Lucrare distinsă cu premiul II, la Concursul Național de Proză Scurtă Helion 2016.
Într-o bună zi va trebui să recunoaștem că ceea ce am numit
noi realitate este o iluzie mai mare decât lumea viselor.
(Salvador Dali)
A. Strigătul izbucni la puțină vreme după dangătele clopotelor. Hămăiturile celor patru câini ai schitului îl acompaniară cu timiditate, ca o reacție stângace în fața neprevăzutului. Un asemenea vacarm întrerupea liniștea miilor de dimineți de până atunci. Ceața s-a risipit parcă mai repede, alungată de curiozitatea plantelor, stâncilor și-a copacilor dimprejurul schitului.
Buimac încă, străduindu-se să-și stăpânească împleticeala picioarelor în timp ce și le târa pe cărarea din pietre care despărțea curtea în două și se-ntindea ca niște capete de șarpe spre intrările fiecărei clădiri în parte, Onisifor, cel însărcinat cu paza locașului, mormăi prin barba încâlcită „ho, nătărăilor, că dărâmați poarta!”. Căscă atât de îndelung încât îi dădură lacrimile și reuși să le oprească abia după ce-și trecu întregul antebraț peste figură. Numai câteva clipe-n plus dac-ar fi stat ghemuit pe salteaua din paie, cu perna făcută colac în jurul capului, cu scopul de-a înăbuși zdrăngănitul clopotelor, și n-ar mai fi rămas nimic din împletitura de scânduri și sârme folosită în locul porții (aflată deocamdată la recondiționat în atelierul dulgherului). Cine altul ar fi fost găsit vinovat de stareț? Trăgând zăvorul, se felicită c-a evitat o săptămână de post negru, pedeapsă des aplicată în cazul ocazionalelor abateri ale fraților, deoarece se mai găsea câte unul gata să-și încalce îndatoririle zilnice, să îndrăznească la mai mult de un pahar cu vin sau să-nfulece pe ascuns din provizii.
Abia ce avu timp să facă un salt într-o parte, pentru-a nu fi îmbrâncit de oamenii îngrămădiți în curte. Numără o femeie și patru bărbați, cu mutre încruntate și uitături de bezmetici. Purtau haine simple, vechi și scămoșate, ceea ce însemna că veniseră probabil din satul aflat la o distanță de aproximativ doi kilometri, în vale. Ipoteza era susținută și de faptul că nu cărau niciun fel de bagaje iar dincolo de gard nu-i aștepta nicio mașină sau măcar o căruță.
Cu gândul la pedeapsă, Onisifor se grăbi să le oprească înaintarea, punându-și dinaintea lor cele peste o sută de kilograme și aproape doi metri de oase, carne și grăsime. „Stați ușurel, dragilor! Cu ce treburi pe-aicea, pe la noi?” Dându-și seama că împotriva uriașului ăstuia nu se cuvenea să-și verse mânia, nu atât din cauza straielor negre, de slujitor al celor sfinte, cât a palmelor întinse în față, barându-le trecerea, mai amenințătoare decât zeci de cruci și icoane, străinii începură să vorbească. „Nu toți deodată, că n-o să ne-nțelegeam într-o sută de ani”, le porunci Onisifor, cu intenția de-a le face o bună impresie fraților care se-adunau de-acum în curte. Prea se glumea pe seama încetinelii și-a delăsării lui, deși n-avea nicio vină că fusese înzestrat c-un trup așa dificil de întreținut, că nici nu putea sta multă vreme în picioare, în timpul slujbei, din cauza durerii de spate. „Vai, părințele”, grăi femeia pe un ton plângăcios, „iertați-ne îndrăzneala și rogu-vă pentru păcatele noastre, dar mare necaz ne-aduce în locul ăsta sfânt.” Unul dintre bărbați o întrerupse, punându-i palma pe umăr: „Lasă, măicuță, în seama noastră.” Cu ajutorul celorlalți trei, îl înfruntă cu îndârjire pe Onisifor, umflându-și pieptul și încrețindu-și fruntea. Probabil că acesta le-ar fi răspuns într-un mod mai mult decât sugestiv, dacă printre sutanele negre nu și-ar fi făcut loc starețul, atât de imperceptibil încât uriașul călugăr tresări când se pomeni cu el în față, fiindcă de nenumărate ori îl surprinsese astfel în timpul siestelor strecurate în programul de muncă sau al rugăciunilor. Își amintea cu nostalgie trândăveala zilelor de la vechiul schit, când se lăsa purtat în lumea viselor fără teama că va fi tras la răspundere. Acolo, dacă nu se bucura de înțelegerea fraților, putea fi în schimb recunoscător pentru indiferența lor. Și tocmai când se obișnuiseră unii cu alții, uite că-l transferaseră în locul ăsta, unde i se permitea să doarmă cel mult șase ore neîntrerupte, unde rareori mânca pe săturate. N-aveau decât să-i îndure ghiorăielile stomacului, dacă se încăpățânau să-i ignore nevoile fizice. Poate că vor înțelege până la urmă, își spunea Onofrei, luminează-le, Doamne, mințile și dă-mi răbdare mie, celui mai păcătos dintre păcătoși.
Subțire și gârbovit, semn al smereniei, așa cum îi stă bine unui slujitor al dreptei credințe, starețul privi pe rând chipurile străinilor și reveni stăruitor la cel al femeii. Bărbații se traseră înapoi, cu frunțile plecate. „Vorbește, copilă!” În cuvintele bătrânului cu barbă cenușie și dreaptă se afla o gravitate care îndemna la supunere. Întreaga lui ființă părea să se fi eliberat de cele lumești, ajungând la un stadiu superior muritorilor de rând. „Deznădejdea și iubirea pentru fiul meu, sfinția ta, m-a trimis, chiar dacă știu că păcătuiesc venind aici.” „Puține lucruri îi sunt mai plăcute Mântuitorului ca iubirea de mamă. Îndrăznește și mărturisește fără teamă ce te frământă.” Astfel încurajată, femeia spuse: „Alaltăieri, băiatul meu a încercat să-și pună capăt zilelor. Dacă nu-l găsea unchi-său cu ștreangul de gât, acum s-ar fi chinuit în flăcările iadului… ” „Ne vom ruga pentru el, ca Dumnezeu să-l curețe de gândurile necurate, dar să-l aduci mai înainte la spovedanie. Cine știe ce păcate l-or chinui ș-i apasă sufletul.” Același bărbat care avusese îndrăzneala să-l înfrunte pe Onofrei, își făcu auzite cuvintele mustrătoare: „Părinte, uite despre ce-i vorba, nepotă-miu și-a pierdut mințile după o femeiușcă, că așa-s unele ’n stare să sucească mințile celor slabi de înger și să-i joace pe degete. Cu drăgosteala nu-i de glumit. Și că nu poa’ să trăiască fără ea, că mai bine moare, că lui să-i scoatem femeia asta și din piatră seacă, altminteri nu mai vrea să trăiască. Se face c-a urmărit-o și cică s-ar ascunde aicea, în schit, așa i se năzare lui, c-ați ține-o ascunsă. Despre asta-i vorba, de-aia am pornit încoace, să ne convingem cu ochii noștri, că altă cale nu mai e.”
Cu palmele strânse în poală și umerii aduși în față, fără a-și ridica privirea, femeia arăta ca și cum ar fi renunțat la orice speranță. Își pierduse și ultimul strop din înverșunarea dinainte, de când strigătul ei trezise călugării mai repede ca bătăile clopotelor. Onofrei se întrebă dacă n-ar fi fost potrivit să-i țină pe oameni în afara schitului, să-i împingă dincolo de gard, cu forța dacă era nevoie. Auzi, să îndrăznească smintiții ăștia să creadă că niște slujitori ai Domnului, lepădați de ispitele lumești, să ascundă printre ei o femeie! Unde s-a mai pomenit așa ceva? Îl cercetă cu atenție pe stareț, să-i surprindă reacția, dar trăsăturile acestuia își păstrau obișnuita pasivitate. Nu păreau a fi în stare să exprime supărare sau bucurie, ceea ce uneori îl cam scotea din sărite, fiindcă îi era imposibil să-i anticipeze intențiile. O parte dintre călugări încercau să-l imite, la fel cum o făceau și acum. Dar lor li se citea lesne indignarea pe mutre, oricât s-ar fi chinuit să și-o mascheze.
Starețul i se adresă tot femeii, de parcă ceilalți nici n-ar fi fost prezenți: „Multe și întortocheate sunt planurile necuratului, dar cu ajutorul Celui de Sus le vom birui. Nu vă minţiţi unii pe alţii și spuneţi adevărul, fiindcă avem părtăşie unii cu alţii şi atunci când ne minţim unii pe alţii ne facem rău nouă înşine, așa grăit-a Sfântul Pavel în Efeseni. Crede-mă, copilă, când îți spun că altă femeie în afară de tine nu a mai pus piciorul în curtea schitului. Adu-ți feciorul la spovedanie, cât poți de grabnic. Dumnezeu să vă ocrotească!” Semnul crucii făcut în direcția sătenilor încheie scena iar călugării se îndepărtară în liniște spre capelă, pentru rugăciunea de dimineață. Doar Onofrei mai zăbovi o vreme, până ce fixă la loc poarta provizorie și urmări cele cinci siluete. Se prelingeau în vale, cu umbrele întinzându-li-se în urmă. De-acum se vedea și satul, cu acoperișurile scânteietoare de tablă. Glasurile fraților, intonând rugăciunea, îl treziră din contemplare. Treptat, îi reveneau durerile de spate și contracțiile stomacului. Se gândi cu invidie la săteni, dar se mustră rapid, rostind câteva „doamne iartă-mă” și „doamne-ajută”.
B. Pe de-o parte, pălăvrăgeală neîntreruptă. De cealaltă parte, tăcere deplină. Mă supăra gândul că n-aveam să-mi termin editorialul. Cel puțin, nu cel pe care-l avusesem în minte. Informațiile strânse până atunci le-aș fi putut primi stând la birou și formând câteva numere. Nimic nou, măcar un detaliu oarecare, cât să-mi ajute s-aranjez cumva povestea aia. S-o aduc pe propriul drum, cum s-ar zice.
Pulitzer-ul meu în schimbul unui editorial a-ntâia, îl mai auzeam câteodată pe redactorul șef. Eu, în schimb, n-aveam nici în glumă ce să promit și nu-mi trebuia o poveste întreagă. Mai mult de jumătate o aveam scrisă. Mă gândisem să renunț, dar nu voiam să mă-ntorc la redacție ca un pescar amator, fără niciun pește în plasă. Încă mă încredeam în vechiul instinct. Recunoșteam mirosul unei știri bune, acolo unde alții vedeau noroi. Despre povestea pe urmele căreia mă aflam se scriseseră doar unele articolașe de maxim patru sute de cuvinte. Rânduri de umplutură în paginile unor ziare obscure. E de la sine-nțeles că șeful nu mi-a întâmpinat ideea cu entuziasm. În locul lui, aș fi făcut la fel. Va trebui să ai încredere în mine, i-am spus, o să-ți scriu cel mai grozav editorial din ultimii cinci ani, doar de câteva ori am avut sentimentul ăsta-n viață și mereu am dat lovitura.
După mai bine de-o săptămână, mă luptam cu serioase mustrări de conștiință. Posibilitatea că aveam să-l dezamăgesc mă dezgusta aproape la fel ca propriul eșec. Era mai ușor să îndur o înfrângere personală decât umilința publică. Pentru prima dată, mi-a trecut prin minte posibilitatea să făuresc realitatea după bunul plac. Imaginaţia mă putea salva. Dar odată angajat pe drumul ăla, al înşelătoriei, n-aş mai fi găsit salvarea. Li se întâmplase unor colegi să calce strâmb şi-n felul ăsta şi-au luat adio de la meseria de ziarist. S-au ratat ca oameni, în primul rând. Nu-i chiar cea mai nobilă dintre meserii, dar pentru mulţi înseamnă tot ce-avem. Alergătură continuă şi nopţi nedormite. Rezultatul? Uneori niciunul, de multe ori o pagină de ziar folosită la ştergerea vreunui parbriz sau ca substitut al hârtiei igienice. Muşte roind în jurul mizeriei, asta suntem.
Bâzz-bâzz, mă tot învârteam, făr-a găsi ceva pe placul meu. Pe săteni nu-mi fusese greu să-i fac să vorbească. Unii mă urmăreau doar ca să-mi repete aceleaşi poveşti. Îmi dădeam seama când le-nfloreau dinadins, cu intenția de-a mă impresiona. Îşi doreau exclusivitate. E surprinzător cum atenţia, nevoia de atenţie, de fapt, îi schimbă şi pe oamenii cei mai anoști. Dacă la început aflasem doar de trei cazuri de suicid atribuite misterioasei femei (admiţând că într-adevăr nu era vorba de-un criminal în serie), aveam s-ajung la concluzia că nu exista bărbat în sat care să fi scăpat de farmecele acesteia. Se părea că eu eram excepţia. Numai că nu-şi găsiseră omul atât de uşor de manipulat. Fusesem minţit şi înşelat de prea multe ori. Chiar dacă nu s-ar fi întâmplat asta, tot n-aş fi avut încredere în ei. Am copilărit printre țărani și bănuiam că superstițiile, completate de principii vechi de când lumea, le acaparau o parte importantă din rațiune.
Înțelegând că nu puteam obține altceva de la ei, mi-am direcționat atenția spre schit. Acolo se afla detaliul atât de necesar. Dincolo de zidurile din cărămidă roșie, în spatele cărora sătenii spuneau că s-ar ascunde dracul în formă de femeie, așa cum numeau cauza acelei sminteli a bărbaților. Până să mă stabilesc eu la gazdă, în sat, aflasem că nu mai primeau pelerini la schit. Unul dintre planurile de atac îmi fusese așadar eliminat din start. De când cu scandalul, călugării închiseseră porțile oricăror vizitatori. Se baricadaseră în tăcere. Își închipuiau, poate, că-n spatele zidurilor se afla o lume doar a lor. Impenetrabilă. Nezdruncinată de clevetirile sătenilor. O asemenea atitudinea nu făcea însă decât să accentueze buimăceala generală.
De multe ori bătusem în poarta din lemn masiv. Prima dată în calitate de jurnalist. Apoi, amenințând cu intervenția autorităților. Străduințele mele n-au trecut mai departe de-un călugăr mare și enervant de indiferent. Cu o singură palmă părea în stare să mă dezvețe de insistență. Avea totuși ceva care-mi plăcea. Tocmai impasibilitatea aia, poate, total opusă sătenilor. Mi-am propus, ca obiectiv, să-l câștig de partea mea. Să-l determin să-mi arate măcar o pistă de urmat, oarecare. Așa că m-am ținut de el ca râia. Mă duceam dimineața și băteam în poartă. O deschidea, numai atât cât să mă recunoască și o trântea la loc. Reveneam după câteva ore, dar nu cădea de fiecare dată-n capcană. Nu se poate, îmi spuneam, ca până la urmă să nu-și iasă din pepeni. E mai ușor de scos ceva de la un om nervos decât de la unul care-a depus un jurământ al tăcerii.
Înarmat c-o pătură, mâncare și-un roman polițist, intenționam să-mi petrec întreaga zi lângă schit. Dacă nici de astă dată nu reușeam să smulg câteva cuvinte de la călugăr, aveam de gând să renunț. Să caut alternative, de fapt. Cu cât băteam pasul pe loc, mi-era mai greu să renunț la scrierea editorialului.
Îmi terminasem prima serie de ciocănituri în poartă. Stăteam pe pătură, cu picioarele încrucișate, și ronțăiam cu poftă dintr-un sendviș. Încă puțin și-i gata, îi spusesem șefului la telefon, promit că merită așteptarea. Cred că începuse să-și piardă încrederea. Îmi jurasem să-i prezint demisia, dacă dădeam greș. Știam că n-ar fi acceptat-o, dar era un gest de efect. Un fel de a-mi recunoaște vina, fără să aștept reproșuri.
Nu înghițisem bine al doilea dumicat, când am auzit scârțiitul porții. Capul călugărului era vârât prin deschizătură. Avea nările umflate și ochii larg deschiși. Pe cinstea mea dacă nu-mi miroase a șuncă, și-a rostit primele cuvinte. Și-atunci am știut că-l prinsesem bine. N-aveam de gând să-i permit să se retragă atât de ușor în colivie. Ia de ciugulește, păsăroiule, i-am spus în minte, în timp ce-i întindeam sendvișul de rezervă, te fac eu să ciripești, acușica. Nu l-am grăbit. În ziua aia am schimbat doar câteva replici despre vreme și alte nimicuri. Abia după două zile, patru sendvișuri și-o sticlă cu rachiu a-nceput să vorbească. N-a mai trebuit să-l împing de la spate. Cică liniștea care înconjura schitul ar fi fost doar aparentă. Îndoiala îi măcina pe frații călugări. Mai ales de când unul dintre ei dădea semne de nebunie. Se jura în fața lui Dumnezeu că-ntr-o noapte se pomenise în chilie c-o femeie goală. Făceau în permanență rugăciuni de alungare a necuratului, prelungiseră postul până la sfârșitul anului și dormeau în schimburi. Starețul se opunea ideii de-a cere ajutor de la Patriarhie. Era lupta lor. Cu post și rugăciune și încredere în Dumnezeu aveau să biruiască.
Toate astea îmi ofereau mai mult decât sperasem. Editorialul mi se contura deja în minte. Să te ții prin preajmă pe la miezul nopții, mi-a mai spus masivul călugăr, cu o intonație enigmatică, atunci puterile necuratului devin cele mai puternice, poate c-o să ți se-arate și ție, dacă ești așa nerăbdător să-l înfrunți. Probabil că era o-ncercare de-a mă ironiza. Cele câteva guri de rachiu mă amețiseră și pe mine. Până la căderea nopții s-a risipit însă orice efect.
Am făcut rost de o lanternă din sat și m-am întors la schit. Dealul se acoperise de-o ceață lăptoasă. Umedă. Atât de rece, că hainele luate în plus nu prea mi-erau de ajutor. Ce anume căutam acolo? Ar fi trebuit să mă aflu în fața laptopului, redactând editorialul. Al șaselea simț, cel care mă implicase de la început în poveste, îmi transmitea că era vorba de mai mult. Curiozitate. Instinct. Numiți-l cum vreți. Căutam încheierea perfectă. Mai exista un ingredient special, capabil să ofere o savoare cu totul aparte.
În golul apăsător dimprejur, am auzit pași. M-am îndreptat în direcția lor. Când am presupus că mă aflam suficient de aproape, am aprins lanterna. Prin ceața compactă, mi s-au descoperit o pereche de sâni adolescentini. Când m-am dezmeticit, alergam doar conturul difuz al unui trup de femeie. Se îndrepta spre schit. Strigându-i să se oprească și repetând întruna că nu voiam decât să-i vorbesc, am continuat să înaintez, poticnindu-mă de bolovani și nemaiștiind dacă înaintea mea se afla silueta unei femei sau dacă imaginația și forma înșelătoare a ceții mă puseseră pe-o pistă greșită. Puțin a lipsit să nu mă lovesc de zidul dimprejurul schitului. Nu știu câtă vreme am rămas acolo, holbându-mă la cărămizile roșii. Mi-am învins impulsul de-a mă duce să bat în poartă. Uriașul călugăr ar fi râs de mine și m-ar fi trimis la plimbare. Băutura și mâncarea nu-i cumpăraseră și înțelegerea. A doua zi aveam să aflu că nu-i mai era îngăduit să-mi vorbească.
Încărcat de adrenalină și confuzie, m-am retras în sat. O luam de la capăt. Editorialul tocmai se îndreptase într-o cu totul altă direcție. Mi-am blestemat curiozitate, dar totodată înțelegeam că, dacă-i dădeam de capăt, aveam să mă aflu în posesia unei adevărate comori.
Următoarele zeci de ore de cercetări și interviuri și fâțâieli nu m-au ajutat în vreun fel. Dacă înainte mă scăldasem în deznădejde, acum mă zbăteam într-o panică totală. Păstrează-ți mintea limpede și insistă, mă încurajam, o să reușești cumva. Vorbeam de unul singur. Ignoram apelurile și mesajele șefului. Răbdare, doar atât avusesem puterea să-i scriu.
Apoi, într-una din nopțile de neliniște, s-a auzit un ciocănit discret în ușă. Am deschis fără să-mi dau seama ce fac. L-am descoperit cu surprindere pe tânărul călugăr care mă înfrunta imediat după aceea din mijlocul camerei. Nu purta barbă. Asta mi-a atras atenția în primul rând. Netezimea pielii, ca de femeie. Avea totuși maxilare puternice, de bărbat, și sprâncene groase. Atunci și-a desfăcut sutana. Înainte de-a începe să vorbească, m-a lăsat să-i privesc trupul dezgolit.
C. „Până la doisprezece ani, am trăit ca orice băiat normal, crescut într-o familie tradițional românească, și când spun asta mă refer în primul rând la nelipsitele dimineți de duminică petrecute la biserică și la direcționarea, cu ajutorul școlii și-a severității, spre un viitor menit să-mi ofere tot ce le-a lipsit părinților. Erau oameni simpli, cunoscuseră foamea și munca până la epuizare, știau numai atâta carte cât să citească și să facă o socoteală ordinară și nici n-avuseseră nevoie de mai mult pentru-a se descurca în viață, dar vremurile se schimbă, obișnuiau să spună, și cine nu se silește să fie un bun elev, n-o să aibă loc nici la curul vacii. Așa vorbeau ei, fără a-și alege cuvintele, nu se străduiau să le îmbrace astfel încât să sune frumos, cum aveam impresia că procedau majoritatea orășenilor, nu, ei își exprimau gândurile fără să ezite și acea sinceritate am apreciat-o cu adevărat, i-am prețuit întotdeauna pe cei cărora le atribuiam aceeași calitate și cu cât m-am îndepărtat de copilărie și de granițele ei, încercând să mă pierd în vuietul și nebunia civilizației, cu atât mai puțin aveam s-o regăsesc. Începusem să-ți vorbesc despre afirmarea pubertății mele, aș numi-o renaștere, ba nu, i se potrivește mai bine termenul de înflorire, deoarece până atunci fusesem un vierme și începeam să mă transform în fluture. Metamorfoza nu s-a întâmplat așa, deodată, li s-a explicat părinților, nu era vorba despre niciun blestem, cum inițial își închipuiseră, ba chiar existau cazuri asemănătoare și de obicei semnele erau vizibile la naștere, o intervenție chirurgicală putea să repare greșeala, devenea mai dificil însă în privința celor mai puțin norocoși, la care semnele malformației se făceau resimțite târziu și-atunci, pe lângă operație, se impuneau diverse tratamente psihologice și hormonale, care nu întotdeauna promiteau rezultate. Poate că toate astea au fost prea complicate pentru neștiutorul cuplu de țărani și mi-am propus, cu multă vreme-n urmă, să nu-i condamn, să le accept ipoteza că vreo faptă odioasă din trecutul lor sau al strămoșilor se făcea responsabilă pentru condiția mea, că eram o pedeapsă pe care trebuiau s-o îndure fără să crâcnească. Le acuz, în schimb, lipsa discreției, faptul că nu s-au străduit să mă ascundă de cleveteala și răutatea lumii, în inconștiența lor, nu-și dădeau seama că mă simțeam ca și cum m-ar fi dezbrăcat de haine și m-ar fi așezat, cu brațele imobilizate, în mijlocul satului, unde oricine avea dreptul să vină și să se holbeze, să-mi arunce ocări și blesteme, să vadă în mine o pedeapsă a păcatului, o ciudățenie. Drept urmare, căutam să mă îndepărtez cât mai mult de oameni, îmi petreceam timpul în afara satului, unde puteam fi eu cu adevărat, nici bărbat, nici femeie, observam de fapt că oscilam între aceste două personalități, eram conștient de prezența femeii când mă aflam în posesia bărbatului și invers, dar într-o mică măsură, aproape insesizabilă. Ajunsesem să mă accept, nu-mi păsa ce credeau ceilalți, îndepărtându-mă de ei, îmi găseam treptat liniștea, lăsam în urmă prejudecățile și superstițiile iar într-o zi, fără niciun plan în minte, m-am tot îndepărtat de sat, până ce m-am trezit mergând de-a lungul unei șosele și m-am simțit atras de promisiunea necunoscutului, de misterul aflat la capătul șoselei. De atunci, am învățat să mă folosesc de cele două laturi ale mele, întrebuințându-le pentru-a atinge un scop sau altul sau pur și simplu din plictiseală. Să mă înțelegi mai bine, îți pot spune că mă consider o a treia ființă, asexuată și independentă de trup și că trebuie doar să aleg rolul pe care vreau să-l interpretez, ar fi mai corect să spun, poate, că sunt un recipient și că cele două entități mă posedă pe rând, oricum ar fi, acest al treilea Eu devine abstract, ca un tunel fără intrare sau ieșire. Cum spuneam, nu mi-a fost greu ca, folosindu-mă de farmecele femeiești, să conving un șofer să mă ducă în marele oraș unde m-am putut manifesta în voie, doar o altă ciudățenie printre atâtea altele. Orașul, cicatrizat de străzi și alei obscure, răsuflând agonizant prin găurile de canalizare, m-a primit ca pe-un geamăn al său, m-a ajutat să las deoparte orice rezerve și amintirea deranjantă a părinților, m-am lăsat folosit și i-am folosit pe dezorientații locuitori, aflați în căutarea neobișnuitului, m-am aflat acolo, gata să le satisfac murdarele fantezii, să-i îngrop și mai mult în beznă. Mă abandonasem în brațele acelui demon, ca o răzbunare față de adevăratul creator, până ce m-am trezit imobilizat pe un pat de spital, cu o durere insuportabilă în tot corpul. Printre halucinații, am înțeles că fusesem internat în urma unei supradoze și când mi-am revenit, atâta cât să pot urmări o frază până la capăt, mi s-a sugerat că n-aveam șanse prea mari de scăpare, aproape că putrezisem pe dinăuntru, mă sfătuiau să-mi fac ordine în viață și, după o lungă perioadă, mi-au revenit în gând chipurile părinților, paralizându-mă de remușcare. Nu le-am scris, totuși, nu i-am mai văzut de la fuga din sat și m-am convins că e mai bine așa, să mă știe mort, păcatul va continua să le atârne pe umeri, dar nu cu atâta greutate. În acele zile de suferință și regret petrecute în spital, mi-am jurat că, dacă scăpam întreg, aveam să mă retrag în pustietate. Un preot revenea la intervale regulate să mă convingă să-mi mărturisesc păcatele, pentru a-mi putea acorda sfânta împărtășanie, ca măsură de prevedere. Mi se părea că asta semăna cu o renunțare iar eu îmi doream să trăiesc, mă agățam cu disperare de orice mă înconjura, voci și pete de lumină, de durerea fizică. Apoi, când am fost capabil să leg între ele propoziții tangibile, i-am vorbit preotului despre dorința de-a fi primit la vreo mănăstire, măcar ca slujbaș, nu-i explicasem condiția mea, dar odată cu acel plan îmi propusesem oricum să renunț la partea femeiască, să lupt cu ea și s-o reduc la tăcere. Beneficiind de ajutorul preotului, n-a fost dificil să găsesc schitul ăsta și, în urma recomandării lui, să fiu primit în rândul călugărilor. Te gândești, poate, că tocmai din cauză că mi-am atins scopul prin înșelăciune, acesta nu are niciun sens. Ce urmăream prin conviețuirea cu călugării? Mă tem că nu vei găsi răspunsul îndeajuns de satisfăcător, dar multe lucruri se întâmplă fără a urma o logică puternică, eu, de exemplu, am mizat pe ideea că, aflându-mă retras acolo, printre bărbați, reușeam să mă apropii mai mult de ei, că-mi ajutau să mă descotorosesc, așa cum spuneam, de partea-mi femeiască. Primii ani din viață i-am petrecut ca bărbat și mi s-a părut firesc să o continui în același fel. Știu că-mi condamni egoismul, nu-i nevoie să rostești nicio vorbă, am oricum de gând să renunț la planul ăsta nebunesc, după cum vezi, nu dă rezultate. Spre deosebire de trecut, însă, acum nu mai sunt conștient când cealaltă preia controlul, cad într-un fel de negură, durează numai o clipă, mă aflu în patul din chilie, de exemplu, și când deschid ochii mă plimb gol pe câmp, asta fiind cea mai fericită dintre variante. Noaptea trecută m-ai surprins în timp ce mă întorceam din sat, după ce mă trezisem în dormitorul unui bărbat necunoscut, știam cine ești, ziaristul care-a venit să-mi scrie povestea, uneori te urmăream de sus, din clopotniță. Ei bine, se pare că în sfârșit ai aflat-o, ești singurul căruia i-am spus-o și mă gândeam că voi resimți o mare ușurare, dar observ că se lasă așteptată încă”.
