În orașul meu natal, tata se ocupa cu culegerea câinilor morți, iar mama ținea o prăvălie unde vindea mâncare pentru pisici. Nu aveau o viață fericită. Diferența de clasă socială crea un hău peste care nu se putea trece în mariajul lor. Era, desigur, o relație nepotrivită și nenorocită, iar așa cum se putea prevedea, aceasta a sfârșit într-un dezastru. Într-o dimineață, după obișnuita ceartă de la micul dejun, tata s-a ridicat de la masă palid și tremurând de mânie și a apucat-o către casa parohială, unde l-a luat la bătaie pe preotul care săvârșise cununia. Fapta a fost condamnată de opinia publică, mergându-se atât de departe cu dezaprobarea încât oamenii au preferat mai degrabă să lase câinii morți să se împută întinși prin curțile lor, iar aerul să devină de nesuportat, decât să-l cheme pe el. Până și oficialitățile de la primărie au avut de suferit din cauza unui bătrân dulău umflat din piață, puțind atât de tare că străinii aflați în trecere ar fi putut crede că se află în apropierea unei fabrici de cherestea. Cu singuranță, tata era impopular. În aceste zile întunecate, familia a depins doar de veniturile obținute de mama din vânzările de la prăvălia de hrană pentru pisici.
Afacerea era destul de profitabilă. În acel oraș, cel mai vechi din lume, pisicile erau obiect de venerație. Adorarea lor era religie de stat. Înmulțirea și creșterea numărului lor se făcea după reguli matematice. Evident, orice lipsă de atenție față de nevoile lor era pedepsită cu maximă severitate, atât în lumea aceasta, cât și în cele viitoare, deci buna mea mamă își putea număra protectorii cu sutele. Dar cu un soț prost plătit și cu 17 copii îi era greu să-i susțină pe toți doar din vânzarea de mâncare pentru pisici. Astfel că, tot fiind nevoită să crească diferența dintre prețurile de achiziție și cele de vânzare pentru mărfurile ei din carne, a recurs la o măsură ce s-a dovedit absolut dezastruoasă. A adoptat o soluție comercială nefericită, refuzând să mai vândă hrană pentru pisici până când boicotul față de soțul ei nu va fi înlăturat.
În ziua când și-a pus decizia în practică, prăvălia i s-a umplut de clienți furioși, alții extinzând conflictul în tulburări pe patru străzi, departe de locul declanșării lui. Înăuntru erau îmbulzează, cuvinte grele, vociferări și amenințări. În cele din urmă s-a ajuns la intimidări directe, câțiva dintre frații mei mai mici fiind amenințați că vor fi tăiați și dați de mâncare la mâțe, dar mama a rămas fermă ca o stâncă, iar aceasta a fost o zi neagră pentru Sardasa, orașul vechi și sfânt unde aceste scene au avut loc. Decizia a fost menținută cu vigoare, astfel că 750 de pisici au mers la culcare flămânde!
În dimineața următoare, orașul s-a trezit pur și simplu tapetat cu o proclamație a Uniunii Federale a Doamnelor în Vârstă. Această respectabilă și puternică asociație invedera, prin vocea Președintei Executive Supreme, că boicotul împotriva tatălui meu și refuzul mamei de a vinde impietau în mod serios asupra religiei. Proclamația făcea apel la arbitraj, care să fie adoptat până la miezul zilei, altfel doamnele vor intra în grevă. Și grevă a fost!
Următorul act în această nefericită dramă a fost insurecția mâțelor. Aceste animale sacre, văzându-se în pericol de a crăpa de foame, au ținut o întrunire publică și au pornit în marș pe străzi, mârâind și scuipând aidoma unor demoni. Revolta zeilor a produs o așa de mare consternare încânt mai multe persoane pioase au murit de frică și toate activitățile au fost suspendate pentru a participa la înmormântări și pentru a găsi soluții.
Problemele erau acum atât de rele pe cât se așteptau să fie. Au fost organizate întâlniri între reprezentanții taberelor aflate în conflict, dar nu a fost posibil de a se înțelege și de a se ține de cuvânt. Toate acordurile au fost încălcate la fel de repede cum au fost făcute, iar fiecare element de discordie a fost repus în discuție publică.
Dar o nouă oroare a apărut în oraș. După cum am amintit, meseria tatălui meu era cea de a aduna câinii morți, iar el se afla în imposibilitatea de a face acest lucru, deoarece nimeni nu mai apela la serviciile lui. În această situație, javrele moarte au început să pută îngrozitor. Și atunci au dat lovitura! S-au ridicat fără număr, ca o armată teribilă, de pe fiecare loc viran și de pe terenurile publice neîngrijite, de pe lângă garduri, de prin șanțuri ori de pe lângă bazinele de apă, de pe lângă pâraiele cu apă limpede ori apele înspumate, de prin canale ori estuare, pe scurt din toate acele locuri unde din vremuri imemoriale se află câini morți, folosite de ei și de descendenții lor pentru totdeauna. Coloana lor ajungea la o milă lungime. În mijlocul orașului au întâlnit procesiunea pisicilor, care veneau cântând. Brusc, felinele și-au ridicat spinările și și-au zbârlit cozile. Câinii morți și-au dezvelit dinții ca și cum ar fi fost în viață, zbârlindu-și părul ce li se mai ținea de piele. Carnagiul ce a avut loc este imposibil de relatat! Soarele a fost acoperit de norii de păr ridicați, însă bătălia s-a dus și pe întuneric, orbește și fără reținere. Apostrofările mâțelor se auzeau de la câteva mile distanță, pe când putoarea emanată de câinii morți cotropise șapte ținuturi.
Care ar fi fost rezultatul bătăliei ar fi greu de spus, deoarece când aceasta era mai intensă reprezentantele Uniuniunii Federale a Doamnelor în Vârstă au venit în fugă pe stradă și s-au aruncat în această confruntare strânsă. Puțin mai târziu, chiar și mama mea a fost doborâtă de către doamnele războinice, împărțind lovituri cu satârul cu o mare libertate și imparțialitate. Tatăl meu s-a alăturat bătăliei alături de autoritățile municipale și de mulți alții din public, acoperind câmpul de luptă din toate unghiurile, cu mai mare vigoare spre centru, pe când o presiune continuă venea de pe margini. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, morții din cimitir au ținut și ei o întrunire și au decis să dea și ei o lovitură, care a început cu distrugerea criptelor, a mormintelor, monumentelor, pietrelor funerare, sălciilor, a îngerașilor și mieluților din marmură, adică tot pe ce puteau să pună mâna. La căderea nopții, tot ce era viu sau mort era distrus, iar în locul unde fusese vechiul și sacrul oraș Sardasa nu a mai rămas nimic, în afară de o groapă enormă plină de leșuri și moloz de clădiri spulberate, fărâme de pisici și resturi vinete de câini intrați în putrefacție.
Aceste evenimente deosebite din acele zile au contribuit la educația mea administrativă. Și au făcut-o atât de bine încât mi-au asigurat cele necesare pentru a fi acum comandantul Lipsei de Ordine a Ducelui Dezordinii, o organizație care numără 13 milioane de proletari americani.
Traducere de Lucian-Vasile Szabo
