Când, în 2012, apăreau Călătoriile din balansoar, cartea mea de versuri poate nu atât pentru copii, cât despre copilăria din sufletele noastre, Teodora Gogea mi-a ilustrat volumul cu desene de o fină și agreabilă expresivitate, făcându-mă să-mi închipui că tânăra artistă clujeană se va împlini pe această linie a ilustrației de carte pentru copii. Ceea ce nici nu era o greșeală de apreciere, deși sunt obligat să constat că n-a fost doar atât. Domnișoara în cauză se manifestase  și ca scriitoare de texte proprii, menite să-i invite talentul la desenat, publicând bunăoară Minunatele memorii ale lui Hamsi-Ramsi (2007) și Fetița care s-a-mpiedicat de Șarpe (2009). Astăzi revine cu o carte nouă, scrisă și concomitent ilustrată, având titlul oarecum imperativ Caii trebuie să fie liberi (Editura Napoca Star, 2016).

Romanul este cu copii și pentru copii, iar titlul cronicii nu l-am fixat întâmplător, fiindcă eroina Teodorei Gogea, pe nume Atláza, chiar se comportă în debutul aventurilor sale precum fetița-minune a lui Lewis Carroll, realizându-și trecerea spre un alt tărâm printr-o scorbură prelungită („ca o mânecă de întuneric”, precizează autoarea) dincolo de realitățile fizice ale lumii noastre. Asemănările se opresc totuși aici. Explorările Atlázei nu vor descoperi un wonderland relaxat, al jocurilor cu tentă absurdă, ci o distopie trăită prin ochii adolescentului sensibil și refractar la constrângerile majore ce i-ar îngrădi libertatea lăuntrică. „Căzută” dintr-o lume a culorilor vii și a formelor abordabile idilic, într-alta, înghețată, dominată de teamă și de agresivitatea unui neam de piticoți care folosesc în loc de săgeți tocuri de scris, pensule și baghete pentru dirijat concerte, eroina face curând cunoștință cu cetatea răpitorilor ei, mostră de grandomanie compensatoare (pentru complexele de jenantă inferioritate) și de comportament tiranic supradimensionat.

„Dintr-o dată lumina deveni copleșitoare și aerul se încinse de căldură. Ceva răsună ca un tambur răsucit; țâțâni se smuciră; canaturi se zguduiră. Și cei patru pitici cu sania trecură pe sub porți monumentale din fier ferecat în bronz, cu arhitrave de piatră și uși din lemn masiv încasetat în bronz. Deasupra acestor arhitrave majestuos trona portretul dăltuit în piatră al piticului ce poruncise ca Atláza să fie adusă în această cetate. La interior cetatea […] avea o curte de primire mare, circulară și flancată de patru turnuri de veghe. Zidurile înalte de apărare ale cetății acesteia erau prevăzute cu creneluri ascuțite și cu ferestruici pentru tunurile uriașe din fier. Scări largi din marmură urcau spre castel, împodobite cu penițe, cu pensule, cu baghete și cu statui mici, care îl înfățișau pe piticul căpetenie. În capătul nordic al curții interioare de primire a cetății se afla donjonul. Prin poarta lui masivă se intra în castel. În vârful său înalt acesta adăpostea blazoanele, steagurile și statuia în mărime naturală a piticului conducător.”

În ciuda staturii sale ridicole, stăpânul acestui ținut al moralei deviate aspiră la statutul de Big Brother orwellian, pretinzând să i se spună „Luceafăr prealuminat”, să i se cânte ode și imnuri și, în general, să nu i se iasă din rigoarea poruncilor. O parodie de administrație și de viață instituțională face, de pildă, ca Judecătorul și Procurorul dinaintea cărora este trimisă Atláza să gesticuleze sincronizat, rostind aceleași fraze simultan, ca pentru a dovedi că, în mentalitatea locului, acuzarea și condamnarea sunt totalmente identice. Cu binecuvântarea acestor magistrați de paradă, captiva avea să fie marcată pe antebraț cu sigiliul Luceafărului, cu alte cuvinte un cip, imprimându-i-se și un număr, ca la Auschwitz, care atestă noua ei condiție oficială: cea de sclavă depersonalizată și cu drepturi drastic limitate. Nu va fi singura în această situație, deoarece universul piticaniilor posedă și orașe populate integral cu sclavi, așezări de „cuburi-cutii înfricoșător de înalte și urâte”, cu vitrine din sticlă transparentă la bază și prelungiri sub pământ, cu enorme „oglinzi” în care se desfășoară reclame publicitare și aparatură de supraveghere secretă:

„Din loc în loc și la întretăierea drumurilor, coridoarele orașului erau străpunse de stâlpi înalți din piatră. În vârf acești stâlpi aveau ocheane lunguiețe cu forme rotunde la un capăt și o cutie pătrată la celălalt capăt. Aceste ocheane se mișcau în sus și în jos, la stânga sau la dreapta, urmărind oameni ori mașinării, dinspre ori înspre o anume direcție. Și Atláza avu aceeași impresie stranie că cineva supraveghează ca prin rozeta din bolta Sălii de Judecată, atunci când fata fusese dusă acolo în fața Bătrânului Procuror și a Marelui Judecător.”

În fond, orașul distopic al sclavilor nu diferă aici ca formă și amănunte de metropolele prezentului, însă desenul acestora din urmă are parte de prelucrări în tușe groase și sumbre, pentru a-l face respingător și chiar dușmănos, încât „tinerii cu fețe vlăguite” care-l populează să-i pară deznădăjduitei exilate o perspectivă valabilă și pentru viitorul ei imediat. În plus, ca în imoralul joc antonimic deprins de la Orwell, așezarea aceasta dezmoștenită mai și pretinde să fie acceptată drept Orașul Oamenilor Liberi. Spre a deprinde cunoștințele necesare unei adaptări perfecte la viața permisă în lumea slăvitului Luceafăr, Atláza e adusă de piticii însoțitori la Școala Elementară, organizată și ea în regim penitenciar și supravegheată cu sute de „ocheane” răspândite prin hala-amfiteatru, prin compartimentele de dormit și pe coridoare. Ca în orice societate concentraționară, procesul instructiv-educativ se desfășoară sub redutabile amenințări, în prezența simbolică a biciului și a bastoanelor de cauciuc purtate de Supraveghetori. Profesorii au nume citibile pe invers. Anuicnim (Minciuna) predă istoria, din care se înțelege că omenirea acelui tărâm s-ar afla pe la anul 2440, după un șir de războaie pustiitoare, curmate de parașutarea din Cosmos a Luceafărului adulat, care ar fi convins omenirea supraviețuitoare că doar „extraordinarele” sale idei mai puteau schimba în chip benefic toate sistemele de guvernare anterioare. Cursul de Comportare Socială obligatorie e predat de profesorul Xav Anibla (Vax Albina), cursul de Economie și Comerț cade în seama senilului dascăl Gașitruf (Furtișag), Limbjul și Exprimarea Corectă țin de pregătirea în domeniu a tinerei și viclenei profesoare Nmeledabmil (Limba-de-Lemn), toți aceștia servindu-se de ecrane și de cartele computerizate pentru a-și îndobitoci miile de elevi cu platitudinile menite să-i facă niște cetățeni supuși și împăcați cu locul cuvenit seriilor numerice pe care le posedă.

Partea a doua a romanului o mai reține o vreme pe Atláza în universul distopic, urmărind destinul tinerei sclave în ipostaza sa de lucrătoare a pământului din imensele sere ale magnatului Dradnats (Standard), apoi în robotizata întreprindere de produse chimice gospodărită de fiica acestuia, căreia îi surprinde, înregistrează, iar la un moment dat face public criminalul secret: miraculoșii coloranți din care firma își extrage profitul și prosperitatea provin din amestecul unor substanțe sintetice cu produse reziduale toxice ale centralelor nucleare. Treptat, însă, trama romanului virează spre soluții de tip heroic fantasy, mai potrivite, în concepția autoarei, cu soluționarea amplu-conflictuală a tensiunilor acumulate în subiect. Revolta spontană din Orașul Sclavilor va conduce în cele din urmă la o confruntare apocaliptică între cei abia dezmeticiți din opresiune și cohortele de soldați de fier asmuțite de pomenitul Luceafăr al piticilor malefici asupra propriei sale creații răzvrătite. În fruntea oamenilor eliberați îl găsim pe frumosul și neconformistul tânăr cu nume predestinat, Rotavlas (Salvator), mult așteptata iubire a Atlázei. Și, pentru ca apocalipsa să devină totală, ea antrenează în cele din urmă simbolurile poetice ale autoarei, giganticii cai solari care au misiunea de a răzbuna imensele pierderi umane, distrugând însuși miezul răului secular: sceleratul dictator și vraci, împreună cu urmele materiale ale puterii sale perverse.

Din simpla repovestire a subiectului se poate vedea cu ușurință că romanul acumulează destule clișee, și din SF-ul cu caracter distopic, și din literatura de factură fantasy. Dacă ar intenționa eventual să-și aroge pretenții de scriere pentru adulți, lucrarea ne-ar obliga la o serie de raportări critice. Dar, așa cum am spus încă de la început, romanul țintește în mod premeditat spre secvența de vârstă mică a publicului. Este construit după regulile basmului, iar asta presupune o logică proprie, o estetică specială și chiar o finalitate aparte, căreia primele două condiții amintite aici i se supun. Teodora Gogea știe să aleagă un subiect pe gustul și la nivelul de interes ale copilăriei. Scrisul său are sensibilitatea și priceperea proiecției în ideal, menite să dea basmului său o culoare personală, precum și priza necesară la publicul-țintă. Tuturor acestor caracteristici mai trebuie să le adaug efectul unor ilustrații remarcabile ce împlinesc cartea și sub aspectul său grafic.