, încercând să împrumute puțină căldură de la trupurile mai viguroase. O bătrână alunecă pe pragul de fier și se prăbuși între roțile de tren și peron. Unul dintre soldați o trase cu forța înapoi pe platformă și o izbi peste față cu patul armei. Din tăietura adâncă țâșni sângele. Ceilalți comisari le smulgeau bagajele si le goleau într-o grămadă care creștea cu repeziciune.
David se apropie de spațiul de depozitare și-l măsură curios. Haine, câteva fărâme de mâncare, vreo duzină de cărți învelite în piele neagră, jucării și alte nimicuri – la fel ca întotdeauna. Printre ele, pierdută în învălmășeală, zări o fotografie decupată dintr-o revistă. Se aplecă, o prinse de un colț și o trase afară. Pe hârtia boțită și ruptă pe margini era surprinsă o clădire circulară, infinită, din oțel și sticlă lustruită, în care se reflecta un cer de vară presărat de doi, trei nori pufoși. În fața intrării, într-o piațetă aerisită, în dreptul unui gazon verde strălucitor, fluturau mai mult de douăzeci de steaguri, fiecare cu propriile culori și simboluri, amestecate într-o cromatică tulburătoare. Recunoscu locul și un fior îl străbătu precum un arc electric. Își aminti cum îl întâlnise pe Cetățeanul Numărul Unu.
*
Avea 18 ani. Înăltuț și bine legat pentru vârsta sa. Coborâse din autobuz într-o învălmășeală de adolescenți, profesori, părinți, toți vegheați cu grijă de soldați în uniformă de paradă. Se simțea covârșit de importanța zilei. Își mișca neostoit buzele, repetând ca o rugăciune jurământul pe care trebuia să îl rostească cu voce tare în fața Adunării Consiliului.
Îmi ofer brațele și întreaga mea conștiință în slujba integrării și a unității, împotriva dogmatismului și a fanatismului, spre binefacerea și fericirea tuturor. Îmi ofer brațele și conștiința în slujba….
Era în pragul verii, dar cerul mâlos amesteca deasupra lor un vânt care mirosea a ploaie. Răcoarea îi pătrundea pe sub tunică, smucindu-l din toate încheieturile. Flamurile albastre ale Uniunii, care înconjurau piața, se lamentau și ele sub forța suflului și acopereau zumzetul mulțimii.
În timp ce se ținea în brațe și se lovea cu palmele, încercând să-și domolească tremuratul, fu împins în față de chemarea orchestrei. Știa că avea un loc deja pregătit de către organizatori, undeva la dreapta podiumului pe care urmau să urce membrii Consiliului, și se gândea cum să ajungă acolo mai repede, dar pașii îl purtară în altă parte .
Vizavi de tronul de putere al Consiliului, într-o simetrie înfricoșătoare, se înălța precum un colos o statuie de proporții faraonice. Se smuci hipnotizat și se apropie timid de soclul imens sub care scria cu litere uriașe:
CETĂȚEANUL NUMĂRUL UNU, SIMBOLUL UNITĂȚII NOASTRE!
Urcă scările, alunecând de câteva ori și, odată ajuns sus, își lipi o palmă mică, nevăzută, de vârful rece al unui picior. De emoție, nările i se înfundaseră, iar mușchii pieptului îi frământau ca un clește. Privi cercetător mai sus de picioare și de pulpe, direct în întunecimea dintre coapsele gigantului. I se păru că aude un murmur, o vibrație care măsura rezistența atomilor ce îmbinau ceea ce trebuia să fie reprezentarea nemuritoare a unui bărbat atotputernic: stomac, brațe, gât, spate și cap, oase, zgârciuri, țesut și limfă, toate încastrate în ceea ce Uniunea producea cu prisosință și exporta în toată lumea: oțel. O senzație de anxietate îl învălui ca o mantie neagră și îi alunecă prin trunchi, către penis, care i se întări dureros, apăsând în materialul tare al pantalonilor. Forța metalului îl excita și îl teroriza.
David simți că în orice clipă uriașul ar fi putut să se aplece spre el și să îl strivească precum o insectă, și asta nu ar fi însemnat mare lucru. Nici pentru Uniune, nici pentru prietenii săi, nici măcar pentru familia sa. Îl îmboldi un gând interzis: are cineva dreptul să dețină atâta putere? Înfricoșat, se întrebă dacă și ceilalți, cei din piață, aveau același sentiment de oroare. Oare înțelegeau că își împart viața între activitățile banale și realitatea Cetățeanului Unu, a cărui statuie atingea cerul? Dacă acest bărbat se hotăra să distrugă tot ceea ce el considera a fi familial, prietenos, relevant, cine îl putea opri?
Făcu trei pași în spate și citi plăcuța de la picioarele colosului:
Francois-Marie Arouet, Cetățeanul Numărul Unu. 21 noiembrie 1694 – 30 mai 1778
Ceva adânc îngropat în el își făcu loc la suprafață.
Avea 2 ani. Era pe vremea războiului civil, pe când era doar un țânc. Se ascundea cu bunică-sa sub masă. Gloanțe trasoare măturau cerul în dreptul geamului. David suspina și își ștergea mucii de mâneca pijamalei. Îi era atât de frică încât făcuse pe el. Bătrâna îl mângâia și îi citea dintr-o carte ce nu se mai găsea astăzi în nicio librărie. Cele câteva vorbe își făcură loc printre imaginile îmbâcsite și vechi ale lucrurilor petrecute înainte de anii de pace:
Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărții pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Avea din nou 18 ani. O luă la fugă, mâncând pământul. Din când în când, împotriva voinței sale, arunca o privire în urmă. Chipul zâmbitor, cu nas mare și păr lung, buclat pe umeri, îl urmări până la autocar, și apoi nopți întregi în coșmarurile care îi terorizară ființa fragilă.
Nu mai depusese jurământul.
*
– Atenție la mine! tună comisarul-șef.
David ascunse bucata de ziar în buzunar și își reluă locul în pluton. Comandantul ședea la fel ca înainte, înșurubat pe peron și îi privea cu ură nedisimulată pe prizonieri aliniați frumos în fața lui. Chipul său semeț se brăzdase atât de tare încât semăna cu un bătrân călău din alte vremuri, gata să ordone o execuție.
– Ați fost arestați, judecați și condamnați pentru complot împotriva unității Unionale. Sunteți parte a ultimelor grupări teroriste care atentează la bunăstarea cetățenilor de pe tot cuprinsul continentului.
Le zâmbi binevoitor, cu siguranța omului care este stăpân absolut pe destinul altuia.
– Ați crezut că dacă vă ascundeți de noi și vă continuați modul de viață fanatic, îmbâcsit de ură și credințe primitive, vă veți duce la îndeplinire planul, acela de a submina existența Uniunii.
Comisarul se apropie de ei și îi cercetă pe rând, pufnind uneori, alteori rânjind satisfăcut. Se opri în fața unui tânăr îmbrăcat într-o haină neagră, lungă. La gât avea un cerc de pânză albă, apretată. Ofițerul îl prinse de gât și i-o smulse cu o mișcare exersată. Își scoase pistolul și îl întrebă blând:
– Cui slujești tu? Înainte să îmi răspunzi, țin să te anunț că există un singur răspuns corect.
– Eu îl servesc pe cel care nu a sosit încă.
– Greșit, pramatie.
Îl izbi cu pumnul peste față, iar bărbatul căzu la pământ.
– Pentru că nu a sosit încă, îl maimuțări. De aia crezi că nu te ajută nimeni? Îți zic eu, bă! Pentru că nu există! NU EXISTĂ! Soldatul țipa atât de tare încât vocea i se curmă cu un țiuit. Își trase sufletul și continuă.
– Nu mai e loc de voi în lumea noastră. Credeți că dacă vă continuați lupta în ilegalitate, câți ați mai rămas, noi nu vă găsim? Crezi că te supui unei cauze juste, nenorocitule? Sunteți terminați, TERMINAȚI!
Se întoarse spre ceilalți prizonieri care priveau înțepeniți de frică și li se adresă cu scârbă:
– Ăsta de aici are impresia, poate la fel ca voi, că dacă încă stă ascuns și îmi ucide mie oamenii o să se înalțe la ceruri, sau mai știu eu ce. Păi hai să vedem.
Se aplecă peste cel căzut la pământ și își armă pistolul, care clănțăni sec. Îi lipi țeava rece de frunte și apăsă pe trăgaci. Bubuitura scutură zăpada dimprejur. Prizonierii începură să urle, iar panica se răspândi ca focul. Soldații se apropiară de ei și îi împinseră cu forța înapoi .
– Ați văzut vreun spirit care plutește, așa, fără sfori, spre alte zări? îi întrebă comandantul. Eu nu am văzut nimic. Futu-vă-n gură de nebuni!
Ofițerul se aranjă o clipă, își puse pistolul înapoi în toc și spuse de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic:
– Trebuie să vă împărțim în funcție de sex și vârstă pentru a vă face înregistrarea. O parte dintre voi veți fi reintroduși în societate, dar asta doar dacă faceți dovada faptului că ați achisat la învățămintele și valorile noastre. Fiți recunoscători șansei care vi s-a oferit, fiți răspunzători și nu uitați că orice abatere se pedepsește cu moartea. Acum să ascultăm imnul!
Din megafoanele Centrului de Reeducare muzica porni grav, discordant. Sunetul străbătea înfundat până la mulțimea adunată pe peron. Prizonierii priveau resemnați către comisari în timp ce instrumentele orchestrei se uneau într-o voce singulară, înălțătoare. Comandantul își umflă mândru pieptul și se înțepeni într-o poziție de salut. Ceilalți militari îl imitară îndeaproape. Elegant, orchestra din megafoane făcu loc unui cor ce declama cu sfințenie:
Slavă ție, stea curată, voie bună pe Pământ
Astăzi te simțim aproape, Unitate, soare sfânt.
Vraja ta aduce iarăși, pe popor lângă popor
Toți pe lume, frați noi suntem, unde vii ușoare-n zbor.
– I-ai, fute-i, spală-i, du-i, rosti David, descurajat.
2.
Superstiția este pentru religie ceea ce astrologia este pentru astronomie, adică fiica nebună a unei mame înțelepte. Aceste două fiice nebune au subjugat multă vreme pământul. Vremurile, progresul rațiunii, cărțile de căpătâi, blândețea societății nu au pătruns încă în mintea celor care dirijează spiritul acestor oameni? Cârmuirea s-a întărit aproape peste tot, iar moravurile s-au îmblânzit. Polițiile de pe tot continentul, încă susținute de numeroase trupe armate, nu îngăduie, de altfel, reîntoarcerea vremurilor arhaice.
din Îndemnurile Consiliului Uniunii către Popor, scrise de Cetățeanul Numărul Unu, Volumul Definitiv, pagina 18.
– Dă-ți ăla jos.
Camera de Înregistrare era puternic iluminată de două neoane care te orbeau când intrai de pe culoarul întunecos. Pereții albi, imaculați, consfințeau atmosfera antiseptică. Monotonia era deranjată doar de un portret al Cetățeanul Numărul Unu încadrat de rame negre, simple. Mobilierul era format dintr-o masă de aluminiu prinsă cu șuruburi în podeaua de ciment și trei scaune. Cetățeanul 2281982 repetă, de data aceasta iritat:
– Dă-ți ăla jos în morții mă-tii! Nu mă auzi sau faci pe proasta?
Avea pe chip genul de expresie pe care o putea găsi la orice gardian din închisorile de maximă securitate: o privire dușmănoasă, cinică, determinată. Strângea din fălci, nerăbdător. Rutina vieții în Centrul de Reeducare îl transformase într-un animal flămând.
– Îmi pare rău, răspunse fata zeflemitor, dar nu vă este permis să îmi vedeți chipul.
Malacul se ridică de la masă, iar scaunul de sub el se trânti cu un zbârnăit, care reverberă sec.
– Cine nu îmi permite, mă? gâfâi, în timp ce amesteca înjurăturile cu întrebările. Cine? Dumnezeul mă-tii sau cine? La gât nu ai ce să-ți atârni?
Se întoarse teatral:
– Cetățene, eu nu mai pot cu specimenele astea! Consiliul, prin voia Numărului Unu, le cruță viețile și urmează să le dea tot ce au nevoie, casă, masă, loc de muncă, drepturi, libertăți, și ei ce fac?
Apoi din nou către fată:
– Te-ai ascuns împreună cu ceilalți în măruntaiele pământului și acum, că te-am prins, faci pe șmechera? Păi da’ nu ți-l dau eu jos? Știi că mama mea a murit când un nespălat s-a aruncat în aer lângă ea. Știi, bă, că tatăl meu a luptat în război și s-a întors fără picioare?
– Ajunge! Ieși afară! zise David privindu-l tăios pe bărbatul dezlănțuit care o apucase pe fată de umeri și o smucise către pieptul său uriaș.
Acesta clipi confuz. Mintea lui greoaie, subordonată procedurii, se blocase. Rămase pe loc, balansându-se de pe un picior pe celălalt. Căscă gura și o închise la loc. Se întoarse pe călcâie și ieși din Sala de Înregistrare.
– Iartă-l pe colegul meu. E nerăbdător, ați venit mulți astăzi. Multe trenuri, rosti David.
Fata îl privea cu ură. Comisarul se ridică și se apropie de ea. O atinse pe creștet, nici el nu știa de ce, dar tânăra se feri ca lovită de fulger. Bărbatul se așeză din nou pe scaun și se aplecă peste masă.
– Ascultă-mă, o îndemnă el obosit. O să se întoarcă imediat. Dă-ți jos voalul și lasă-mă să te ajut. Ți-ar fi mult mai ușor.
În lipsa unui răspuns, insistă:
– Ce știi să faci, adică ai o îndeletnicire? Trebuie să fi învățat vreo meserie. Există vreo cale prin care poți fi utilă?
– Eu nu slujesc nimănui.
– Voalul pe care îl porți spune altă poveste, îi dădu el ghes. Sau nu e așa?
– Sunteți animale, izbucni ea. Ești mândru de munca ta?
David studie atent ochii tinerei, înconjurați de mătasea neagră a voalului. Erau frumoși. Suspecta că în spatele pânzei se ascundea un chip de o mândrie la fel de aprigă. Zâmbi indulgent.
– Vă comportați cu noi, continuă ea, de parcă am fi câini, nu oameni.
– Sunteți prizonieri, ați fost capturați pentru că faceți parte dintr-o organizație ilegalistă al cărei scop este să distrugă și să submineze Uniunea.
Comisarul se simțea incredibil de obosit. Ar fi vrut, din motive neînțelese pentru el, să o ajute pe tânără, să o scape de bătăile care urmau, de reeducarea care te ucidea încet sau te subordona unei scheme piramidale ce se construise și se susținea pe milioane de cadavre.
– Vrei să ajungi în minele de fier, ori poate în cele de cărbune? îi spuse printre dinți. Media de viață coboară, scuză-mi jocul de cuvinte, undeva pe la vreo trei ani.
Ea îl ignoră. Comisarul își aprinse o țigară și îi oferi și ei una. Fata refuză. O cercetă contemplativ:
– De ce ești încăpățânată?
– Femeia aceea de pe peron.
– Ce-i cu ea?
– Era bunică-mea. M-a crescut de când aveam doi ani. M-a hrănit, m-a îmbrăcat, m-a învățat să scriu și să citesc. În fiecare zi îmi spunea că vor veni vremuri mai bune, că acest lucru este scris, iar ce este scris este lege.
– Știi povestea lui Făt Frumos și a Reginei Furnicilor? o întrebă David. În schimbul bunătății mezinului, ea îi dăruiește o aripă. Apoi, când are mai mare nevoie, feciorul este ajutat de o nuntă de furnici să trieze grâul de pleavă. Prin urmare, scapă cu viață și ajunge împărat.
– Asta credeți că faceți voi aici, ripostă ea furioasă. Împărțiți ce e bun de, chipurile, ce e stricat? Pentru preamărire?
– Nu, pentru că nu avem de ales, se înmuie comisarul. Să știi că nu este vina noastră pentru tot ce se întâmplă,. Sau, în orice caz, nu numai vina noastră. Am fi putut trăi în pace, dar tu și ai tăi ați profitat vreme îndelungată de un sistem șubrezit. Prin urmare a trebuit schimbat sistemul.
– E un lagăr de exterminare. Ați uitat istoria. Câți au murit pentru visul vostru?
– Câți au trebuit pentru ca lumea să fie liberă de dogmatism și de ură, îi spuse el mecanic.
– Crezi că ești liber?
– Sunt liber să plec de aici oricând poftesc, da.
– Asta nu este libertate. Spune-mi, ai curajul să ieși afară din camera asta, să te aduci la comandantul tău și să-i spui că legile Consiliului și ale Cetățeanul Numărul Unu sunt criminale? Ai curajul să le spui că nu mai dorești să împarți atâta suferință?
– Cetățeanul Numărul Unu este mort, îi ocoli David întrebarea. A murit de mult. Tratatul pe care ni l-a lăsat ca testament conține cel mai bun îndreptar pe care am fi putut să îl avem. Lumea s-a schimbat, cine știe pentru cât timp. Poate pentru totdeauna.
– Și când noi nu vom mai fi? Când nu vor mai exista ceea ce voi considerați a fi dușmani? Nu înțelegi ironia sistemului în care trăiești, monstrule! Cartea voastră este trunchiată și rescrisă de o sută de ori ca să servească unui scop pe care nici nu-l bănuiești.
– Vorbești despre imuabilitatea legilor scrise? izbucni el. Uniunea a fost poate cel mai primitor și tolerant loc din lume, dar după cum s-a dovedit, toleranța, cel puțin cum o înțelegeam noi atunci, a fost o greșeală. Întinde un deget și fii pregătit să ți se amputeze tot brațul. A cui e vina? Nu tot din cauza unor cărți am ajuns aici? Atrocitățile comise de voi și de părinții voștri, crimele neprovocate, violurile…
Se opri. Îl epuiza jocul acesta, polemica inutilă. Uniunea era un colos atotputernic, iar supușii săi, milioane de furnici răzbunătoare, care nu mai puteau fi adormite. Ascultau fără să se împotrivească, otrăvite de simbolurile puterii și ale unui iluminism eronat, gata să înțepe, să muște, să sufoce pe oricine se punea de-a curmezișul.
– Nu mai contează ce îți dorești, îi mărturisi el. Ca să supraviețuiești, trebuie să te supui și să zâmbești la intrare, la ieșire, și pe tot parcursul zilei, chiar și în somn. Altfel, David făcu un gest larg cu brațul, ajungi… aici
– Unionistule, îi spuse tânăra zeflemitor, dacă împingi un om să facă ceea ce nu vrea, dacă îl vânturi către zări necunoscute și neprimitoare, mai devreme sau mai târziu își va rupe lanțurile.
– Asta s-a și întâmplat, nu-i așa? o tachină el ironic.
Pentru moment, bărbatul simți nevoia să se așeze în genunchi în fața ei și să o strângă de un picior. Să-i ceară cu lacrimi în ochi să renunțe la încăpățânare, să-și păstreze curat chipul a cărui frumusețe doar o ghicise… Știa că ce se întâmpla în lagăr era o atrocitate, știa că se îmbolnăvise privind execuțiile, bătăile, maltratările. Știa de ceva vreme deja. Știa și ar fi vrut să îi mărturisească totul, și poate chiar ar fi făcut-o, dar ușa se trânti la perete. David sări în picioare ca un arc. Malacul intră cu pași mari și o prinse pe fată de gât. Îi smulse pânza de pe față și o izbi de masă. Apoi o adună de pe scaun și o împinse, ca pe o cârpă, într-un colț. David se ridică tăcut și ieși din Camera de Interogare. I se făcuse iarăși rău. Ieși în curte își aprinse o țigară. Înainte ca ușa grea să se trântească în urma lui, auzi urletele de durere ale fetei.
3.
Iată că, în vreme ce natura își face auzită pe de o parte vocea ei blândă și binefăcătoare, pe de altă parte fanatismul, acest dușman al naturii, își face auzite urletele; atunci când pacea e gata să se instaureze printre oameni, puteți fi siguri că intoleranța își pregătește și își ascute armele. O, tu, arbitru al națiunilor, care ai dăruit Europei pacea, hotărăște între spiritul pașnic și cel criminal!
din Îndemnurile Consiliului Uniunii către Popor, scrise de Cetățeanul Numărul Unu, Volumul Definitiv, pagina 52.
David stătea prăbușit pe un scaun în apartamentul său din centrul Capitalei Uniunii. Sosise noaptea trecută, și deși era primăvară, vântul încă șuiera pe la geamuri și aduna zăpadă proaspătă pe pervaz.
Din când în când se strâmba de durere. Junghiul din piept devenise insuportabil. Tuși înfundat într-o batistă și se așteptă să vadă sânge îmbibat, dar pătratul alb rămăsese imaculat. Își verifică temperatura cu palma. Scoase dintr-un sertar câteva pastile și le dădu pe gât. Bău din nou.
Așezați pe canapea, doi bărbați solizi, unul blond și celălalt șaten, îmbrăcați în uniforme negre, îl priveau sobri.
– Ai citit? îl întrebă sec blondul.
Comisarul îi privi năuc și își aplecă nasul în foaia de pe genunchi. Tipărit cu litere mari, albastre, scria:
Cetățene 1331988,
Din ordinul Cetățeanului Numărul Unu, te invităm să te prezinți imediat la sediul Ministerului pentru Protecție. Ofițerii de față te vor escorta.
Trăiască Uniunea,
Sub textul laconic apărea o semnătură indescifrabilă. David o puse încet pe masă.
– Despre ce e vorba? îi chestionă pe cei doi.
Amândoi suciră din umeri și nu spuseră nimic. Comisarul se ridică de pe scaun și își verifică vestonul care zăcea aruncat neglijent pe pat. Era în regulă, toate curelușele, insignele și tresele erau curățate și străluceau. O luă pe el și se închise la toți nasturii. Apucă pistolul greu, de calibru mare. Era încărcat. Trase siguranța și îl vârî cu grijă în toc.
– Nu ai nevoie de el, îi indică cel șaten. Dă-l încoace.
David se conformă. Sorbi ultima gură de alcool, puse paharul greu pe masă și ieși pe ușă însoțit de ofițeri. Pe holul blocului de apartamente era cald și mirosea a fum. În timp ce se îndrepta spre scări, bărbatul privea pe geamurile care se succedau la intervale regulate. O ceață groasă învăluia orașul, ascunzându-i turlele și miile de acoperișuri. Se gândea cu spaimă la răvaș. De ce era chemat la ministerul care se ocupa cu dezgroparea informațiilor? Nu știa să fi făcut nimic. Poate i se cerea doar să dea câteva declarații legate de Centrul de Reeducare. Ori poate doreau să-l îl numească în altă funcție. Undeva la căldură, departe de lagărul izolat. Întrebările și răspunsurile i se vălătuceau în cap și îl amețeau. Mai presus de toate, una anume îl chinuia peste măsură: Cum adică din ordinul Cetățeanului Numărul Unu? Până acum, toate documentele oficiale specificau, într-un fel sau altul, Consiliul, ca organism suprem executiv al Uniunii.
Păși în stradă și un vânt înghețat îl izbi, amorțindu-i mâinile și fața. Lângă trotuar era parcată o mașină cu numere oficiale. Ce doi îl vârâră pe David pe ușa din spate. Cel blond se sui lângă el, iar celălalt urcă pe locul șoferului. Porni mașina și plecă cu grijă, evitând câteva mormane de zăpadă.
Străduțele lăsară loc bulevardului care scrâșnea sub gheață. Geamurile se aburiră, iar David îl șterse pe cel din dreptul său. Nimic diferit. Pustiu. Din când în când, din câte o intersecție, cocoțat pe un stâlp sau pe un afiș mare cât trei etaje, îl privea un chip binevoitor, cu păr creț și nas ascuțit. Semăna cu cineva, dar comisarul nu-și amintea cu cine anume. Se întoarse către ofițerul de lângă el, făcu un semn cu degetul către panouri și întrebă:
– Cine e?
Acesta se uită impasibil și nu spuse nimic. Șoferul opri la semafor și apăsă pe butonul radioului. Aparatul pârâi de câteva ori, apoi o voce de femeie țâșni din el. Anunța vremea pe următoarele câteva zile. Tot zăpadă, tot frig.
– Oare cât are de gând să mai țină? întrebă David.
Cuvintele i se păreau că nu îi aparțin, le auzea de departe. Nici un răspuns. Se lăsă pe spate în voia drumului. Durerea din piept i se domolise și simțea că o să adoarmă. Se gândi că probabil nu era nimic important. Doar ceva documente de semnat sau chiar declarații. Da. Ce altceva putea să fie? Slujise Uniunea cu sârg, chiar dacă avea îndoieli din când în când, dar își făcuse treaba întocmai, iar nemulțumirile și le ținuse adânc îngropate într-un cufăr la care avea acces doar el. Cei doi erau escorte, un șofer și un… locțiitor. Desigur.
Mașina făcu stânga, apoi dreapta și opri, din nou, la un semafor. La radio, domnișoara tăcuse, iar din difuzoare se unduia imnul Uniunii.
…Toți pe lume, frați noi suntem, unde vii ușoare-n zbor…
Câteva păcănituri și o voce puternică de bărbat inundă compartimentul. David tresări.
– Poți să-l închizi, te rog?
Șoferul îl ignoră, ba chiar dădu volumul mai tare.
Cetățeni au Uniunii! Vă declar cu cea mai mare satisfacție că am obținut o mare victorie. În ultimele zile am primit informații că ultimele grupuri de rezistență, care atentau la însăși trupul nostru constituțional, au fost capturate și urmează să fie trimise, cu maximă urgență, către centrele noastre educaționale, acolo unde vor învăța, pe bună dreptate, lecțiile toleranței și ale adevărului. Din punctul acesta de vedere, sunt fericit să vă împărtășesc victoria!
David se îndreptă de spate. Așadar despre asta era vorba. Zâmbi. Probabil că îl repartizau altundeva. De aia l-au chemat. Spera din tot sufletul să fie o muncă de birou, la căldură, departe de lagăr. Oftă ușurat și se întinse un pic. Din greșeală îl lovi pe bărbatul de lângă el. Acesta îi aruncă o privire fioroasă și se scutură de parcă ar fi încercat să scape de un lucru murdar.
Cetățeni! continuă mieros vocea de la radio. Cetățeni, lupta noastră însă continuă. Nu e suficient faptul că am distrus dușmanul din exterior – dușmanul nostru declarat. Trebuie acum să ne descătușăm forța și spre cei dintre noi care ne doresc răul. Și sunt mulți, Cetățeni!
David ciuli urechile.
Peste tot în mijlocul nostru, de la omul de rând până la cei care adineauri ocupau funcții alese în cadrul Uniunii, plănuiesc, complotează, urzesc. PLĂNUIESC, COMPLOTEAZĂ, URZESC! PLĂNUIESC, COMPLOTEAZĂ, URZESC! Priviți-i în ochi pe vecini, pe colegii de lucru, pe doctori, pe profesori, pe prieteni și încercați să citiți acolo dacă idealurile noastre nu au fost corupte. Dacă nu a răsărit tulpina abuzului și a intoleranței! Dacă nu slujesc acelor idealuri umane care ne fac pe toți egal! Dacă nu râd și își bat joc de ele! Fiți în gardă, Cetățeni! Cum altfel putem fi un corp puternic, dacă inima funcționează independent față de plămâni, sau poate piciorul stâng față de mâna dreaptă, sau toate față creier?
Blondul se întoarse către David și rânji colțuros. Comisarul simți cum toată vlaga i se scurge în picioare și apoi se pierde undeva în podea. Începuse să suspecteze ce se întâmpla, dar refuza să creadă.
Eu, Cetățeanul Numărul Unu, voi duce această luptă, la fel ca voi. De fapt, vă pot mărturisi că am început-o deja. Primele semnale pe care le-am primit au venit chiar din centrele de educare, din școlile noastre, acolo unde…
Radioul se închise cu un țăcănit. David rămăsese înțepenit. Două gânduri îi bubuia în urechi. Cetățeanul Numărul Unu este mort, doar un simbol vechi pentru lucruri noi. Și până la urmă, cartea aia a fost scrisă și rescrisă, trunchiată și futută. Dar mai ales, ce mama dracului se petrece? Mașina se apropiase de clădirea Piața Consiliului. Era un singur mod de a verifica.
Deschise portiera și sări din mers. Căzu în zăpadă cu un bufnet înfundat și se izbi cu spatele de bordura înaltă a trotuarului. Își auzi coastele trosnind. Gemu, se ridică și săltă, șchiopătând, către statuia de oțel care supraveghea de la înălțime întreaga Uniune. În spatele lui mașina frână brusc. Cei doi ofițeri coborâră înjurând.
În timp ce fugea, David se uită către colos. I se păru că arată oarecum diferit. Era le fel de mare, la fel de impunător, la fel de terifiant, dar ceva poate din privirea monstrului, ori poate cum își ținea capul, sau părul… nici el nu știa… însă era ferm convins că nu mai seamănă cu cel care îi bântuise coșmarurile în tinerețe. Se apropie de soclu. Sui treptele acoperite cu un strat unduit de gheață și alunecă. Căzu pe burtă și se lovi la piept și la antebrațe. Începu să horcăie. Durerea din piept îl luă cu asalt. Auzi pași în spate. Se trase cu palmele și se ridică în picioare, tremurând. Urcă mai departe, până sus pe platformă. Acolo, disperat, se apropie de locul dintre picioarele statuii și începu să sape în zăpadă cu mâinile goale. O dâră de sânge fierbinte i se scurse pe mânecă și stropi totul de jur împrejur. Cei doi ofițeri erau aproape. Pipăi cu degetul metalul teșit și îl curăță. Citi:
Francois-Marie Arouet, Cetățeanul Numărul Unu. Să aibă viață lungă!
Se lăsă în fund și începu să plângă. Nu putea să înțeleagă cum învie un bărbat din morți și, cel mai important, cum ajunsese ca el, Cetățeanul 1331988, să fie dușmanul. Blondul se aplecă spre el și îl trosni cu putere peste ureche. Celălalt îl izbi cu piciorul în piept.
David începu să scuipe sânge. Apoi îl loviră peste cap și peste față. Din nou, din nou. Apoi în testicule. Apoi iarăși peste față și în cap. David își pierdu cunoștința.
*
Acum nu mă adresez oamenilor, ci ție, Dumnezeul tuturor ființelor, al tuturor lumilor și vremurilor. Dacă le este îngăduit măruntelor creaturi pierdute în imensitate și nevăzute de restul universului să îndrăznească să-ți ceară ceva ție, care ne-ai dăruit totul, ție, ale cărui legi sunt neschimbătoare și eterne, te implorăm să privești cu milă și compătimire toate aceste greșeli inerente naturii noastre omenești; fie ca aceste greșeli să nu mai iște catastrofe. Nu ne-ai dăruit o inimă ca să ne urâm între noi, nici mâini ca să ne sugrumăm unii pe alții; fă în așa fel încât să ne ajutăm unii pe alții, să ne suportăm mai ușor povara unei vieți mizere și trecătoare; fă ca deosebirile dintre veștmintele ce ne acoperă trupurile, limbile noastre pline de neajunsuri, obiceiurile noastre ridicole, legile noastre imperfecte, părerile noastre nesănătoase să dispară.
Fă ca toate aceste nuanțe care deosebesc atomii denumiți oameni să nu fie prilej de ură și de persecuție; ca cei care aprind lumânări în plină amiază pentru a te cinsti să-i tolereze pe cei care se mulțumesc doar cu lumina soarelui tău; fă ca cei care își acoperă rasa cu o tunică albă pentru a arăta că te iubesc și mai tare să nu-i urască pe cei care afirmă același lucru fiind îmbrăcați cu o rasă neagră! Să fie același lucru dacă te venerăm în jargonul unei vechi limbi sau în limbajul stabilit de Academie; fă ca cei îmbrăcați în roșu sau violet, cei care stăpânesc un colțișor al acestei lumi noroioase și careu au câteva fragmente rotunjite dintr-un metal mai aurit, să se bucure fără orgoliu de ceea ce ei numesc măreție și bogăție, și ca alții să nu-i invidieze; căci tu știi că nu ai de ce să te mândrești cu aceste vanități și orgolii.
Fie ca toți oamenii să-și aducă aminte că sunt frați! Să fie scârbiți de asuprirea sufletelor, la fel cum le e scârbă de tâlhărie, care răpește roadele muncii tihnite. Dacă urgiile războiului sunt inevitabile, să nu ne urâm, să nu ne spintecăm unii pe alții pe timp de pace și să ne folosim de existența noastră, care durează doar o clipă, pentru a binecuvânta în mii de limbi, din Siam până în California, bunătatea ta, care ne-a dăruit această clipă.
Scrisoare către Dumnezeu, adevăratul Francois-Marie Arouet
