Se folosesc, îndeobște cuvinte ca: apostolat, sacrificiu pe altarul…, pionierat, devoțiune dusă la extrem. Vorbe.
De la ultima ceartă, monstru, cu directorul, cu șleahta de asistente revoltate, cu anestezistul ce privea eforturile mele rânjind, pe mine scria clar: deportat.
Tata m-a condus la gară gânditor:
– Nu știu, dar cred că așa e mai bine. O viață m-am zbătut cu tine, de mic… Nimic n-ai ascultat, nici de maică-ta, de dă să moară… Ce rușine! Poate-i mai bine, lucrurile se uită. O să vorbesc cu Panaitescu, dar nu acum, mai încolo. Du-te să-ți duci crucea dacă aici, la noi, nu ți-a plăcut…Văd o lacrimă și feresc privirea.
Încrederea că tot ce am făcut am făcut bine se clatină dar văd privirea, aievea parcă, cum își pierde încet strălucirea, rătăcindu-se în neant… în ochii mei, sub mâna mea, și ura surdă răbufnește:
– Rămâi, tată. Rămâi, cu hoții și criminalii tăi, să faceți disecții pe oameni vii, crezi că nu știu că au plecat oameni fără un rinichi, fără o bucată de ficat, fără…
– Taci, copil nefericit! Doamne, ce blestem!
– E blestemul tău, ți-ai uitat jurământul, te las… Ai grijă de tine. De mama.
– Să nu cumva, îl mai aud.
Macazuri, roți chinuite scrâșnesc în mintea mea o durere ascuțită. Mă redresez. Trimit o privire pe geam și adorm instantaneu.
*
Deschid ochii: simțul exersat în nopțile de gardă îl ia prin surprindere pe controlor:
– Bbbiletul la control, se bîlbâie.
Sunt singur în compartiment, afară se derulează un peisaj anost: dealuri mâncate de cari. Un car neliniștit se insinuează și în sufletul meu, ronțăind în ritm de tren: tac, taca, tac!
Ușa se trântește, violent:
– Liber! și, gâfâind, o namilă de om roșcovan și transpirat face să geamă bancheta din fața mea.
– Ci’ nenoroșire, bre, pi capu’ meu, săraca fată, co’ lasâ sâ moară animalili aiastea!!!
Ciulesc urechile. Înainte să deschid gura, se revarsă spre mine:
– Ai pomenit mata așa pățanie, sâ cazi, fată tânără, că șine-o pus-o, nimeni n-o pus-o, că ce-o căutat în grijania mamii lui de copac, n’aș mai avea zile, candela lor de prune… Își pierde suflul.
– Încet. Că ajungi și dumneata la spital. Povestește-mi, încet, ce s-a întâmplat.
Se uită la mine, la geantă…se așează mai drept pe banchetă:
– Păi, nu mare lucru, o nepoată, o avut un accident da’… Îi trece ei!
– A căzut din copac? nu mă pot abține.
– Păi, dacă-i proastă, ce-o căutat acolo, că n’o pus-o nimeni, se uită la geanta mea, o-ți de la București ? Pe la consiliu? Astea-s de-ale noastre, de-o fost proastă, toa’director o zis că n-o trimite că moare pe drum, s’o iau acasă. Să moară’n patu’ ei, săraca, așa i-o fost scris. Sărăcuța de ea…
*
În gară, o rablă de Pobeda pe post de taxi.
– La spital, răcnește Toader, smulgând portiera.
– Da-i închis la ora asta, protestează șoferul.
– Hai!
Hârâind, animala se pune în mișcare:
– Și spuneți că se poa’ ceva, tov’ doctor?
– Știu și eu, nea Toadere, dar nu putem să o lăsăm asa. Să mă uit. Din ce mi-ai spus dumneata, situația e gravă, aproape fără ieșire, dar… Nu ne-ar ierta Dumnezeu dacă n-am încerca.
– Bine grăita-i, fiule.
La poartă un paznic moțăit, înăuntru o asistentă înțepată.
Mă legitimez.
– Domnu’ de la București, se fâstâcește, să-l sun pe toa’ director.
– Mai încolo, acum vreau să o văd pe fata de-a căzut din copac, repede.
– Ce să vedeți, e ruptă toată, moare.
– Hai, fată, acum! Du-mă la ea. Zi-mi istoricul.
– A căzut într-un par din copac, direct în, știți dumneavoastră…
– Nu știu nimic! Aici? Fă lumină, adu‘ foaia de observație. Nea Toader: la poartă, aici n-ai ce face, ține-l pe șofer, s-ar putea să trimit după medici.
Un dezastru total: o plagă contuză gigantă a întregului perineu de la nivelul vulvei până la coccis, o herniere, probabil a marelui epilon, totul cârpit în fire de ață prea strânse de sub care răzbate puroi opalescent. Și după o disecție aș fi lucrat mai îngrijit. Îi iau pulsul… surpriză: rapid, dar constant. Văd o fâlfâire pe pleoapele femeii, la 23 de ani, o țărancă robustă. O răsucesc pe o parte: s-a executat un rect iliac stâng , dar s-a abandonat…
Vine fata cu foaia:
– Fata asta are zile, o deschidem în juma’ de oră, pune-o pe perfuzie și sună echipa de serviciu. În noaptea asta operăm!
*
Citesc foaia de observație: plagă contuză gigantă a întregului perineu, care începe la nivelul vulvei, sub uretră și duce până la nivelul coccisului, care este fracturat. Vaginul, uterul, parțial rectul, până la nivelul colonului sigmoid, sunt distruse în totalitate. Marele epilon s-a herniat, probabil la extragerea din „țeapa” în care a căzut, o ansă intestinală este perforată, dar a fost excizată și cusută.
E o minune că trăiește.
S-a efectuat o colpohirectomie totală pe cale joasă și un rect iliac stâng. Primul care apare este anestezistul, cam de o seamă cu mine, ușor speriat. Îl iau de umărul stâng și-l strâng sub claviculă până geme:
– Mi-o ții? mă uit în ochii lui fără să clipesc.
Încet, îmi prinde privirea, se îndreptă:
– O operezi?
– Nu crezi că merită o șansă?
– Da, da’…
– Mi-o ții?
– Fac tot ce pot… nu prea avem sânge…
– Scoală pompierii și milițienii, vreau 2 litri într-o oră. Hai!
Vine directorul:
– Să știți, tovarășe doctor, că nu aprob această operație, dar nu mă opun. Am făcut tot ce-i omenește posibil, dacă doriți să vă faceți o intrare fulminantă la noi în oraș nu mă opun, totuși…
Anestezistul preia pacienta în sala de operație. Mă retrag pe hol mai răsfoiesc odată foile de observație. Închid ochii și îmi imaginez grozăvia: femeia se mută de pe o creangă pe alta piciorul îi alunecă încearcă să se agațe de o creangă, coșul o încurcă. Scutură mâna, toarta rămâne agățată pe degetul mare, sucește mâna, rămâne în trei degete, în două…lunecă la vale… dedesubt parul ce ține gardul, ar trebui să fie julită tare pe brațul stâng, nu am văzut, o să mă uit, deci s-a rotit parul intră , greutatea femeii face ca totul să se rupă, dar de ce hernierea, cum au scos-o, au încercat direct și nu au reușit, atunci au răsucit-o, mezenterul, au rupt și mezenterul și vezica, să mă uit la vezică…
*
– Tovarășe Doctor…
Simt o mână pe umăr:
– Operați de trei ore, de aici cred că pot să preiau eu. Directorul mă privește peste mască. Nu reușesc să înțeleg crețurile din jurul ochilor, dar ridic mâinile. Mă uit în jur, echipa deja s-a schimbat, se mișcă ca un tot unitar, nu aud nici o vorbă, numai foșnetul halatelor. Trec cu mâinile ridicate în antreu, o asistentă mă dezechipează expert, mă împinge pe un pat și începe viguros să-mi fricționeze picioarele. Apare anestezistul cu care am început. Mă apucă de sub claviculă până mă doare :
– Ne-a mers, doftore!
Mă trezesc într-o rezervă de spital. Nu-i nevoie să deschid ochii. Miriade de mirosuri mă înconjoară: dezinfectante acide, antibiotice iuți, iz de fecale în putrefacție și peste toate mirosul fricii de moarte, sudoarea spaimei de inerentul sfârșit, mă localizează precis. Dar și altceva, diferit, liniștea, absența rumorii generale a unui mare oraș. Tresar când un câine latră chiar sub geam și deschid ochii. O măsuță din Primul Război Mondial, vopsită în alb 13, este așezată strategic pe mijloc. Pe ea o gustare. Mă ridic în capul oaselor. Presupun că am deranjat ceva, căci, imediat, o față a apărut în cadrul ușii:
– Cred că m-ați lucrat și pe mine cât am dormit, glumesc.
– Vai, tovarășu’ Doctor!? Toa’ director a zis să-l anunțăm imediat ce vă sculați…
– Ceva în neregulă? mă încrunt
– Nuuu, că așa vrea să vă vadă… Să vă felicite…
– Bine, dar mai lasă-l un pic să mănânc ceva. Ia zi, de știi, câte drenuri a pus?
– Trei, dom’doctor, două pi margini și unu pi șentru, în cavitate.
Dau să mă înec.
– Da’ tu ești fată deșteaptă, măi… Ia zi cum te cheamă.
– Tata o vrut băiat, să-l cheme Stejaru, așa să aibă băiet ca bradu’, și-atunci când o văzut că-s fată mi-o zis Stejara și după aia s-o dus de s-o’mbătat.
– Dar a mai făcut și un băiat, nu-i așa?
– Așa, dom’ doctor, că pe toate le știți, io zis Bradu, că cu stejaru’ s-o ars… Îi zice Bradu Brădet și pe mine Stejara Brădet. Se fudulește dinaintea mea. Zâmbesc și mă ridic pe pat. Ușa se deschide.
Își trage un taburet lângă pat:
– Ești nebun, nebun de legat! Îl privesc. Operația a lăsat urme, cearcănele grele sunt vinete și căzute. Întreaga statură e crispată. Degetul mic de la mâna stângă e „covrig”…
– Da. N-am putut să o termin… Toți știu… Beau de mult, de când… De-o să mai rămâi pe aici o să afli. Echipa a doua a fost de la urgență, alții n-am. Zi mersi că nu a fost niciun accident de mașină (îmi revin în memorie băieții care se înțelegeau fără vorbe). Nu știu ce-ai făcut pe acolo… Prin București, dar aici ești al nostru. Are o privire ciudată, pe care nu știu cum să o interpretez.
*
– Luați loc, vă rog. Să înțeleg că ați venit în legătură cu o pacientă…
– Da, și nu voi permite să vă bate-ți joc de fata mea.
– Eu, de când am venit, am avut o singură pacientă, o domnișoară ce a avut un grav accident.
– Da, ea e, a-ți siluit-o, nu a-ți lăsat-o să moară în legea ei. Acuma diavolul ce sălășluia în ea o să iasă, ridică mâinile deasupra capului, pre’ toți ne va lua dacă vom rămâne păcătoși, harul Domnului ne va ocoli, vom rămâne proscriși și la judecata de apoi sufletele noaste nu se vor mai întrupa în viața veșnică…
Îl dau afară.
*
Ce face fata, bine? Ai schimbat-o?
– Se poa’ toa…
– Scoate-i mâna stângă, încet. Da. Bine!
O iau deoparte pe Stejara:
– Fată dragă, am nevoie de ajutorul tău…
*
Mă ridic la etajul I, Ion nu plecase:
– Bărbate, avem un necaz… Te ai cu băieții de la Miliție?
– Da, ăăă, păi nu ți-am zis, mai am un kil de sânge, au donat și trupeții de la Secu; că i-a prins comandantu’
– Asta vroiam să te-ntreb, te știi cu dl comandant de la Miliție?
Și-a întors privirea la mine și… Ceva din tonul meu l-a făcut să lase, încet, dosarul cu care gesticula, pe masă:
– Ce-i? Nici n-ai venit, să nu-mi spui…
– Fii calm. Hai să ne uităm un pic. Vezi? Mă jur că și la radiografie va fi la fel… Îl suni?
*
– Dle colonel, îmi e teamă că nu este un accident, absența contuziilor colaterale, a urmelor vegetale de sub unghii, am cerut și hainele, mi-e teamă că intrăm pe teritoriul dumneavoastră. Cineva a tras-o în țeapă!
– Hmmm ! Uite care-i treaba… Eu nu vin peste tine-n sala de operații decât dacă… să lăsăm. Ce, crezi că aici? Îi Vestul Sălbatic? Normal că știu. Știu foarte puține persoane și așa trebuie să rămână. Cum vrei să se vorbească de orașul noastru? Că umblă Ku-Klux Klan-ul pe la noi pe ulițe? Să se panicheze populația? Sunt în urmărire operativă… Îi prindem pe toți, nu-ți fă griji. Măi, măi… Ce mai e?
– Domnule comandant, o rugăminte… Pe tren am fost abordat de un ‘personaj’ Vasile. Dacă nu era el, eu mergeam direct la hotel și… cine știe când aflam de cazul fetei. Nu a mai apărut, deși spunea că-i este nepoată. L-a văzut și taximetristul și portarul, asistenta și eu… Fața aia nu o uit…
– Mă sperii, doctore, pe bune că mă sperii! Să văd ce pot face…
*
– Ionică ! Ești singurul în care am cât de cât încredere. Am mari motive să cred ce e mai rău. Ai treabă pe-acasă?
– Ce treabă să am în nenorocita aia de garsonieră, da’ ce tot bâigui acolo?!
*
– Toader? Da, eu sunt. Poți să pleci. Da. Dracul ăla de doctoraș ne-a citit. Data viitoare… De, ghinion! Colonelul se lăsă pe spate în fotoliu:
„Dar-ar draci-n tine de copchil afurisit.”
*
Revăd mental filmul evenimentelor și un cuțit îmi trece prin inimă. Mă cobor în spate la ambulanțe.
Liniștea tensionată a așteptării. Îi respect pe acești oameni. Pe mine stresul incertitudinii m-ar ucide, aș acumula prea multă adrenalină.
Intru în ghereta pe post de dispecerat. O matroană ce strivește un taburet de spital ridică din sprâncene :
– Mata? Intrarea prin față, te rog.
– Sărut mâna! Nu vreau să deranjez… Tre’ să-l iau pe tata, o zis că să zic la matale să trimiți Salvarea în față, mă scălămbăi, și-mi iese:
– Daaa ce-are tataia?
– Cancer, l-o adus ieri c-o ambulanță de la București, o zis să-l iau.
– Ieri? se uită pe hârtii. N-am nimica!
– Nu se poa’ mi-o zis de la triaj…
– Păi… ieri? Nu. Alaltăieri a venit o ambulanță de la București, da’ una d’aia mare, de multiple. Nesimțitul ăla nici nu m-a salutat, am crezut că-i în pană și s-o dus la ateliere și du’paia nu l-am văzut decât când pleca… Unu’ gros, roșcovan. Țipa la ăia de la urgențe. M-am și mirat cum țipă un șofer la ditai doctoru’… O fi fost, da’ eu n’am văzut să descarce ceva. Aici nu-i, bate cu un deget gros în hârtii. Vezi de-i prin triaj… L-o fi rătăcit prin lift. Dă să râdă și se abține cu greu.
Alerg prin parcarea largă ca nebunul, în față îmi apare comandantul:
– Trebuia să te faci detectiv, doctore. Unde fugi? E taică-tu la telefon!
*
– Copilul meu…
– Da, tată, se pare că nici în gaură de șarpe nu pot scăpa de tine…
– Dar ți-am vrut binele și eu și maică-ta. Când am auzit de nefericita aia, ce-am zis: nu se poate abține, obosit după tren, dă chix din prima, bețivu’ ala de director trebuia apoi să te îndrume spre casă. Aveam noi grijă aici. Și tu ce-ai făcut… Ai stricat totul! Salvam trei vieți… Trei vieți importante!
– Tu salvai trei vieți? Eu am salvat aici una, și Dumnezeu mi-e martor că-i cea mai importantă, gâfâi, mă sufoc.
Amabil prin natura profesiei, tovarășul comandant împinge către mine cu degetul arătător un pahar cu apă.
– Ești tânăr, doctore, idealist, viața nu-i așa, de-ai ști câți doctori, dă-i falși, cu scobitoarea în p–a muierii am prins eu p’un argint… Hai!
Pune atent receptorul în furcă:
– Bagă-ți mințile în cap… Aici nu-i București. De nu erau pilele lu’ tactu’ te călca trenu’ demult!
*
Crăciun rebel…
Șareta scîrțîe când roibul trufaș se înțepenește pe picioarele dinapoi:
– Iaca, dihania! Prrrr, talane!
Așe l’onvățat, la crâșmă, să-i dea apă…
Ochii lui Vasile râd, dar de sub barba hirsută nu transpare nimic.
– Lasă bre, am gâtul iască, intru în joc.
De la haltă, ba urcând un deal, ba coborând, am pierdut orice simț al orientării.
Capătul comunei, sărăcăcios, ca și la oraș.
Luna plină ține de felinare.
Crâșma, luminată de trei lămpi cu gaz uriașe, e plină.
Am acuta senzație că sunt aruncat în pelicula unui film cu cowboy. Mirosurile nu fac parte din film.
Restul…
Încet se face liniște.
Vasile face un pas înainte și-și scoate pălăria:
– Tovarășu’ doctor, dihaniilor, acu’ l-am adus de la gară!
Vacarm reținut, disting salutări, dar și bodogăneli.
La tejghea (iar fiorul unui déja-vu), o tejghea grea, de zinc, cum numai în filme am văzut, altă dihanie: nu are ochiul stâng și o gheară (de urs?) i-a distrus jumătate de maxilar.
– Visichi n’am, doctore. Încercarea de zâmbet îmi ridică, la propriu, părul pe spinare.
Da’ am o prună trasă de trei ori. Să mă pomenești. Ochiul drept, caramel, ca de pisică, mă studiază, ciudat, parcă familiar.
– Nu omorî omu’ din prima zi, Fărmache, protestează Vasile.
– Lasă, nea Vasile, că doar sunt în grija matale! Uiți ce-o zis tovarășul primar? Firu’ de păr…
– Apăi p’așe….Iar se face liniște. Cu manevre cabalistice, Fărmache face să apară un clondir afumat și un păhăruț cât un deget.
Licoarea turnată la buză, face boltă pe roata șipului (acu’ să te văd, gândesc, ăștia deja m-au băgat la testări). Aproprii mâna de păhăruț și cu un zvâcnet scurt arunc lichidul pe gât.
Câțiva stropi îmi umezesc degetele.
Drăcovenia arde ca focul, o simt coborând vijelios pe esofag. Ajunge în stomac, de unde vrea neapărat să-și continue, gravitațional, drumul. Întâlnirea cu sucurile gastrice nu e de bun augur, așa că, involuntar, râgâi violent.
– Să fii sănătos, to’arășe doctor, râde ochiul portocaliu, să ai grijă de copii noștri’. În spate se aud aprobări și chirăituri (le are felce… taccci mă boule…și ăsta-i de la București, tu vărsa-i tot pă tine). Dau să zic ceva, dar fălcile sunt țepene. Vasile mă ia de un braț și mă conduce pe de după o ușă.
– Hai să mâncăm, don’ doctor, de când nu a-ți mai îmbucat ceva?
*
În clasă eram patru: eu cu frate-meu, Mihai și cu Maria.
Părintele Bogomir ne preda separat: eu la a doua, Mihai la a-ntâia și Maria alfabetu’.
Fratele meu era cu noi, doar o prezență fizică, căci mental…
Țin minte când, prima oară, părintele m-a chemat în chilia lui. O scoică săpată în calcar, cu un pat și două scaune:
– Taci, copile. Privește în tine. Vezi sufletul ce emană din toate cele vii. Vezi…
– Îmi pare rău părinte, nu văd nimic!
– Vezi, copile, sufletul ce ne înconjoară și ne protejează…
– Părinte, ibricul de cafea dă în foc.
În realitate vedeam, în obscuritatea chiliei, umbre volatile, translucide, ce emanau de undeva din spatele părintelui și tindeau spre mine.
După ce a constatat, cu stupoare, că pot să fac mai multe lucruri în același timp părintele Bogomir m-a învățat să fiu conștient de ele: mi-a pus în față o tablă, care în stânga și dreapta avea două discuri cu simboluri ce se roteau. La fiecare cuvânt scris pe tablă el rotea discurile. Apoi el recitea povestea, iar eu rearanjam simbolurile. Apoi el schimba simbolurile, iar eu scriam cuvintele pe tablă și întotdeauna ieșea altă poveste. Mi-a explicat ca Napoleon putea să facă șapte astfel de lucruri sincron și să facă și legături între ele, dar că asta la distrus mental.
Văd umbrele care se agită în spatele părintelui cu o parte din mine. A doua se întreabă de ce fratele meu, așa chinuit cum e, când l-am dus la oglidă seamănă leit cu mine. A treia se întreabă ce o să fie la masă, iar a patra…face planuri de fugă.
*
Senzația de déja-vu e atât de pregnantă încât mi se ridică părul pe spinare și am un tremur nervos.
Dispensarul din paiantă, holul placat, pătrățele de gresie închipuind forme geometrice în culori de albastru spălăcit și verde brotăcel, cabinetul de consultație, minuscula sală de operații pentru cazuri disperate. Totul îmi pare familiar: două imagini, una mentală, alta fizică tind a se suprapune până la identitate.
Scutur capul.
Vasile vede ceva și mă ia de braț:
– Doctore, mă târăște în spate, aici sunt lemnele, ai până la primăvară. În dulap sunt schimburi de pat curate. Te las să te acomodezi. De mâine… arbeit!
Fac focul, mă întind în pat și cad într-un somn chinuit.
„Dorm, visez?
Mii de fețe. Unele râd, altele plâng. Peste toate ochii tatii. Tremur, nu tremur.
Vasile mă zgâlțâie:
– Scoală, copile, nenorocirea e aici!
– Da’, acu’, să dau cu apă pe ochi, mașina e?
– Hai, mă târăște.
Intru într-o dubă sanitară. La lumina, ștearsă a unui bec de plafon, îl văd :
– Vezi, tată, știam că ai să vii…
– Delirează, e pe moarte. O asistentă care nu e asistentă.
– Dacă moare… vă omor pe toți! O îndepărtez cu o mână. Văd cât pot vedea:
– Vezi ? Vezi, acum îmi amintesc tot, tu sunt eu și numai tu… de ce numai tu… tu, norocosu-le, se zbate în brancardă.
Ochii mă fixează pentru o ultimă oară și rămân imobili. Încet, lumina lor interioară se stinge.
– Ce spune? Femeia se agață de mine, frână, mașina s-a oprit.
– Spune că a fost fiul meu! răcnesc și sar din mașină.”
Mă scol fleașcă de transpirație. Familiar, un cocoș cântă în liniștea nopții.
*
Creșteam.
Încep să pun întrebări:
– De ce noi nu avem mamă? „A murit când erați mici”, vine răspunsul cam chinuit al lui tata Vasile.
– Ce boală are fratele meu? „Ceva cu glandele”, același răspuns chinuit.
– De ce semănăm așa de mult? „Pentru că sunteți frați, de-aia…”
– Unde îl duc pe fratele meu când îl iau cu duba aia mare și neagră? „La București, la tratament…”
– E departe Bucureștiul?
Creșteam.
Maria e o codană fără pereche.
Între mine și Mihai se dă o luptă acerbă pentru a-i pica în grații, iar ea ne joacă pe degete râzând.
Suntem mari acum. Din toamnă vom pleca la liceu.
*
O rog pe asistentă să ducă undeva florile. Nu se mai poate respira.
Într-o săptămână pe birou e o disperare. Iau la rând: facturi, facturi… ce caută astea la mine? Aici nu e contabilitate…
Un plic îmi atrage atenția, desfac: În conformitate, bâr, bâr, cu transferul de proprietate, vă rugăm ca până la data de să trimiteți sumele de bani restante impozitului. Trei adrese.
Asistenta intră și văd privirea:
– Ce-i?
O femeie tânără, plină de sânge, lângă ea un puiandru de 2-3 ani, speriat de moarte. Simt un zvâcnet în gât:
– Ce te uiți? Pe masă cu ea! Tampoane! Apasă aici, tare! Să văd! Garou, acu‘ are femurala secționată. Bagă-i o perfuzie. Acu-i gata!
Pare a se stabiliza.
Mă spăl adânc pe mâini, asistenta mi le usucă cu un föhn.
Pentru expunerea vaselor folosesc o incizie verticală, gândindu-mă că o pot apoi prelungi distal și proximal.
După disecție am izolat vasul principal proximal și distal, dar și vasele colaterale importante învecinate. Pun un tourniquet. Trebuie să mă mișc repede. Încerc o apropiere. Minune. Cele două capete secționate se apropie fără tensiune. Fac o anastomoză termino-terminală prin surjet cu fir monofilament. Nu văd nici o spatulare, totul pare OK! Închid și, precaut, pun un dren.
Apare Vasile. Se cam gălbejește când vede atâta sânge peste tot, asistenta n-a apucat să șteargă pe jos.
– Hai, ajută-mă să o ducem în pat. Cred că a pierdut vreo doi litri de sânge, noroc că-i țărancă robustă. Sună la șeful de post să meargă acasă la ea și să-mi aducă buletinul, să văd ce grupă sanguină are. Apoi o să am nevoie de trei–patru voluntari că e anemică rău.
O bag pe gentamicină. Atâta am găsit…
*
Mă întind în pat. Nu pot adormi. Îmi tot revine în minte cazul bizar pe care l-am avut la București. Similitudinile sunt copleșitoare doar că:
Apar toți… o mutăm în chirurgie, dar se stinge… Nu mai are strop de sânge în ea:
Mă strânge de mână:
– Ți-am adus băiatu’, horcăie, ți-am promis…
Se cianozează văzând cu ochii.
Declar decesul.
Insist să particip la disecție, fără rezultat. Comisia de inspecție a întors spitalul cu fundul în sus… Eu sunt suspendat… pentru cercetări ulterioare, două asistente ghinioniste cu 50% din salariu, medicul de gardă, cu salariul plin.
Analiza disecțională atestă, decesul prin anemie traumatică, confirmând documentele de deces întocmite de spital. Sunt, automat, repus în funcție.
Mă întorc, ca un criminal la locul faptei. Patologul, mă privește:
– Ce-i Doctore…vrei să o mai vezi odată, vezi că-i periculos…
– Taci! Hai cu ea pe masă.
– Hai, dom’ doctor…nu-i frumos, am auzit eu ceva…
– Lasă prostiile. Să vezi ce-ți fac! Așa…bagă lumină:
– Vezi? Aceste-a ce’s?…
– O operație mai veche. Văleu…
– Vezi…deschide- o jos, adu’ sculele.
– Da’ n-avem voie…
Descoperim că femeia nu avea vagin dar avea un uter perfect funcțional cu urme clare ale unei nașteri prin cezariană.
A doua zi am aflat că patologul a fost detașat la Oradea iar cadavrul a fost incinerat.
Peste încă două zile a survenit operația la care anesteziștii mi-au rânjit în nas iar pacientul mi-a murit, cu zile, pe masă și… deportarea.
Acum toate încep să se lege.
Oare femeia aia delira?
– Ți-am adus băiatul. Ți-am promis!
*
Liceul ne-a înstrăinat.
Eu la Grupul Școlar Sanitar, Mihai la Liceul Teoretic, Maria la Liceul de Arte Plastice.
Ne vedem în vacanțe când noi, masculii continuăm ai face curte dar mai nuanțat de vreme ce amândoi devenisem bărbați.
Ea ne-a tratat cu aceia șăgălnicie făcându-i parcă plăcere să ne întărâte unul împotriva celuilalt.
*
A murit tata. O moarte subită.
Plec la București.Tot drumul încerc să-i revăd fața, dar obsesiv văd doar mâinile lui ridicate în a primi mânușile.
Trenul e mizerabil, un focar de infecție, iar oamenii îmi par ostili.
Mașina ce m-a luat din gară e nespălată și miroase a ulei ars.
– Mama?
– Doamna e plecată în State. Nu poate veni, pregătește vizita șefului statului. A zis la telefon să vă ocupați personal.
Văd că nu o luăm spre casă:
– Mergem pe la Medico-Legal, explică șoferul. Clădirea în demolare mă derutează:
– Pe aici, domnule doctor. Tatăl dumneavoastră a cerut să fie incinerat. Clădirea din dreapta. Condoleanțele mele!
Se retrage, și eu calc prin moloz spre crematoriu.
Trei persoane sobre.
Am semnat și am rugat ca urna să fie trimisă acasă.
Rămân în mijlocul unui șantier, cu mirosul de carne arsă încă în nări. Unul din cei prezenți, executorul testamentar, mă ia de braț:
– Hai, că am mașină!
Casa e pustie.
– Să ne urcăm în biroul tatălui tău.
– Bine dar unde sunt toți?
– Momentan, până la clarificare moștenirii… sunt la mătușa ta. Știi, la doamna…
– Daaa. Ce căutăm aici?
– Să știți că toate drepturile dumneavoastră succesorale au fost respectate. O să vedeți mâine, dar înainte… Răposatul a dorit să vă fie înmânat un plic.
Am ajuns în biroul tatei. Ne așezăm.
Caută cabalistic în geantă:
– Poftim. Mi l-a dat săptămâna trecută.
Mă uit de jur împrejur, totul e la fel ca atunci când am plecat.
Deschid plicul, citesc :
„Copilul meu, să mă ierți!”
Din plic cade ceva. Mă aplec și o ridic: ceva între o cheie și un stick cam de cinci centimetri lungime, frumos cizelată, cu margini turnate în crom, semn că e gândită pentru o utilizare de lungă durată.
– Asta ce-i?
– Nu știu, dom’ doctor. A specificat, insistent… M-a tras de mână. Tatăl dumneavoastră mi-a zis, se cutremură, să ajungă la el, adică la dumneavoastră, că ne găsim… dincolo și are grijă de mine, brrr! Mai mult nu știu.
Zău, era negru rău. Atunci abia venisem la birou și bleaga aia de Vasilica, că eu pân’ nu beau cafeaua… Era acolo, negru ca uraganu’, îmi zice: „Scoate testamentul”! Am uitat de cafea.
O salt în palmă. Ușoară și nu pare din aluminiu, titan?
– Zi!
– Era supărat rău. Mi s-a părut, la început, că pe dumneavoastră, da’ apoi… Mi-a dat originale de la toate proprietățile, a zis că le are în copie, autentificate. Mi-a interzis să aduc măcar vorba, în prezența dumneavoastră, de trei adrese. Era turbat… Am crezut că mă strânge de gât. Nu ar fi trebuit să accept, da’ când or venit martorii era ca un mielușel, a glumit cu ei, a avut și o havană, originală, în tub de tablă. A fumat-o la poștă cu Vasile. Râdeau cucoanele. Eu plec. Mâine desfacem testamentul, aici, în hol. O să vină toți. Ăăăă, nu se cade, da’ de aveți ceva amintiri. Știți… da’ să nu bată la ochi. Da? Bărbate… întotdeauna vine și momentul ăsta. Punct. Am plecat.
Cântăresc cheia în palmă. E o liniște de se aud carii. Salt lambriul, și prin tunelul, atât de secret de se lăuda cu el la toți neaveniții, intru în atelierul tatii: ordine de laborator- eprubete, vase Petri, un incubator, o etuvă de dinainte de război, microscopul cu lumină polarizată, podeaua antiacidă. Rotesc privirea. Prea curat, prea spălat… Când veneam aici mă încurcam în fire de păianjen. Spunea că are cobai de experiență benevoli. Deschid ușa-dulap ce duce în hrubă. Când au săpat muncitorii ca să-i facă atelier au dat de un pasaj vechi de când lumea, lucrat artistic din căramidă arsă până aproape de cuarțare, prăbușit la vreo șase metri. Aici e vinoteca ad-hoc: sute de sticle, de la butelcile oltenești, până la Balck&White cu dop de plută agățat în sârme. Văd un bax de Kent, surâd și-mi amintesc de țiganu’ de și-o bătut nevasta cu paru’: „Doctore, scoate-mi-o, că-ți dau tot ce am, sufletu’meu, că mi-o luat dracu’ mințile, zeița mea, ce-am făcut, ce-am făcut, Doamne ce-am făcut!”
Iau o sticlă la întâmplare. Masa e curată, niciun fir de praf. Paharele ca scoase din fabrică. Kentu’ e din vremuri apuse, cu castelul nestilizat. S-a păstrat perfect: trag adănc în piept. Mă uit la tavanul făcut de mîini din alt mileniu. Beau și plâng… plâng încet, ca boul uitat în jug!
*
Anul patru, Crăciunul, mă cam îmbăt, devin insistent , cu avansuri fără perdea.
Mihai clocotește adânc, mă iau și de el și sfârșim prin a ne încăiera. Vasile ne desparte cu greu.
Rumegând gânduri de om beat îmi fac bagajele și plec la căminul grupului școlar.
*
Visez o dubă mare, neagră. Doi ochi mari ficși care mă străpung cu privirea:
– N-a adormit. V-am zis să-i dați doză dublă. El nu-i ca noi…
Totul se tulbură.
Stau pe canapea golit de gânduri. În față Vasile cu pălăria între picioare. Deschide vorba:
– De când a-ți venit, tu și cu frate-tu, și tac’tu, am știut că va fi rău, dihanii de la București. Ce le spun la oameni. Te-am crescut ca pe copilul meu: trei oameni au murit de mâna ta. Măcar pe Mihai l-ai omorât „românește” cu securea! Își trântește pălăria în cap, se ridică și pleacă.
Mă prăbușesc într-un hău fără fund apoi…
– Flavia, mai poți…
– Da, don’ profesor…
– Vasiliu e aici?
– Aici!
– Bou’ de anestezist…
– Aici, don profesor, nu mai plec, m-am învătat, îl aflu’ eu pă ăl de vă dă telefon…
– Bine copii, hai, că azi ne vede Dumnezeu!
Totul e la fel. Și căpițele de fân sunt, parcă, în același loc. Mă reazem de peretele de stâncă și privesc în jos.
Orizontul mă desfide ca de fiecare dată și vreau să zbor, să plutesc deasupra acestei imensități volatile, dar… o văd.
Urcă pe poteca mică, a caprelor și a noastră, spre pătulul nașterii, de unde furam câte un ied de capră neagră ca să înmulțim stirpea.Urcă hotarât și rog zeii să mă ierte.
– Ai făcut drum lung….
– Și tu, urcuș lung…
– Da’ se spune că criminalul se întoarce, întotdeauna, la locul crimei…
– Ai îmbătrânit, ai fire de păr albe.
– Privește! Aici nimic nu s-a schimbat. Parcă mă întorc din țara lui.
Îmi pune două degete pe buze:
– Nu glumi, nu mai ești tu, te-au zdrobit. Sau numai asta vrei a-mi arăta. Eu nu am uitat legământul. Dintre tine și Mihai am ales: este aici. Am venit să-ți dau băiatul.
Un scrâșnet înfiorător, totul se sparge în bucăți.
Înnebunesc? Mă scol într-un cot.
Tramvaiul scârțâie jalnic, e cinci dimineața și nici un cocoș nu tulbură liniștea, doar tramvaiul care scrâșnește jalnic.
*
Urăsc asta.Toți te privesc afectați și, în stângăcia lor, mai mult rănesc decât oblojesc.
Hora moștenirii m-a lasat flasc, complet terminat. De unde atâta energie în mătuși pe care le-a uitat Sf. Petru pe răboj?
Atâta încrâncenare pentru o linguriță: „Am să-ți scot ochiu’ cu ea. E lingurița mea, eu i-am dat-o de Paște, îi din set de argint. Ia-le tu pă’ alea dă inox!”
S-a stabilit, adică neamurile au stabilit împreună cu conducerea spitalului, culmea oribilității, ca urna să fie pusă pe un piedestal în holul de onoare.
Sunt prea obosit pentru a mă împotrivi.
La spital, un buchet imens de cale, cărnos de albe, și toată floarea adunată ca la circ. Trec prin purgatoriu.
Doar un coleg de facultate, care a răposat și el pe aici, îmi apucă cotul și-mi șoptește:
– Las că-i mai bine aici. Acasă cine știe cum încurcai borcanele și te spălai cu tac-tu pe dinți!
*
Vin fericit. Am luat cu 9,98 la medicină. M-a adus băiatu’ lui Costache cu mașina.
Îi trecut de două noaptea. Intru pâș, pâș.
În camera mea, pe patul meu, în cearșeafurile mele, Maria se zvârcolește sub un Mihai dezlănțuit.
Toporul de spart lemne…
Privirea sticloasă, craniul desfăcut ca un dovleac, pic de sânge…
Vasile cu Maria lângă el… goală… tremurând….
Eu, inert, încă cu toporul în mână.
Mașina neagră… o injecție…
*
Au plecat toți după efuziuni care mai de care mai lacrimogene.
Casa țiue din nou a pustiu. Brusc, soneria de la intrare mă face să tresar.
În ușă tov. comandant. Rămân siderat:
– Dumneavostră?
– Eram în trecere prin București și am auzit nenorocirea. Am venit să-mi prezint condoleanțe.
Intră cu nesimțire. Urcă la etaj și se așează în fotoliul de la biroul tatei. Îl urmez din ce în ce mai impacientat, dar și cu o vagă urmă de angoasă.
Tace și mă studiază atent. Zărește sticla de coniac. Zvâcnește în picioare și toarnă în două pahare:
– Ultima oară te-am servit cu apă…
– Ce doriți? Caut un ton cât mai hotărât, dar constat că vocea îmi tremură nițel.
– Ultima oară o făceai pe detectivul. Am trecut să văd dacă ți-a trecut.
În vocea lui nu e nici o notă de umor. Mă cată cu o privire grea:
– Taică-tu ți-a lăsat o moștenire serioasă. Poți trăi oriunde în lume liniștit până la adânci bătrâneți. Când te hotărăști, în 24 de ore totul se transformă în dolari într-o bancă elvețiană.
Trântește pe birou un pașaport:
– Fii băiat deștept. Viză pentru State. Dacă nu-ți place acolo du-te unde vrei. Noi cu tine am terminat.
Dă paharul pe gât și pleacă.
Nu-mi revin din amorțeală decât când aud ușa de la intrare trântindu-se.
*
Mă plictiseam în mașină, se întunecase și singura distracție era funda de la gât. Băgam degetul în ea și mă roteam după volutele ei așa cum auzisem că se roteau vapoarele, atunci când stăteam ascuns în tunelul secret al lui tata. Tanti, când m-a luat în brațe, m-a sărutat, și eu am adormit.
Când m-am sculat… eram doi.
*
Ăsta nu a mai fost vis. Sticla de coniac e goală, răsturnată pe masă. Mă ridic greu din fotoliu: „Tunelul secret al lui tata”. Amintirea se reverberează în mintea mea până ce simt o ascuțită durere de cap. Bag capul sub chivetă și las apa să curgă până simt că amorțesc: „N-ai fost bolnav niciodată”, îmi vine în minte. Salt lambriul. „Aici nu poate fi nimic. E clar că s-a făcut o curățenie meticuloasă.” Trec în beci. „Tunelul secret al lui tata.” Închid ochii și mă agăț de acea firavă amintire. Înaintez cu ochii închiși și mă lovesc cu picioarele de ceva. Ignor durerea ascuțită. În față un rastel cu zeci de băuturi. Îl examinez atent. Aparent un rastel făcut din scânduri brute, negeluite. Observ că sticlele au fost mutate de la locul lor și nu au fost puse exact pe vechea urmă. Încep să le scot și eu, din ce în ce mai febril. Cărămidă, peste tot numai cărămidă.
Mă urc și iau lupa cea mare de filatelie. Cercetez cu de-amănuntul. Da. Într-un rost un orificiu cât o andrea, care, deși de culoarea mortarului, pare din metal. Caut o andrea, ceva… nu găsesc nimic. Urc din nou cu o sticlă nouă de coniac. Beau în sorbituri mici. „Andrelele de croșetat”.
Silențios de parcă ieri a fost uns peretele culisează. E prelungirea tunelului dărâmat, iar ce-i aici îmi taie piutul. Aparatură de biologie moleculară și celulară de ultimul răcnet, cum am văzut doar prin revistele occidentale: cyclere PCR, centrifuge automate, tuburi Eppendorf, două microtoame rotative, unul manual și unul automat, un microscop care ar fi făcut cinste oricărui institut de cercetări, spectrografe cu absorție, tăvi pentru electroforeză și multe altele al cărui scop abia de-l pot intui. În fund descopăr patru congelatoare criogenice acum oprite și sprijinit de perete un dispozitiv bizar, asemănător unui sicriu din plastic transparent. Mă trec frisoane. Brusc, încep să dârdâi incontrolabil. Zeci de amintiri năvălesc peste mine. Alerg afară. Atmostfera pașnică a livingului începe a mă liniști. Mă ajut și de o porție serioasă de coniac.
Un laborator pentru inginerie genetică dotat la nivel mondial, de necrezut.
Mă întorc. Pe un birou, un dosar voluminos și deasupra câteva foi scrise de mână: „ Știam că vei reuși să găsești intrarea secretă. Ieși și trage un colț de perdea să te vadă. Sigur te urmăresc. Fă-te că bei, pune o muzică ceva…”
Mă conformez, doar că beau de-adevăratelea.
„Fiule, ai trăit toată viața de până acum în minciună. Să mă ierți. Nu s-a putut altfel. Îmbărbătează-te, căci ceea ce vei citi nu-ți va fi ușor de îndurat.
Eram tânăr și plin de idealuri. Genetica, așa primitivă cum era, promitea o revoluție inimaginabilă. Omul nou, omul din societatea socialistă, un om dezbărat de boli, cu o inteligență sclipitoare și abilități excepționale, iată țelul către care am pornit cu entuziasm. Obstacole peste obstacole, pe toate le-am depășit și acum aproape treizeci de ani am reușit clonarea primului animal. Un porc, căci fiziologia porcului se apropie cel mai mult de cea umană. La nici trei ani am reușit prima clonă umană. Nu a supraviețuit decât câteva ore, dar nu am abandonat. Doi ani mai târziu dintr-un lot de treizeci de embrioni mi-au supraviețuit doi, care au ajuns la stadiul de făt și apoi de nou născut. Tu și fratele tău. El s-a născut cu grave problem hormonale și totuși a supraviețuit până la 21 de ani. Tu, în schimb, parcă în compensație ne-ai depășit toate așteptările. O singură problemă aveam, agresivitatea ta depășea cu mult media și de aceea în permanență ai fost monitorizat și ai urmat pe ascuns un tratament hormonal, care a dat rezultate puțin satisfăcătoare. În urma unui incident neprevăzut s-a luat hotărârea ștergerii memoriei cu steroizi țintă, care au blocat o parte din secțiunea amintiri și ți s-a inoculat hipnotic una nouă. A funcționat cinci ani. În ultimul timp pusee tot mai dese ne-au anunțat că adevărata ta personalitate și-a creat un traseu sinaptic nou, ocolind bariera pusă de noi. Da, copilul meu, visele erau crâmpeie din vechea realitate care voiau a reveni la lumină. În caseta din fața ta se găsesc niște pastile. Una ar trebui să fie îndeajuns pentru a topi steroizii care izolează sinapsele, nepermițând trecerea influxului nervos prin axoni. Oricum, nu lua mai mult de două, fă o pauză și mai iei a doua zi.”
Iau pastila. Nu simt nimic. Când să mai iau una simt ceva nedefinit, o senzație indescriptibilă, ca atunci când în întuneric cineva aprinde o lumină puternică, și, după o năuceală de câteva secunde, începi să vezi clar.
– Maria! șoptesc. Maria.
Trupul mi-e cuprins de frisoane, ceva mă strange de gât, zeci de imagini joacă, se luptă cu cele false și mă rup în două.
Mă târăsc în beci, deschid cu greutate o sticlă și beau cu nesaț. Încet, încet caruselul se potolește. Organismul meu modificat genetic face față presiunii acolo unde un om normal ar fi înebunit subit.
*
– Ce face?
– Se îmbată pe muzică de Bach.
– Bun!
*
„ Maria este sora ta mai mică. S-a născut la un an după tine cu un defect major. Nu avea vagin deși un uter perfect funcțional. Vezi, l-ai omorât degeaba pe sărmanul Mihai. El tocmai se întreba ce nu este în regulă când i-ai crăpat țeasta.
Nu știu, nu-mi explic și poate nimeni nu-și va explica vreodată cum de a rămas însărcinată. A ajuns la mine cu burta la gură. I-am făcut o cezariană. Un copil aparent sănătos. La două luni a început să i se accelereze creșterea. Când a ajuns la tine, vânată de securiști, golită de sânge, copilul depășise stadiul de șase ani. A murit în brațele tale când, cu toate cele trei tranchilizante în stare să adoarmă și-un elefant, l-ai găsit, inexplicabil, în duba de intervenții.
Spunea că este copilul tău… Ciudat, foarte ciudat. Viitorul poate va elucida această enigmă. Oricum, eu sunt terminat.
De la tine până acum am ‚născut’ peste două mii de copii, de supraoameni, și mai sunt încă 70 de mii de embrioni din care să rezulte omul nou. Nici Hitler nu a visat așa ceva… poate doar Nietzsche.
Tehnica a ajuns de rutină, manipularea genetică nu.
Doar trei oameni o stăpânesc. Doi au fugit deja.
În geanta de sub birou sunt trei explozive puternice făcute aici în laborator, dotate cu un ceas care, la armare, să le detoneze după 24 de ore. Trebuie doar să armezi butonul. Atât ar trebui să fie suficient pentru a fugi, să dispari până nu te vor considera un pericol.
Sunt trei clădiri. Vasile știe unde. Să ai încredere în el, ți-a fost tată până la majorat.
Când citești asta eu voi fi deja cenușă. Ai grijă de documente. Este acolo totul.
Încă odată, iartă-mă, căci m-am jucat de-a Dumnezeu, dar martor mi-e că mă mândresc cu tine!”
*
Afară e dimineață. Mi-a luat o mulțime de timp până să potrivesc sticlele exact cum erau pe rafturi.
Scot boarfele din geanta de voiaj. Pun la fund dosarul, explozivul suspect de compact, iar deasupra îndes rufărie.
– Tovarășe comandant?
– Da. Se aude o voce morocănoasă
– Am hotărât să vă urmez sfatul, graseiez ca un om bine băut. La dracu’ cu toate… Coasta de Azur mă așteaptă.
– O hotărâre înțeleaptă, fiule. Vocea i se încălzește: până diseară ai 200.000 de dolari în cont și un bilet de avion.
– Dau o fugă să-mi iau la revedere de la prieteni. Le spun că am primit o bursă în străinătate, să predau dispensarul…
Nu pare prea mulțumit.
– Diseară la opt sunt înapoi.
– Bine, mormăie, să treci să dai un specimen de semnătură.
– Sunt praf, ce specimen o să iasă. Râd gâlgâit.
Numa’ de nu m-ar percheziționa la iesire. Afară, nimeni. Vine taxiul. Opresc la CEC și-mi scot toate economiile.
Mă uit la șofer:
– Ți-a pus dumnezeu mâna în cap. O să facem o cursă lungă, lungă. Hai de fă plinu’.
*
– Ce facem, șefu’ ?
– Când se întoarce o să aibă un accident…
– Se face, tov. colonel.
*
Vasile mă privește îngrijorat:
– Ți-ai amintit…
– Da. Și nu avem timp. Repede la cele trei case. Le știi, nu?
– Cum să nu le știu!? Unde se mai trag cabluri subterane groase cât brațul direct de la înaltă la trei case prăpădite. Mai sunt și proști. Hai.
*
Aparent o casă părăsită. Intrăm, ne foim de colo colo, în bucătărie cheița scoate un zgomot ca de zurgălăi și un beculeț minuscul începe să clipească.
La un moment dat rămâne aprins.
– Aici. În spatele unui dulap fals e o ușă blindată. Cheița intră perfect în locaș. Cu un clinchet sec ușa se deschide. Un frig polar ne cuprinde.
Aliniate în șiruri fără număr recipiente criogenice.
Nu stau să mă mai uit. Așez un dispozitiv exploziv strategic între recipiente și-l armez. Imediat, un țăcănit abia perceptibil mă anunță că armarea a fost cu succes.
În celelalte două case găsesc incubatoare în șiruri nesfărșite și un laborator la fel de bine dotat ca cel din hrubă. Le minez și pe astea.
– Tată, lui Vasile îi dau lacrimile, aici sunt toate cercetările doctorului. Ascunde-le cât mai bine, dacă nu mă prind, cândva am să vin să le iau.
Acum, zi-mi tu care le știi pe toate. Cum pot să dispar din țărișoara asta?
*
Mă strecor împreună cu Fărmache, hangiul fără un ochi, și doi contrabandiști spre malul Dunării. Patrula a fost bine unsă cu banii de la CEC și mi-au mai rămas destui pe care unul din oamenii lui Fărmache mi-i schimbă pe dolari.
Trei semnale de lanternă aici, trei pe malul celălalt.
Din ceață apare o barcă. Sunt ajutat să mă urc.
Vâslind fără zgomot ne îndepărtăm de mal.
Privesc cum ceața îl ascunde privirii mele și o lacrimă se prelinge pe obraz.
– Budi jak muskarci! mă îmbăbătează sârbul. Aventura abia început. Râde de se aude până pe malul celălalt.
Râd și eu și mă scutur leonin.
Se vede Iugoslavia.
