Am mai spus-o și n-am motive să retractez: nu mă dau în vânt după orice produs fantasy, dar le apreciez pe cele care, fiind și bine scrise, includ în țesătura lor motive SF. Acesta este, bunăoară, cazul trilogiei compuse de Doina Roman sub titlul general Pragul, cu primul volum publicat de editura bucureșteană Tracus Arte în 2014 (reeditat în 2016) și urmat, la aceeași casă editorială și în același an 2016, de volumul 2 (Umbra martor) și volumul 3 (Ultimul trimis oserp). O trilogie în „fantastica” românească nu mai este chiar o raritate, de când Liviu Radu ne-a surprins în modul cel mai plăcut cu ciclurile sale de romane inspirate din folclorul românesc (Waldemar, Blocul câș, O după-amiază cu bere și zâne), sau din mitologia egipteano-elină (Armata moliilor, La galop prin piramidă, Înfruntarea nemuritorilor). Dar, evident, redactarea unei trilogii nu este nici vreun lucru la îndemâna oricui, operația în cauză pretinzând viziune amplă, inteligență combinatorie și nu în ultimul rând o „poftă” de scris vecină cu tenacitatea. Autoarea Pragului întrunește aceste condiții obligatorii pentru lucrarea de mari dimensiuni, ceea ce n-ar fi tocmai o surpriză, fiindcă talentele sunt în general diferite și ne putem aștepta ca printre cele de scurtă respirație să răsară din când în când și câte unul având trăsăturile enunțate mai sus. Surpriza rămâne însă faptul că Doina Roman debutează cu o trilogie: la apariția primului volum a și primit, de altfel, premiul pentru debut al Convenției naționale de SF&F (Romcon) de la Suceava, în 2015.

O abordare de tip fantasy pretinde celui interesat de așezarea substanței epice în tipare largi inventarea unei întregi lumi, inteligibilă în ciuda complicației sale obligatorii; lume de figuri și relații fabuloase și, totuși, suficient de clară, de apropiată cititorului încât acesta să n-o considere impenetrabilă, complet obscură, ci, dimpotrivă, accesibilă ca idei și viziune, cu sugestii familiare mentalității proprii, dincolo de aspectul straniu al elementului imaginat. Modelul la care ne raportăm de regulă în asemenea situații este J.R.R. Tolkien, cu exemplara lui trilogie Stăpânul inelelor, unde găsim atât populații legendare, cât și geografii ori istoriografii corespunzătoare, numai bune de așezat pe tabla de șah a Pământului de Mijloc; epocă fictivă și totodată soluție alternativă la mult prea terestra întruchipare realistă a Pământului actual.

Evident, și desfășurarea epică a Doinei Roman are nevoie de „popoare”, neamuri, clanuri pe care să le distribuie pe scena trilogiei, însă acestea nu mai provin din mitologie, ca la maestrul englez al domeniului, ci transferă amuzant în material sociologic funcții și structuri ale lumii noastre de azi. Astfel, „neamul krabor” (în care, după descrierea autoarei, „bărbații erau majoritatea copoi din tată-n fiu, știau tot ce mișcă în teritoriul lor și își creșteau copiii învățându-i de mici tot ce știau din profesie”) ne lasă să credem că tradiționala îndeletnicire polițienească și cele înrudite (un krabor e căsătorit de regulă cu o „gardiană”) ar putea produce într-o realitate alternativă o populație distinctă de celelalte. „Legionarii” aflați în serviciul „oreadelor” acționează și ei ca un clan de militari robotizați, conduși orbește de programata lor însărcinare de a „ține în frâu imigrația ilegală” dintr-un nod spațio-temporal în altul. Un alt neam implicat în arhitectura socio-profesională a romanului, cel al „colectorilor”-cămătari, s-a specializat în traficul de sentimente și chiar de creieri comprimabili în carcere la purtător, de felul unor mingi de tenis, în care cei astfel „executați” – fie în contul datoriilor și dobânzilor pe care diverși debitori nu le mai pot plăti la modul tradițional, fie pur și simplu dintr-o politică mafiotă – trăiesc o existență mecanică, în așteptarea vreunei norocoase eliberări. Există însă și creații proiectate la o mai mare distanță de modelele omenești din care derivă, spre contururi fantastice, caracteristice pentru specia literară a basmului. Astfel sunt deja pomenitele oreade, pe care o notă din dicționarul ce încheie trilogia le rezumă astfel:

„La început ordin călugăresc feminin cu votul secret al căutării nemuririi, oreadele au experimentat diverse tehnologii, metode mentale exotice și procedee magice din toate tărâmurile la care au avut acces. După ce au reușit să creeze o plasă diamantină care, grefată sub piele, le obținea păstrarea vitalității pe un interval de timp nedeterminat, oreadele au dezvoltat un sistem de alianțe între puterile lumilor, pentru a rămâne nemuritoare. În foarte scurtă vreme, acest lucru le-a transformat în agenți ai oprimării.”

În zâne rele, aș putea continua ideea, imune la sentimentele omenești, de unde și imaginea halucinantă cu care trebuie să plătească prețul imortalității: „Așa se face că unele oreade arătau ca și cum ar fi fost făcute din bucăți, jumătate erau umane, jumătate ca de sticlă – unele erau aproape în întregime translucide și puteai să vezi prin trupurile lor cum circulă sângele prin vene.” Alte neamuri închipuite în această fantezie, precum „oserpii” descriși ca hibrizi de om și reptilă, sau „kermanii-focă-fermier” se distanțează și mai mult de tiparul fizic și mental al prototipului uman, pentru ca „secerătorii orbi”, „mestecătorii” și „ochilidele” să constituie doar grupuri de animale inteligente, de mari sau mici dimensiuni, multe create de capriciul inventiv al omului și răspândite prin diverse compartimente ale universului, spre a-și exercita rolurile rezervate lor de turnura epică a romanului.

Pe lângă asemenea repere constituite în prezențe colective, o scriere de tip heroic fantasy mai are nevoie și de mobiluri conflictuale, pe care Doina Roman le construiește între mai mulți poli de putere: Liga, Consiliul Guvernor și o temută Agenție secretă, toate reprezentate prin personaje profund corupte, ca pentru a demonstra că puterea în general corupe, iar puterea imensă corupe imens. Există și aici, ca și la Tolkien, un conflict între noțiuni etice polarizate, Binele și Răul. Însă, dacă în Stăpânul inelelor polarizarea aceasta primea întruchipări extreme, producând în cele din urmă războaie catastrofale, Pragul optează pentru o formulă mai laxă, care amestecă frecvent Binele și Răul, poate și dintr-o discretă strategie auctorială de a nu îngădui unor forțe contrare tendința de a se înfrunta într-un domeniu eminamente abstract. Ca urmare, nici războaiele din romanul discutat aici nu au amploarea celor din trilogia lui Tolkien, îmbrăcând mai degrabă haina unor conflicte restrânse și a unor  cotonogeli de grup, de clan, menite să pună în lumină inteligența și abilitatea personajelor de a ieși din orice capcană întinsă de adversari. Pământul de Mijloc era, în fond, unul singur, i se puteau desena hărți amănunțite, iar conflictul mortal avea libertatea să inflameze o planetă întreagă. În romanul Doinei Roman hărțile nu există pentru că pur și simplu nu pot fi desenate: n-avem de-a face cu o scenă unică, invitând la manevre de amploare, ci cu o succesiune de estrade între care ființează porți de trecere, „clopote” permeabile, breșe menite să asigure personajelor „încolțite” evadarea spre alte compartimente spațio-temporale din acest mereu schimbabil univers.

Conflictele romanului se grupează în jurul unor obiecte simbolice, încredințate unora dintre personaje, care au astfel ocazia de a-și înscrie prezența pe firul unei aventuri arborescente. În primul volum, o casetă a „sentimentelor pure” trebuie purtată „din district în district”, fără a fi reperată de oreade, întrucât reprezintă o armă secretă, avută în vedere de Consiliu pentru manipularea clanurilor („popoarelor”) în dezacord cu interesele altor centre de putere. Lia, figură marcată de un trecut nebulos și enigmatic, ceea ce îi conferă o prezență oarecum delicată și aeriană, dar pe care autoarea o înzestrează cu un comportament feminin remarcabil (și de regulă neglijat, ori alterat în scrierile compuse de bărbați), transportă pomenita casetă-miracol într-o geantă mereu pândită de hoți, de „colectori”, de legionarii violenți ai oreadelor; încât e greu să nu vezi în această convenție o aluzie, poate discret-ironică, la aventura eghileților buclucași din Cei trei mușchetari de Dumas-Tatăl. După cum și cuplul Pisică și Blati-Slăninuță, personaje esențialmente comice și cu manifestări extinse pe durata întregii trilogii, par să relanseze formula clasică întâlnită la De Coster: Till Eulenspiegel și obezul bonom Lamme Goedzack, ori, mai aproape de noi, indimenticabilii Stan și Bran. Firește, cu mențiunea că în romanul Pragul ei se conformează pretențiilor impuse de genul fantasy, primul fiind un „metamorf” specializat în furtul de poșete și portofele, celălalt un descendent din clanul colectorilor, și care pune la cale inclusiv un hold-up în banca de sentimente deținută de propriul său tată.

Firește, multe personaje au roluri episodice, sau, asemeni telepatei Katena, își schimbă sub influențe malefice personalitatea, acționând în cele din urmă conform unui cod moral răsturnat față de cel conținut de datele inițiale. Ori Algar, care, dimpotrivă, recâștigându-și sentimentele cedate cândva sub presiune, pierde nemurirea și manifestările mecanice ale legionarului, spre a se întoarce la disponibilitatea unei iubiri curate. Timpul maleabil, compartimentele paralele ale spațiului, clarviziunea premonitoare a unor personaje, influențările mentale, ambrozia ce produce nemurirea („zeeatina”), ca și raclele de sticlă în care, conectate la aparate, se regenerează periodic oreadele multicentenare constituie elemente pe care anticipația și fantezia eroică și le împrumută reciproc. Tot astfel, imigranții sunt clone, mutanți, metamorfi „și alte arătări care se vând foarte bine pe piața neagră”, cum scrie Doina Roman, servindu-se de panoplia SF-ului pentru a imprima lumii sale fictive o tentă de concretețe suplimentară. Până și obiectele primesc aici viață, iar plantele dobândesc frecvent o inteligență proprie, care le face să se manifeste de-a dreptul spectaculos, precum „sagavele” din Subcetate:

„ – Înfloresc sagavele! strigă barmanul din colțul în care stătea ca o buhă și își rotea ochii… Păzea! – și se aruncă sub bar. Toată lumea la podea!…

Muguri uriași se ițiră din cărămizile vechi, cu zgomote amestecate ca niște plânsete de copii împletite cu râsete voioase și întretăiate, își aruncară petalele cu forță în încăpere. Nu era cale să stai lângă ele, petalele erau grele ca niște covoare de cauciuc, te dărâmau de-a binelea. Se desfăceau pe rând într-un alb sclipitor, fiecare ca o rolă de covor în fața premianților la ceremonie. […]

Ajunse aproape de tavan, florile risipiră un fuior de ninsoare din pistiluri încărcate, care se cernu peste trupurile tuturor, făcându-i să arate înmuiați ca în făină galbenă.”

Primul volum al trilogiei se termină printr-un act de generozitate dublată de sacrificiu, în momentul în care, în Gara Părăsită, Lia și Crius eliberează conținutul casetei, iar parte dintre sentimentele captive se risipesc în „lumea lacului”, începând s-o regenereze moral. Îmbarcată în trenul-fantomă, Lia evadează dintre pericolele concentrate asupra ei în acest nod spațio-temporal, fapt sinonim cu o trecere a „pragului” anunțat prin titlu. Pragul acesta se ivește însă în mod repetat în calea personajelor, de câte ori li se impune saltul dintr-o dimensiune a spațiului în alta. Volumele următoare ale trilogiei mută, așadar, aventura pe alte scene cu decor incitant și cu personaje nu mai puțin fabuloase. Dacă începutul romanului era oarecum lent, corespunzător încălzirii treptate a materialului, acțiunea se dinamizează pe parcurs, condusă spre o simbolică venire a Curierului, entitate în care mulți văd – la modul religios – o apariție mesianică, dar care pare să fie o intervenție extraterestră produsă o dată la zece milenii.

Doina Roman se află la început de drum, dar pașii făcuți acum sunt ai unui scriitor talentat, ceea ce promite ca traseul ei, bine controlat de exigența auctorială, să ne rezerve și alte lucrări de calitate. În deplinul lor entuziasm, unii dintre comentatori n-au ezitat s-o raporteze la un șir de nume prestigioase, între care Tolkien, Frank Herbert, Steven King și George R.R. Martin. În ciuda unor posibile influențe, cred, totuși, că șansa autoarei stă în ceea ce o desparte de ele, construind în timp, ca zestre personală, un portret autonom și pregnant, care să-i aparțină în totalitate. Semnatara Pragului are inteligența, inventivitatea, „mâna literară” și umorul care s-o îndreptățească la așa ceva.