Mă văd nevoit să-l parafrazez pe Silviu Gherman, întrucât cred că ironia lui s-a dovedit a fi profetică: întocmai cum maestrul Puric (ironizatul) afirma că credința este adevărul absolut, deci nu se discută, tot astfel noua reîncarnare a poveștii fără-de-sfârșit Star Trek poate trece de filtrul criticilor într-un singur fel: nediscutând-o. Îmbrățișând-o cu zel „proletar”. Vom vedea numaidecât de ce.

Episodul pilot începe cu Satan care ține o prelegere beligerantă armiilor infernului și, pentru o clipă, ai senzația că ai dat peste o ecranizare a Paradisului Pierdut. Apoi realizezi că respectivii sunt klingonieni, fără îndoială descendenți pe cale de estetică-a-urâtului ai faimosului lighion de categorie B, Zaat.

Realizatorii serialului vor apoi să ne convingă că au aderat cu maxim aplomb la valorile diversității, pluralismului, multiculturalismului, agendei LGBT și corectitudinii politice, și ne fac cunoștință cu protagonistele din Discovery: două dame, una asiatică (El Capitan, cu nume grecesc), cealaltă de culoare (El Aghiotanto), dar înainte să te lansezi în presupuneri sterile despre genul domnițelor, afli că pe mulatră îl/o cheamă Michael (Mihai cum ar veni) și că are origini vulcaniene.

După o scenă deșertică ce amintește de Moise care scotea apă din piatră seacă ne mutăm la bordul navei Shenzhou – un adevărat paradis al diversității, unde, printre obișnuiții umanoizi cu aspect de leproși sau tritoni, alte dame cu gen nedeterminat, bărbați de culoare cu cașchete luminoase și roboți cu trup uman și cap de conservă, s-a strecurat și singurul extraterestru de pe navă: un bărbat alb (pe numele lui Connor). Nu săriți, e doar unul, și e lipsit de personalitate.

Totuși, în pofida factorului diversitate ridicat la cote demne de Oscar, pe toți numiții de mai sus îi unește neputința de a juca în mod credibil un moment, o stare, sau de a rosti o replică așa cum trebuie. Aici voiam, de fapt, să ajung.

Sunt conștient că încă de la debutul Seriei Originale (în urmă cu mai bine de 50 de ani, în 1966), Gene Roddenberry și-a închipuit un viitor luminos, în care diferențele de clasă, gen, rasă și chiar specie au fost abolite și în care toată lumea conlucrează pașnic întru extinderea orizontului cunoașterii umane/umanoide (to boldly go where no man has gone before – astăzi, where no ONE has gone before, ca să ne aliniem normelor culturale). Mai mult, Roddenberry s-a jucat puțin cu nervii producătorilor de-atunci, tributari unor mentalități cu adevărat depășite (o spun fără urmă de sarcasm), propunând poate prima distribuție cu adevărat diversă într-un serial american: un japonez (Sulu), o negresă (Uhura), un rus (Chekov), un scoțian (Scotty) precum și multe alte personaje secundare de toate etniile, rasele și speciile posibile. Tradiția a fost preluată și de următoarele serii, dintre care The Next Generation a rămas poate cel mai bine întipărită în conștiința publicului amator de SF din România.

Însă aproape toate seriile precedente au înțeles că pentru a crea un serial de succes, criteriul diversității nu e suficient. Mai e nevoie de talent actoricesc, de o poveste reușită, de personaje complexe și bine conturate. Personaje precum Kirk, Spock, Picard, Data, Q, Riker, Troy, Sisko ș.a.m.d. și-au depășit condiția de „generic”. În Discovery, toate personajele sunt plate ca Pământul flat-eartherilor, cu excepția lui Michael (Mihaelei?), care îngemănează toată înțelepciunea și tot activismul trendului cultural în vogă și pare, drept urmare, singura prezență cu adevărat vie de la bordul navei. Totuși, nu strică puțin cabotinaj, chiar și când joci printre cartoane. Atunci când o cere situația, Michael ne ține și lecții (nu doar nouă, ci și superiorilor) de-o profunzime rară: „Cu tot respectul [îi spune amiralului, într-o dispută legată de generalizări facile] dar rasa nu trebuie confundată cu cultura.”, sau „Nu vei învăța nimic dacă ți-e frică de tot ce te înconjoară” (o înfierare subtilă a „fobiilor” identitare).

Trecând la poveste, episodul pilot amintește suspect de mult de openingul serialului Battlestar Galactica (remake-ul din 2004). De o sută de ani, Federația Stelară/Coloniile Umane n-au mai avut contact cu klingonienii/cilonii. Antagoniștii apar de nicăieri. Situația e tensionată. Poate că vor pace. O năframă-n vârf de băț. Să abordăm diplomatic. Să începem tratativele. Țeapă. Nici peliculele lui Abrams n-au fost uitate: cum poți crea situații tensionate altfel decât printr-un conflict puternic (și cu consecințe potențial catastrofale) între căpitan și secund? Și cum altfel le poți rezolva decât printr-un shootout de proporții, că doar n-au dat producătorii o căruță de bani doar pe telenovele în spațiu.

Să avem totuși răbdare. Se prea poate ca în pofida unui început slab și aflat sub imperiul tentativei de a servi ciorba reîncălzită a Star Trek-ului într-o manieră comestibilă și totodată în ton cu sensibilitățile tinerei generații de amatori SF (cel puțin așa cum și-o închipuie domnii producători), serialul își va găsi până la urmă ritmul, precum și o identitate proprie. Până atunci însă, mai e mult de muncă.