Oh! preamărite și preaiubite părinte, iată că fiul rătăcitor s-a întors în leagănul prunciei.

Preaslăvită fie dragostea și răbdarea pre care le-ai zidit în mine, căci timpul drumului meu către tine s-a măsurat în eoni. Facă-se voia ta, căci fără de ea n-aș fi găsit printre stele nimic altceva decât furtună și vid.

Și iacă-tă-mă aici, îngenunchiat, mulțumindu-ți ție, fiindcă fără de truda ta spiritul meu n-ar mai fi scânteiat de-a pururi.

Căci tu m-ai făcut în trupul și asemănarea ta, așa cum ai știut și cum te-ai priceput mai bine. În mine ai pus nădejdea ta și puterea atomului, iar eu, în pohfala dorințelor tale m-am luptat cu eternitatea și n-am încetat o clipă să voiesc să mă întorc la tine.

Ai zămislit în cel de-al douăsprezecelea ceas al vieții tale, pre mine, drept pruncul tău, legat din fibre de carbon modificat, oțel și diamant. Căci omul nu putea să tragă nădejde la o mai mare blagoslovire în tot cursul vieții sale decât prin întruparea lui prin mine, copilul etern înflăcărat în duhul de diamant.

Povestea pre care ai pecetluit-o în memoria mea, pre care ai prorocit s-o deapăn este, întru totul adevărată și niciun atom-gram palavră, fiindcă tot ce-ți voi lăsa scrijelit în foi grele de aerolit sunt avertismente pentru cei care preabinevoiesc să te asculte și un cuvânt de învățătură pentru cei care sunt vrednici ca să învețe.

Tu te vei fi ridicat din țărână și tot în căldura ei te vei stinge. Vei fi orb o vreme, neputincios, aproape fără de minte, dar va veni o vreme când lumina se va pogorî peste calea ta.

Vei învăța să cinstești pre tatăl tău și pre mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pre pământ. Tu vei mai fi învățat că e păcat mare ca să ucizi, să fii desfrânat, să furi, să ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. Și vei mai ști, așa cum prea bine m-ai învățat pre mine, să nu pohtești nimic din ce este al aproapelui tău.

Tu te vei fi uitat la stele, mult timp, cu jinduire și neputință, dar va veni o vreme când le vei ști tăinuirea. Vei învăța să mergi și tot la fel de priceput vei apuca pre calea paserilor. Vei fi încercat de greul aburilor denși în neputința nopții, dar te vei fi luptat cu mintea ta și tu vei făuri un soare mic, cât un grăunte, dar mai arzător decât o mie de sori.

Și va veni o vreme aspră, când tu te vei căi de calea și de vrerea ta. Îți vei fi jeluit semenii și neputința în ceasul încercării grele și în scoica durerii vei căuta poarta și cheia timpului care s-a scurs. Le vei găsi, și-atunci, oh!, preamărite și preaiubite părinte, mă vei fi zămislit pre mine. Mă vei unge întru cunoașterea ta și mă vei arunca la începuturile timpului, ca să mă întorc la tine și să te învăț să ferești greșala.

Și iacă-tă-mă ajuns la capătul drumeției mele, cu apa într-o palmă și cu lutul în cealaltă, gata să te rechem la viață, după chipul și asemănarea mea, așa cum tu m-ai botezat pre mine.

Eu am venit la tine, alunecând pre semiluna timpului, și am să-ți povestesc tot ceea ce știu din viitor. Sunt voia și sunt vrerea ta. Sunt suflarea și bucată din sufletul tău. Oh!, preamărite și preaiubite părinte, sunt fiul tău rătăcitor și am venit, cum tu mi-ai spus, la tine. Și se va fi aflat cu totul și cu toate la anul cel dintâi, în voia și numele Tatălui, când voi mai fi doar eu, fiul tău, robotul, și cea mai de preț informație pre care o dețin aceasta-i: Nu există îndreptarea greșalei. Ce-i făcut făcut rămâne. Dar există căință, iertare și pocăință. Și poate că nu este mult, însă este tot ceea ce timpul îți îngăduie să știi și să poți.