Proză distinsă cu premiul al III-lea (ex aequo) la Concursul național de proză scurtă SF Helion 2017.
Rudolf Schneider putea aduce pe lume câte cinci, șase copii pe zi. Un tip șters, înalt, apatic cu pielea netedă, părul alb începuse de la baza capului să urce, ochi lipsiți de orice intensitate. Pe stradă când se întorcea de la lucru, cu servieta sa maronie, decojită, se pierdea în mulțime foarte ușor. Generația Opt sute, fuseseră create în jur de un milion de clone, având trăsături primordiale: supușenia, pofta de muncă și lipsa oricărei ambiții personale. Modele vechi, ce se dovediseră de a lungul timpului folositoare din multe privințe, în schimb esteticul lăsa de dorit. De exemplu față de modelele noi, Design 8, ce exaltau în înfățișări care mai de care mai arătoase și bizare în același timp, dospeau de orice fel de talent, majoritatea dintre ei putând cânta, juca fotbal, dansa la fel de bine ca un profesionist. Singura lor problemă rămânea aceea că nu trăiau mult. Se umpleau de vicii de a lungul vieții și se ofileau ca și copacii sufocați de iederă din Parcul 08. Rudolf, ca toți cei din generația sa, căpătaseră nume vechi, tipice anilor opt sute, prototip clasic, searbăd, întregul timp liber petrecându-l ascultând muzică și citind. Puteai purta o discuție interesantă, pe orice tema cu cei din tagma sa, dar nu puteai sări calul, irascibili, deveneau molcomi și retrași când se făceau glume pe seama lor. De altfel, toți cei din generația opt sute umblau cu capul în nori. Firi artistice, trecând ușor de la o stare la alta. Nicidecum nu putea fi vorba de abilități sportive, specifice bărbaților. Secția de Maternitate din Oxygen 2, suferise mult în urma incidentului nefericit în care îți pierduseră viața peste două mii de mame surogat. Fuseseră aduse mai multe modele în vederea înlocuirii, iar generația opt sute se dovedise cea mai eficientă.
Orele de lucru începeau la opt fix și se terminau la șaisprezece. În unele zile când cererile erau mari, se stătea și peste program, ajungând uneori acasă abia la orele nouăsprezece. De cele mai multe ori pleca epuizat de la lucru. Țipetele pruncilor de tot soiul de culori și rase ce-i ieșeau din pântec, unde mai pui că unii și dădeau ortul popii înainte de a vedea lumina zilei, persistau în sistemul său auditiv multe ceasuri după ce părăsea clădirea albă a maternității. Afară mirosea a fum, străzile aglomerate aveau darul de a-l liniști. Nu știa câți dintre cei ce umblau acum alături de el, fuseseră rodul pântecului său inseminat, iar chipurile lor nu-i spuneau nimic. Meseria fiecăruia era strict secretă, și orice discuție pe această temă ducea la distrugerea sa instantanee. Erau în schimb încurajate jocurile de tot felul, Cash Flow, Poker Symantec, Run, Dice and Blood, etc. Sălile de joc erau pline în permanență. Singurele locuri unde puteai să te droghezi, să bei, să vânezi, să faci absolut orice îți trece prin cap, fără nici cea mai mică repercusiune, totul desfășurându-se în cadrul legal. Un singur lucru era interzis, sexul. Femeile dispăruseră aproape complet de pe fața pământului, se încercase eradicarea completă, dar nu se reușise. Forța de muncă era în continuă expansiune, planeta se dezvolta cu o viteză uluitoare. Apăruseră clonele I, identice din toate punctele de vedere. Vedeau lucrurile în totalitate la fel, nedeosebindu-i nimic, deseori devenind companioni eterni, nedezlipiți. Rudolf încă nu-și găsise sufletul pereche. Nici măcar nu credea în așa ceva. Lumea sa se rezuma la A. Platonov, Schubert și ciocolată caldă.
Schnieder se temea foarte mult de păsări. În seara aceea ploua. Erau câteva specii de Passeriformes adaptate. Aveau un gât lung, ciocul prezenta două terminații întinse, ca niște tentacule, iar spatele căpătase o crustă neagră asemănătoare smoalei. Când obișnuia să vorbească cu ele, își alungea gâtul într-un anumit fel, vocea sa căpătând sunete moi, ușoare.
Seara în parc de obicei nu era nimeni. Vântul adia și mirosul salcâmilor se risipea pe alee. Schnieder se uita în sus. Soarele coborâse mult sub construcțiile metalice. În depărtare ceva s-a mișcat. O siluetă informă dansa dintr-o parte în alta. Era o fetiță subțirică apropiată de vârsta adolescenței. S-a apropiat de ea și a întrebat-o ce caută acolo. Cu un surâs strident fata și-a dezvelit dinții goi, mați, albi cu o dezinvoltură aparte, tipică naivilor. I-a mărturisit că s-a rătăcit. Nu a anunțat încă pe nimeni pentru că nu se săturase de parc. Oricum, părinții ei îi vor da de urmă în curând. Schneider a zâmbit și a mângâiat-o pe creștet precum un părinte. Nu a vrut copii. Avusese o iubită în liceu cu care încercase, dar originea îndoielnică a concubinei îngreunase adoptarea. În schimb avusese dintotdeauna o atracție bolnăvicioasă pentru tot ce însemna bun în adevăratul sens al cuvântului, lipsit de protecție. Dacă găsea un melc pe alee, îl lua și-l ascundea în iarbă, de fapt în asta constând plimbările sale matinale prin Parcul 08. Era un salvator de melci.
Plimbările îl linișteau. Nu ar fi vrut să se oprească. Ar fi putut să le facă la nesfârșit și nu s-ar fi plictisit. Fetița mergea lângă el, posomorâtă. Dacă s-ar fi putut, ar fi băgat-o în buzunarul de la jachetă. Atât de multă fericire nu mai văzuse de mult. Poate, doar la melci când era mic. Dar melci nu mai găseai acum, decât la Muzeul Anomaliilor. Melcul i se părea cel mai onest organism. Modest. Cunoscuse odată unul ce trăise într-o fabrică veche dezafectată, sub o chiuvetă. Prinsese comunismul și Revoluția Culturală. Era gras și plin de el. Plictisit, trecut printre atâtea mizerii că i se urâse de oameni, de tot. Vorbea de undeva de sus, cu un ton gros, jos, ținea ochii pe jumătate deschiși precum o somitate
– Sub chiuvetă am locuit zece ani. Poate cei mai fericiți ani din viața mea.
– Spui asta acum că te-am găsit, dar dacă ai fi rămas acolo pe veci ai fi murit nefericit. Schneider râdea iar melcul tușea grosolan de la fumul din fabrică. Fusese una din cele mai originale creaturi, probabil printre ultimele ce scăpaseră de laborator. Îl ținea ascuns în buzunarul larg de la jachetă. Îl botezase Fit. Vorbeau mult seara în camera sa după ce se întorcea de la lucru. Melcul nu-l menaja. Îi reproșa de fiecare dată mediocritatea meserii sale de incubator.
– Dai viață sutelor de copii și nici măcar nu ai dreptul să te bucuri de unul singur. Ești mai mult o mașinărie decât un om. Îți este frică să ieși din zona ta de confort. Îți este frică să riști, calculezi prea mult șansele de izbândă. Viața este și premoniție, instinct. Nu se rezumă totul la matematică. Dacă am fi fost toți ca tine am fi rămas un trib mediocru, involuat.
– Dar asta nu înseamnă neapărat un lucru rău. Evoluția rapidă are un preț. Prefer să evoluez lent dar să supraviețuiesc. Rudolf nu se supăra niciodată. Atunci când discuția atingea un punct tensionat, râdea. Se juca cu nasturele de la cămașă și se uita în podea.
Toate aceste amintiri le retrăia preț de câteva secunde. Micuța se ținea după el.
– Când ne întâlnim cu ai mei? Întreba ea. Nu știa ce să-i răspundă. Se uita în ochii ei perfect rotunzi și ofta. Știa ce va urma. Așa făcuse și cu Fit.
Zăpadă acoperise clădirile de metal. Era un fenomen rar, o ciudățenie, dar melcul mărturisise că acest fenomen era unul firesc în perioada comunistă. Rudolf părea stingherit. Nu era în apele sale, rămăsese acasă în ziua aceea. Fenomenele bizare îl iritau. Trecuseră trei luni de când îl adusese în casă pe Fit. Fit era un pisălog, un autodidact pisălog. Judeca aspru în măsura în care era doar un simplu melc. Felul său cinic de a vedea lucrurile îl sufocau pe Rudolf. Parcă se declanșase ceva de când îl cunoscuse, iar acel ceva devenise între timp o monstruozitate greu de controlat. Vroia să scape de el dar timiditatea pregnantă îl inhiba. Nu știa cum, nu avea nicio idee, rămânea blocat ore întregi închis în baie, singurul loc unde putea să tragă zăvorul. Fiecare are un sfârșit, gândea Schneider. Vroia să-l ducă la Institutul de Anomalii. Acolo ar fi fost sedat, dar măcar ținut în viață.
Eclipsa de soare devenise din ce în ce mai frecventă.
Oamenii treceau nepăsători prin întuneric.
Rudolf intră cu băgare de seamă, de parcă cineva l-ar fi urmărit, în Institutul de Anomalii. LA etajul al doilea, secția Obiecte Interzise, pe ultimul culoar, într-un recipient cilindric, un melc cu ochii holbați, veșnic încremeniți, privea în gol, piesele expuse vis-a-vis. Deasupra sa o fetiță cu capul în pământ îl privea rigid. Rudolf oftă vizibil afectat. Acel ghiont înțepenit în coșul pieptului îi rămăsese multă vreme de neclintit.
