Proză distinsă cu premiul al III-lea (ex aequo) la Concursul național de proză scurtă SF Helion 2017.

 — o povestire din universul Irkud

Mă numesc Christopher. Cristopher Christian Schultz. Mă numesc Cristopher Christian Schultz și am cea mai importantă slujbă din lume. Mă rog, din ce a mai rămas din lume. Sunt paznic. Păzesc un copac. De fapt, nu chiar orice copac. Ultimul copac. Ultimul copac viu. Ultimul copac viu din lume. Mă rog, din ce a mai rămas din lume…

De fapt, ca să fiu riguros până la capăt, trebuie să spun că nu sunt chiar un simplu paznic. Sunt, de fapt, coordonatorul sistemului de pază care protejează cel mai important obiectiv al planetei: copacul Speranța, un platan frumos, frumos și uriaș ale cărui crengi ramificate parcă la infinit îți lasă, la prima vedere, impresia că s-ar întinde până dincolo de limitele Universului , în vârstă de aproximativ două sute de ani, singurul pom din cele trei trilioane de copaci care existau în urmă cu 50-100 de ani care încă mai supraviețuiește. Încă. Pentru cât timp, asta nu știm. Supraviețuiește aproape miraculos și nimeni nu înțelege cum și de ce se întâmplă acest lucru, dat fiind că toți ceilalți copaci ai planetei s-au uscat și s-au prăbușit în nu mai puțin de treizeci de ani, umplând Terra de mii de miliarde de tone de lemn inutil, care acum se usucă și crapă pe toată suprafața imensului deșert care a devenit planeta noastră.

Planetă care, în copilăria mea era, în cea mai mare parte, o minunată grădină. O minunată grădină pe care mi-o amintesc foarte bine, căci m-am născut și am copilărit în Banat, o zonă a munților Carpați în care vegetația domina peisajul oriunde ai fi întors privirea. Mi-amintesc cum eu și prietenii mei de pe micuța stradă pe care locuiam în orașul Lugoj, copii fiind, pe la începutul toamnei, ne întreceam care mai de care să călcăm peste frunzele uscate aflate pe jos și cum ne făcea plăcere să auzim sunetul făcut de acestea când trosneau și se zdrobeau sub tălpile noastre. Mi-amintesc și cum ne cățăram prin copaci ca să furăm fructe cireșe, mere, pere, caise, prune; oare cum o mai fi gustul acestora ?; abia dacă îmi mai aduc aminte și cum, uneori,  proprietarii de livezi, furioși că le stricăm recolta, ne fugăreau și ne mai și dădeau câte o bătaie dacă și când ne prindeau.

Și îmi mai amintesc foarte bine și cum a început nebunia, cred că aveam în jur de zece sau unsprezece ani când primii copaci au început, dintr-o dată, să se usuce și cum mai apoi au apărut gardienii înarmați care păzeau zi și noapte fiecare pom care încă nu se prăbușise și îmi amintesc și de acea scurtă perioadă în care hoții de lemn, cei care tăiau copaci ilegal, erau executați în piața publică. Și-mi mai amintesc și cum, după vreo cinci ani, ajunsesem să căutăm cu disperare orice petic de iarbă care s-ar mai fi putut afla pe pământul ce devenea, de la o zi la alta, doar o crustă aspră, uscată și nisipoasă. Mi-amintesc foarte bine toate acestea și, cu cât îmi amintesc mai bine momentele copilăriei, când totul era verde, cu atât mai mult mintea mea nu poate cuprinde ceea ce ne e dat să trăim acum.

Cândva, nu foarte demult, în urmă cu vreo doar zece mii de ani, această planetă era, întreagă, o uriașă pădure. Natura, în voia ei, acoperise întreg Pământul cu copaci. Apoi s-a întâmplat ceva. Noi, oamenii, am început să-i tăiem. Iar acum nu mai există decât unul singur viu. Acesta. Cel din fața mea.  E viu pentru că a continuat să trăiască în mijlocul unei păduri de vreo mie de hectare de prin codrii Maramureșului nici pentru faptul că era singurul platan într-o mare de conifere nu s-a găsit o explicație —, pădure care s-a uscat și a murit, în întregime, în nu mai mult de trei ani. De acolo, a fost recoltat și adus aici, în Domul Europa, singura așezare umană care mai există în zona Bătrânului Continent. A fost recoltat cu toată rădăcina și tot terenul în care aceasta se afla câteva sute de tone de pământ și plasat în această hală uriașă, construită special pentru el, în care i se oferă  cel mai bun aer, cea mai bună apă și cel mai buni nutriment care există. Și unde, în mod evident, este studiat de către o armată de cercetători care încearcă să deslușească explicația acestui veritabil miracol: faptul că acest copac nu a urmat soarta tuturor celorlalți confrați ai săi. Un studiu realizat în contratimp pentru că și el, acest ultim copac, are o vârstă. Și mă întreb ce vom face dacă se va stinge de bătrânețe înainte ca noi să-i aflăm secretul. Cărțile de biologie ne învață că pomii din specia lui trăiau cel mult trei sute de ani. Am mai avea deci câțiva zeci de ani la îndemână în cel mai bun caz, poate, o sută pentru a lămuri misterul însă, deocamdată, nu s-a obținut niciun rezultat. Deși cercetările durează deja de ceva timp să tot fie, de-acum, vreo douăzeci ani , încă nimeni nu-și poate explica de ce  acesta trăiește, este bine-merci și nu dă nici un semn de slăbiciune, în timp ce toți ceilalți pomi au pierit.

Dar, de fapt, dacă mă întrebați pe mine, problema trebuie pusă invers: nu supraviețuirea acestui copac este misterul, ci adevăratul mister este motivul pentru care ceilalți pomi au pierit. Acest copac continuă să trăiască liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar, oare, de ce confrații săi au început să se usuce și să se prăbușească, iar puieții nou plantați n-au mai crescut?

Sau, oare, n-au mai vrut să crească…?

Se presupune că de vină ar fi fost o bacterie, un fel de agent patogen necunoscut și imposibil de identificat. Evident, aceasta este cea mai la îndemână ipoteză atunci când explicația certă lipsește cu desăvârșire. Însă, dacă m-ar întreba pe mine…

Taci! 

Să tac ? De ce să tac ? Instinctul de conservare îmi spune să tac. Știe el ce știe. Dacă cineva ar afla ce gândesc, în câteva minute aș fi îndepărtat din funcție și plasat sub cea mai strictă supraveghere. Nu-i de glumă ca, în zilele noastre, să fii suspectat de gândire speculativă. În zilele noastre, a gândi altfel decât în paradigma evidențelor imediat demonstrabile echivalează cu un fel de erezie. Gândirea speculativă trezește suspiciuni și, dacă ajungi să ți se pună ștampila de gânditor speculativ, poți să-ți iei adio de la orice poziție socială pe care ai dori s-o ocupi. În asemenea condiții, cea mai bună slujbă pe care o mai poți prinde este, poate, aceea de membru în echipele de curățenie publică. Dacă ți se mai dă și aia… Deci, nu e de glumă. Dacă un om vrea să-i fie cât de cât bine cât de bine mai poate fi în lumea în care trăim în orice relație socială, în orice interacțiune cu altcineva, trebuie să se prezinte ca fiind un gânditor rațional, un adept neșovăielnic al gândirii care exclude orice fel de presupunere cu privire la fenomene care nu au o manifestare materială imediată. Minunata gândire rațională, cea atât de mult celebrată în momentul de apoteoză al civilizației noastre tehnologice, este, în continuare, alfa și omega zilelor noastre, mândria ultimă a umanității, punctul maxim al devenirii noastre, pe care l-am atins chiar înainte de Apocalipsa pe care o trăim în prezent.

Dar zic… zic doar în mintea mea, evident , dacă această gândire, așa numită rațională, bazată numai pe evidențe, ne-a adus în această situație, ca noi, cei aproximativ 700.000 de mii de supraviețuitori ultra-tehnologici ai rasei umane, să trăim închiși în aceste uriașe alveole artificiale numite domuri câte unul pe fiecare continent: Domul Europa (amplasat acolo unde înainte se afla orașul Roma), Domul Asia, Domul America de Nord, Domul America de Sud, Domul Africa, Domul Australia,  între care circulăm doar prin intermediul unor avioane teribil de bine ferecate ei bine, dacă această gândire ne-a adus aici, poate de salvat ne va salva un alt tip de gândire. Gândirea speculativă! Găsesc că merită, cel puțin, să încercăm. La urma-urmei, oricum nu prea mai avem mare lucru de pierdut.

Dar, de fapt, de la ce a început totul ? Cum de am asemenea idei ?

Ei bine, aceste idei îmi bântuie mintea de câteva săptămâni, din acel moment când ceva s-a întâmplat. Stăteam pe scaunul meu rotativ din centrul de comandă al pazei, privind spre copacul aflat în fața mea, dincolo de uriașul geam incasabil. Să fii ațipit oare? Nu știu exact. Știu doar că, pentru o fracțiune de secundă, am avut impresia că pomul de dincolo de geam îmi vorbește. Mi-amintesc perfect. A încercat să-mi spună ceva. A spus ceva despre faptul că frații săi ar putea să revină, să reumple lumea cu verdele lor. Și, apoi, ușa s-a deschis și a intrat adjunctul meu, Fabian. Iar în momentul acela copacul a tăcut.

Oare fabulez ? Să fi fost doar o iluzie, o proiecție a minții mele ce poate încerca să adoarmă? Nu știu ce să zic. Știu doar că întâmplarea asta m-a pus pe gânduri. Mi-am adus aminte de ceea ce îmi povestea, în urmă cu mulți ani, nevastă-mea. Ea, Ileana, care s-a născut într-un sat de pe lângă fostul oraș Hunedoara pe vremea aceea ea ținea de națiunea românilor, în timp ce eu țineam de națiunea șvabilor , îmi spunea odată că, în cătunul acela în care a copilărit, oamenii obișnuiau să vorbească cu copacii. Adică îi tratau pe aceștia ca pe niște ființe ce pot înțelege și simți. Apoi, am mai cercetat prin arhive. Și așa am mai aflat că, pe vremurile acelea, înainte de Apocalipsa prezentului, existau oameni care îmbrățișau copacii, ca pe niște frați. Și m-am dus și mai jos în istorie și am aflat că, de la grecii care acum aproximativ două mii și ceva de ani considerau că fiecare pom este un duh numit generic hama(driadă) —, în cultura populară de pretutindeni, copacii au fost văzuți ca ființe semi-umane sau chiar supra-umane, adică sacre. În unele tradiții, unii pomii aveau chiar rol de oracol, adică nu numai că vorbeau cu oamenii, dar le și deslușeau acestora ce urmează să se petreacă în viitor.

Bine, evident, se poate spune că toate acestea sunt doar mitologie, adică un fel de imaginar al acelor oameni de demult, care încă nu pătrunseseră tainele biologiei și ale materiei și care nu ajunseseră să cunoască încă adevărul pe care noi, acum, îl deținem pe deplin: și anume acela că orice ființă vie este doar o sumă de reacții chimice și nimic dar absolut nimic altceva.

Bun, dar cum rămâne cu acele cercetări care arătau că plantele percep intențiile oamenilor, că au memorie, că au reacții emoționale, că fac schimb de informații între ele?…Da, știu, acele cercetări au fost aruncate la coș, fiind catalogate drept pseudo-știință. Cum să aibă memorie niște structuri biologice lipsite de sistem nervos ???!!!!

Mda. Asta ne-a spus știința oficială. Acea știință care tot caută de vreo câțiva zeci de ani bacteria aceea nenorocită care a făcut copacii să dispară…

Dar dacă n-a fost nicio bacterie? Dacă n-a fost nicio bacterie și nici un parazit?  Dacă tot ceea ce s-a întâmplat a fost o sinucidere în masă? O enormă și gigantică sinucidere în masă. Dacă oare duhurile copacilor au vrut să se retragă din lumea materială în care ființa lor fizică era distrusă sistematic?  Îmi amintesc modul cum, acum o sută de ani, cei șapte miliarde de oameni, câți existau la vremea aceea, devastau cu sălbăticie pădurile pentru a le folosi lemnul. Îmi amintesc cum cea mai mare pădure a planetei, Pădurea Amazonului, cea numită și plămânul verde al planetei, ajunsese toată numai petice de vegetație împrăștiate ici și acolo în ceea ce fusese, cu câțiva ani înainte, bazinul său exclusiv. În asemenea condiții, ar trebui să ne mire faptul că duhurile pomilor au hotărât să plece de aici?!

Și mă gândesc: dacă s-ar retras și duhurile apelor la adâncimi la care n-am fi putut ajunge niciodată? Dacă se întâmpla așa, în clipa asta, oare, ar mai fi existat vreun om viu pe Pământ?

Poate că totuși ar fi bine să încerc să ascult copacul în continuare.

Oare am luat-o razna?

Dar, revin și întreb: încercând și așa, avem de ceva de pierdut? Dacă, până la urmă, această erezie se va dovedi adevărată? Dacă acest copac chiar are să ne spună ceva?

 

– sfârșit și va urma –