Celălalt Tărâm

Proză distinsă cu premiul al III-lea, ex aequo la Concursul național de proză scurtă SF Helion 2017

Ca un bolid de lumină o nouă zi spulberă în mare viteză bariera jaluzelelor întredeschise şi frȃnă cu piuit de vrăbii în camera unde Ştefi dormea liniştit. Împins dinspre fereastră de unda de şoc, aerul somnoros întoarse ceasul de pe perete câteva secunde înapoi pentru ca visul copilului să se poată salva din calea acelor de lumină care-i înţepau pleoapele bine strânse ca un arici.

După ce se mai întinse de câteva ori, rostogolindu-se de la o margine la alta a patului, în cele din urmă băieţelul îşi părăsi culcuşul şi se îndreptă căscând către baie. Stropii reci de apă ȋi şiroiau pe faţă dezgropând din mȃlul dimineţii o frântură din fosila unui vis înfricoşător pe care nu şi-l mai amintea prea bine. Gândindu-se tot la visul care refuza să fie scos la lumină, Ştefi merse în bucătărie unde îl aştepta micul dejun pregătit de mama lui înainte să plece la serviciu. Fără prea multă poftă începu să mănânce, ȋncercând să se concentreze numai la ce avea de făcut în acea dimineaţă. Vacanţa de vară era pe sfârşite, aşa că trebuia să profite din plin de timpul care-i rămăsese până când şcoala îi va ocupa toate dimineţile. Impulsionat de această concluzie se ridică brusc de la masă, se schimbă repede şi ieşi val-vârtej afară din casă.

Coborî scările în viteză, ţinând cu o mână mingea lipită de corp şi cu cealaltă balustrada care se răsucea odată cu el după fiecare etaj lăsat în urmă, iar când mai avu câteva trepte până să ajungă la parter, sări peste ele aterizând zgomotos chiar lângă uşa scării în care se propti cu avânt lovind-o cu putere de perete. La ora aceea soarele era ȋncă de cealaltă parte a blocului şi răcoarea dimineţii ȋi făcu pielea de găină. N-avea de unde să ştie că pe parcursul acelei zile de pomină pielea i se va mai zbârli de câteva ori, şi de fiecare dată nu din cauza frigului.

Mirat că nu-şi găsise niciun vecin la bancă, Ştefi se plimbă o vreme pe lângă bloc cu mingea la picior încercând să se mai  încălzească. Fluieră şi de câteva ori, dar când văzu că nimeni nu-i răspunde ocoli blocul ieşind în spatele lui, de unde se vedea departe liziera pădurii. Fără să mai piardă timpul, îşi luă mingea sub braţ şi grăbi pasul spre locul în care credea că îşi va găsi tovarăşii de joacă.

La mijlocul maidanului care se întindea însorit între bloc şi pădure se opri să privească ȋn urmă. Tot cȃmpul era învăluit într-o linişte vegetală perforată neîntrerupt de ţârâitul lăcustelor. De jur împrejur aerul încins tremura deformând conturul obiectelor. Însuşi soarele de pe cer părea distorsionat. Masiv şi alb, ca un vas de croazieră eşuat la marginea câmpului, blocul său se ondula şi el uşor, proiectat pe cerul marin al miezului zilei. Căldura şi mirosul de clorofilă încinsă făceau acum răcoarea din faţa blocului să fie o amintire plăcută.

Singur ȋn mijlocul cȃmpului pustiu, Ştefi se ȋntoarse să-şi continue drumul şi nu se mai opri decȃt atunci cȃnd ȋnaintarea ȋi fu barată de un canal lung dincolo de care se vedeau primii copaci ai pădurii. Ajunsese “la şanţ” unde credea că îşi găseşte prietenii, însă în loc de hărmălaia veselă a copiilor, descoperi o linişte desăvârşită cu totul nefirească pentru acel loc de joacă, lipsită chiar şi de omniprezentul ţârâit al  lăcustelor. Avea senzaţia stranie că se află undeva la marginea lumii, nu a unei păduri ale cărei sunete ar fi trebuit să răsune peste tot în jur. Mai făcu câţiva paşi pe lângă canal, dar fără niciun rezultat. Oare unde dispăruseră prietenii lui?! Parcă intraseră cu toţii în pământ! Singurul loc unde ar mai fi putut să-i găsească era ȋn pădure, dar pentru asta trebuia să traverseze şanţul adȃnc.

Şanţul era un canal întortocheat a cărui vechime se pierdea în negura veacurilor. Trecutul lui era atât de îndepărtat, încât nimeni nu mai ştia bine cine şi de ce l-a construit. În schimb, pe seama lui umblau o mulţime de legende. Cea mai neobişnuită dintre ele povestea că şanţul era doar ce a mai rămas dintr-unul mult mai lung care înconjura locul unde căzuse un obiect din cer cu foarte mult timp în urmă. Cei mai mulţi credeau că era vorba de un meteorit care s-a afundat adânc în pământ. Legenda mai povestea că în acele vremuri locul unde se prăbuşise meteoritul făcea parte din teritoriul stăpânit de unul dintre cele mai puternice triburi ale dacilor. Văzând ei că în jurul acelui loc, pe o suprafaţă destul de mare, nu mai creşte nimic, au crezut că bolovanul căzut din cer le otrăvise pământul şi s-au apucat să sape un şanţ care să izoleze acea zonă stearpă de restul pământurilor fertile, astfel încât otrava să nu se extindă şi mai mult. Cu trecerea anilor craterul făcut de meteorit s-a astupat şi pe acea suprafaţă de pământ lăsată în părăsire s-a înstăpânit actuala pădure, sub care poate se află şi astăzi mesagerul extraterestru venit cu două mii de ani în urmă. De-a lungul timpului mulţi au scotocit pădurea-n lung şi-n lat, fără însă să descopere nimic care să dovedească adevărul acestei legende.

Astăzi locul de joacă preferat al copiilor, şanţul şerpuia la marginea pădurii năpădit de abundenţa sălbatică a vegetaţiei. Din loc în loc, pe anumite porţiuni, tufe spinoase de porumbar şi măceş alternau despărţite de mici smârcuri în care bălteau ochiuri urât mirositoare înconjurate de ţipirig şi papură, la adăpostul cărora broaşte şi insecte de tot felul îşi consumau existenţa. Numeroasele meandre le permiteau copiilor să se pitească unii de alţii după coturile unde şanţul îşi schimba brusc direcţia, astfel încât cel mai mult le plăcea să se joace aici hoţii şi vardiştii. Când se înarmau cu ţevi de PVC încărcate cu cornete de hârtie, la sfârşitul jocului fundul şanţului era pavat cu foi de matematică şi română pe care copiii îşi făcuseră în anii trecuţi temele pentru şcoală. Foarte mult le plăcea să se joace şi de-a v-aţi ascunselea, mai ales noaptea, când se dotau toţi, fete şi băieţi, cu lanterne care transformau şanţul însufleţit de larma veseliei într-un râu de lumină şerpuind strălucitor în întuneric.

Hotărât lucru, “la şanţ” era locul unde se petreceau cele mai tari întâmplări povestite de copii pe bancă în faţa blocului, generaţie după generaţie. Fără s-o ştie, Ştefi era pe cale să treacă printr-o întâmplare nouă, nepovestită de nimeni niciodată până atunci, care avea să facă din el o legendă în viaţă.

Ca să ajungă la pădurea care-şi îndesea umbra binefăcătoare pe celălalt mal, Ştefi merse de-a lungul şanţului pȃnă la locul unde malurile ȋnalte erau puţin surpate şi era mai uşor de travesat. Îşi puse mingea lȃngă un măceş din apropiere şi începu să coboare. Nici nu se lăsă bine pe vine că şi dispăru fără urmă. Pământul bătătorit pe care călcase se evaporase de sub el ca prin farmec. Bietul copil nici nu apucase să clipească înainte să fie înghiţit de vârtejul întunecat care se căscase dedesubtul lui ca o pâlnie înfiorătoare.

După ce căzuse în gol un timp care i se păruse o veşnicie, băiatul bâjbâia speriat în întuneric prin ceea ce părea a fi o galerie subterană, căutând o cale de întoarcere la suprafaţă. Dar nu făcea altceva decât să pătrundă şi mai adânc în măruntaiele întunecate ale pământului. Cu toate că-l dureau toate zgârieturile şi vânătăile pe care le făcuse în urma căderii, uită imediat de ele când descoperi într-unul din buzunarele pantalonilor lanterna lui breloc pe care o uitase acolo de la ultima escapadă nocturnă la şanţ. O aprinse repede şi observă cu uşurare că bezna de catran  a galeriei era împrăştiată la câţiva metri buni înaintea lui. Odată scăpat de întuneric, gândul că cineva îi întinsese o capcană îşi făcu din ce în ce mai mult loc în mintea lui, înlocuindu-i frica cu o mare dorinţă de revanşă. Sclipirile verzi pe care le scăpărau ochii lui, semn că îşi regăsise vioiciunea, contrastau cu faţa murdară de praf, făcându-l să semene cu un spiriduş pus pe şotii. Îmbărbătat de gândul răzbunării, Ştefi grăbi repede pasul prin tunelul galeriei, în căutarea adversarului său subpământean.

Pe măsură ce înainta prin galeria căptuşită cu licheni gelatinoşi, îmbibată de o umezeală care răspândea un miros pătrunzător de mucegai, se ferea să nu se încurce în pânzele mari de păianjen pe care le întâlnea la tot pasul. Numai ideea că ar putea să sfârşească prins într-una dintre ele îi îngheţa sângele în vine. La unul din coturile pe care tunelul le făcea, descoperi cu oroare, într-o pânză întinsă între nişte rădăcini care ieşeau din pereţii tunelului, ce mai rămăsese din ceea ce semăna cu un şobolan. Nu se putu împotrivii imaginaţiei care, imediat, îi înfăţişă nişte păianjeni mari cât pisicile mişunând prin galerie pe urmele lui. O luă repede la fugă şi nu se mai opri decât când ajunse într-un loc în care galeria se îngusta atât de mult încât nu mai putea să rămână în picioare. Se cutremură întrebându-se dacă va mai apuca vreodată să vadă lumina soarelui. Deodată îi apărură în minte părinţii lui, care îl încurajară la fel cum o făcuseră mereu când dăduse de greu şi răzbise cu ajutorul lor. Aşa va fi şi acum, îşi spuse hotărȃt, în timp ce se aşeza în patru labe, după care dispăru repede în deschizătura mică din faţa lui.

Acest tronson de galerie nu semăna deloc cu cel dinainte. Era înclinat ca un tobogan şi tapisat cu o pădure de viermi lungi şi fremătători, ca nişte râme mai mari, ale căror ondulaţii şi secreţii îl împingeau într-o direcţie precisă. Puştiul se aşeză pe burtă cu mâinile şi picioarele întinse şi se lăsă purtat de numeroasele braţe puternice, încercând să facă abstracţie de scârba pe care nămolul alunecos şi miile de atingeri i-o provocau. La fiecare contact, viermii se aprindeau traversaţi de fulgerări albastre care brăzdau tăcut întunericul. Mai repede decât s-ar fi aşteptat, braţele unduitoare îl împinseră într-un soi de vizuină mult mai spaţioasă decât cele săpate de animale, în care se putea sta lejer în picioare sau tolănit pe jos.

Vizuina mai avea încă două ieşiri care dădeau în tot atâtea vizuini asemănătoare. Curând, Ştefi constată cu nelinişte că, pe măsură ce se deplasa de la o vizuină la alta, ele se înmulţeau ca nişte caverne ce răspândeau o ameninţare fără nume şi o duhoare acră de nesuportat. Fiecare astfel de vizuină era un nod în reţeaua de culoare strâmte şi întortocheate ale unui labirint subteran înspăimântător. Mulţimea de orificii din pereţii lui ciuruiţi făceau din labirint un fagure nefiresc care se ramifica alambicat în profunzimile întunecate ale pământului.

Băieţelul se chinuia să răzbească printr-un culoar foarte îngust, când un zgomot ca nişte picurări lente şi groase îl pironi locului. Rezemat în picioare de peretele buretos din spatele lui şi cu pieptul atingându-l pe cel dinainte, asculta cu inima cât un purice acele picurări odioase care îi dădeau fiori pe culoarul luminat difuz de lanterna care începea să dea semne de oboseală. Deodată îşi simţi tricoul umed şi când puse mâna pe el degetele i se năclăiră cu ceva lipicios. Când se uită mai atent, observă cu groază că substanţa vâscoasă care îi îmbiba hainele se prelingea pe pereţi dintr-o sumedenie de orificii în care pulsau încleiate larve oribile de coropişniţă. Prin puţinele orificii rămase neocupate de larve colcăiau coropişniţe adulte care treceau de pe o parte a pereţilor pe alta, îngrijind de odraslele lor. Tot coridorul roia ca un furnicar zgândărit. Ştefi nu putu să-şi reţină un ţipăt scurt care agită şi mai mult creaturile. Se grăbi să scape din încercuirea acelei viermuieli de coşmar, iar când se prăbuşi epuizat în vizuina de la capătul culoarului cu coropişniţe, nu putea spune cum reuşise s-o facă atât de rapid.

Nici nu-şi venise bine în fire, când un lătrat îndepărtat şi profund împrăştie ciorchinele de lilieci a cărui prezenţă suspendată de tavanul vizuinii ȋn care ȋşi trăgea sufletul nu o observase până atunci. Sări imediat în picioare şi ieşi repede din vizuină după liliecii speriaţi ale căror aripi nu făceau niciun zgomot în fluturarea lor fantomatică. În timp ce ciudatul lătrat continua să reverbereze prin culoarele încâlcitului labirint subteran, ȋşi aminti brusc de poveştile terifiante, pe care le auzise în satul bunicilor lui, despre o creatură subpământeană hidoasă. Ţăranii povesteau despre o creatură oarbă, cu corpul alungit şi picioarele scurte, acoperit de o piele zbârcită şi albă, lipsită de păr, pe care ei o numeau Căţelul Pământului. Un fel de cârtiţă cu totul neobişnuită. Povesteau cum  intră el în morminte şi îi muşcă de nas şi de urechi pe cei înmormântaţi de curând, şi cum rudele pun în mâna sau între dinţii morţilor un ban pentru a-i păzi de atacurile lui. Cu banul, răposatul plătea ca să fie lăsat în pace. Cui nu plătea, Căţelul Pământului îi rodea nasul şi urechile lăsându-l să meargă slut la Judecata de Apoi.

Cu toate grozăviile acestea în minte puştiul se grăbea pe culoarele labirintului încăpăţânându-se să caute o ieşire, timp în care se ruga să nu dea nas în nas cu Căţelul Pământului al cărui lătrat înspăimântător parcă se auzea din ce în ce mai tare. În obscuritatea labirintului lăsa în urmă vizuină după vizuină, culoar după culoar, fără să-şi dea seama că prin multe dintre ele mai trecuse de câteva ori. După câteva asemenea incursiuni, gâtul i se uscă aflându-se la capătul puterilor. Nu se mai simţea în stare să meargă, aşa că se opri într-o vizuină care i se păru lui că nu mirosea atȃt de urât ca ultimile prin care trecuse. Se ghemui într-un colţ cu genunchii la gură, ascultând înfiorat cum latră Căţelul Pâmântului, şi aţipi.

După numai câteva clipe, o prezenţă pe care o percepea foarte limpede în mintea lui îl trezi. În dreptul uneia dintre ieşiri, un abur sidefiu care iradia o lumină slabă arunca reflecţii palide pe pereţii vizuinii. Cuprins de o stare de calm, Ştefi se ridică în picioare şi se îndreptă teleghidat ca ȋn transă spre acea ieşire. Aburul începu să se dilate şi să se contracte ritmic, în timp ce luminozitatea lui creştea sau scădea în intensitate. Când ajunse aproape de el, aburul luminos licări jucăuş de câteva ori şi-o zbughi afară din vizuină. Ştefi îl urmă şi ajunse într-un coridor unde aburul scăpără dintr-o dată mai puternic şi începu să urzească tot felul de forme fantastice. Făpturi despre care citise în cărţile lui de poveşti, şi despre care era convins că nu pot exista, se întrupau acum din aburul luminos chiar sub nasul lui, conducându-l cu rândul prin cotloanele labirintului către o ţintă numai de ele ştiută. Zmei puternici cu cozi lungi acoperite de solzi, scorpii cu multe capete care scoteau flăcări pe nări, zgripţuroaice oribile şi brehne pocite puse pe şotii, balauri înaripaţi şi jidovi cu dinţii ca fiarele plugului se înlocuiau rapid pe culoarele labirintului lăsând în urma lor tot mai multe vizuini, până când fantastica succesiune se opri la un dragon cu cap de lup şi trup de şarpe care nu se mai clinti din loc când ajunseră în vizuina din centrul labirintului.

Ştefi se opri şi el fixând cu privirea acel dragon care îi amintea de stindardul de luptă al dacilor. Dragonul levita strălucitor la intrarea unei guri mari de galerie prin care se întrezăreau primele trepte largi dintr-un şir nesfârşit care sfredelea în spirală pământul către suprafaţă. Nu trecu mult şi dragonul începu să se stingă uşor, împrăştiind sclipiri din ce în ce mai palide pe care cristalele de stâncă din pereţii vizuinei le reflectau mereu amplificate aruncând în întuneric scânteieri jucăuşe asemenea stelelor de pe bolta cerească. Când se stinse complet, evanescentul dragon aruncă din nou vizuina într-o beznă adâncă.

Desprins ca dintr-o vrajă, băieţelul pătrunse în galerie şi începu să urce obositorul şir de trepte roase de vreme pe care micuţa lanternă le dezgropa rând pe rând din ȋntuneric. Era o urcare abruptă şi pe măsură ce galeria se îngusta Ştefi observă cu uimire că aspectul pereţilor şi al treptelor se schimba de parcă erau săpate în stâncă masivă. Deodată tăcerea de mormânt a galeriei fu sfâşiată de un lătrat înfiorător ca o tânguire care urca în spirală până la el din străfundurile întunecate ale labirintului pe unde hălăduia Căţelul Pământului. Înspăimântat, copilul se repezi înainte pe scări în timp ce inima îi bubuia în piept şi picioarele aproape că nu-i mai atingeau treptele care se derulau la nesfârşit într-o ascensiune ce părea că nu se mai termină. Se clătină aproape să cadă atunci când, dorind să mai urce o treaptă, simţi o durere surdă care îl fulgeră din creştet până-n tălpi. Se izbise cu capul de ceva tare şi după ce pipăi îndelung acel lucru ȋşi dădu seama că trebuie să fi atins un soi de pardoseală. Obstacolul era din piatră şi descoperi cu groază că nu-l putea mişca. Dar Ştefi nu deznădăjdui nici acum. Se învârti sub el împingându-l din toate poziţiile până când, într-un târziu, lespedea de piatră cedă.

Lespedea era chepengul de acces într-o încăpere subterană vastă ale cărei margini îndepărtate se pierdeau în întunericul ce se aşternea dincolo de locul slab luminat pe unde băieţelul îşi scosese capul. Puştiul se târâ cu multă grijă prin deschizătura din pardoseala de piatră, străduindu-se din răsputeri să nu lase capacul greu să cadă la loc. Din păcate nu izbuti şi, în timp ce zăcea epuizat pe pardoseală, se înfioră de spaimă când sumbrele ecouri ale prăbuşirii chepengului zgâlţâiră bine, de câteva ori, tot aerul din încăpere. Imediat se ridică de jos şi se lipi încordat de una dintre coloanele masive de piatră neşlefuită care se rânduiau în toate direcţiile, dispărând fără număr în întunericul dens. Sculptaţi în bazalt, pe coloanele din jurul chepengului, demoni cu aripi şi gheare de vulturi vărsau din gurile larg căscate o stranie lumină galbenă, delimitând explicit acea margine a tărâmului subteran de tot restul său care rămânea scufundat în bezna cea mai neagră. Un amestec de pericol şi suspans se furişa printre coloanele masive de piatră, pândind din întuneric. Ştefi ajunsese la porţile unei regiuni fermecate, un loc unde lucruri foarte vechi şi ciudate se păstraseră neschimbate pentru că nu fuseseră tulburate niciodată de nimeni.

Pe nesimţite, din străfundurile întunecate ale acelui tărâm subteran, veni în salturi ritmice o creatură înaripată, bizară şi monstruoasă, care se îndreptă direct spre Ştefi. Arătarea ţopăia şontâcăind înainte, ajutându-se de labele palmate terminate cu gheare puternice şi de aripile membranoase ca de liliac. Când ajunse la el începu să clănţăne din cele două rânduri de dinţi care îi umpleau gura cu maxilarul scurt ca de hienă prin care era trecută o zăbală grea dintr-un metal sclipitor. Înfipt bine în şa, un bătrân aprig, înveşmântat în piei de animale, trăgea doar cu o mână de căpăstru, dirijând îndemânatic dihania înspre colţul unde copilul speriat bătea în retragere. În cealaltă mână bătrânul ţinea o suliţă în vârful căreia şuiera dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe pe care Ştefi îl întâlnise jos în labirint, doar că acum nu mai era doar un abur luminos, ci era cât se poate de real. Cu puţin înainte să fie prins, Ştefi o coti brusc la stânga şi alergă cât îl ţinură picioarele de-a lungul peretelui zgrunţuros. Bătrânul smuci şi el bestia pe care o călărea şi într-o clipă îi tăie calea. Indiferent cât de iute ar fi fugit, cât de repede s-ar fi răsucit, învârtit sau ar fi sărit, până la urmă tot avea să fie prins. Băieţelul se opri, se aşeză cu spatele la perete, simţind cum i se strânge stomacul, şi se pregăti curajos să îşi înfrunte soarta. Ochii lui încruntaţi aruncau fulgere verzi înspre bătrânul care descălecase deja şi se îndrepta către el calm, sprijinindu-se în suliţă. Oricine în situaţia lui ar fi stat locului, dar nu şi el. Ştefi mai făcu o ultimă încercare să fugă. Însă tot efortul lui se concretiză în doar câţiva paşi împleticiţi ce nu reuşiră să-l smulgă din vraja puternică în care bătrânul cu părul şi barba vâlvoi îl prinsese.

Vrăjitorul care îi ȋmpietrise picioarele era mai degrabă scund decât înalt şi, în ciuda unui aer de bătrâneţe, era încă robust şi bine făcut. Faţa lui masivă cu pomeţii proeminenţi, aproape ascunsă de o barbă albă şi stufoasă ce îi acoperea o mare parte din obraji, era mai puţin zbârcită decât te-ai fi aşteptat, în timp ce fruntea înaltă era încadrată de şuviţe lungi de păr alb în dezordine. Avea nasul scurt şi drept, iar ochii lui negri, deşi puţin injectaţi, erau foarte vii şi sfredelitori. Trupul vânjos era acoperit de un maldăr de piei de animale care îi atârnau deasupra unei perechi de cizme înalte şi grele. Lama curbată a unui falx, de la care copilul nu putea să-şi ia ochii, îi ţinea ridicată pulpana stângă de sub care ieşea mult în afară.

Pentru că nu se aştepta la nimic bun din partea lui, pe Ştefi îl trecură fiorii de surpriză când vrăjitorul i se adresă cu o voce blândă, pe un ton linguşitor şi cu o ospitalitate prefăcută:

– Bucuros de cunoştinţă, micul meu ucenic! Nu prea trec multe feţe necunoscute prin părţile acestea de lume şi n-am ocazii să mă conversez prea adesea, începu vrăjitorul, lăsând să-i scape un chicotit. Prezentările o să le facem mai târziu. Acum trebuie să ne grăbim pentru că suntem aşteptaţi.

Ştefi nici nu apucă să zică ceva că se şi văzu ridicat în şa, călare pe monstrul înaripat. Din spatele lui, vrăjitorul smuci căpăstrul şi creatura dispăru cu ei în întuneric, strecurându-se fără zgomot printre masivele coloane de piatră. Nu dură mult şi în depărtare se întrezări licărirea roşiatică a unui foc care îşi arunca din ce în ce mai sus flăcările contorsionate, pe măsură ce se apropiau de el, până ajunse să atingă tavanul când cei doi descălecară aproape de locul unde ardea. Jetul de foc erupea vulcanic de la mare adâncime în mijlocul unui platou circular lăsat liber de coloanele de piatră care îl ocoleau, mărşăluind mai departe în întuneric. Cum simţi că vrăjitorul lăsă din mână căpăstrul, bestia înaripată se făcu repede nevăzută printre coloanele de piatră.

Vrăjitorul îl îmboldi uşor pe copil în direcţia platoului circular de unde izbucnea focul. Ştefi nu se împotrivi şi o luă înainte privind precaut în toate părţile. Când îşi descoperi prietenii legaţi fedeleş de trei dintre stâlpii de andezit care înconjurau în spirală de mai multe ori coloana de foc cu flacără rece, copilului i se tăie răsuflarea şi îi îngheţă sângele în vine. Aşezaţi în fund cu genunchii la gură, rezemaţi spate în spate de câte un stâlp, stăteau acolo legaţi, doi câte doi, toţi prietenii lui de la bloc: Adi împreună cu Răzvan, Alex cu Ducu şi Costi cu Andrei. Toţi şase păreau adormiţi.

– Hei, tinere, nu te-nfricoşa! Sunt toţi teferi şi nevătămaţi. Spre deosebire de tine, ei s-au cam plictisit aşteptându-te. Pe ei i-am adus direct aici şi, după cum bine vezi, în locul ăsta nu prea ai cu ce să-ţi omori timpul. Până la urmă somnul le-a venit de hac, rânji vrăjitorul, dezgolindu-şi cioturile înnegrite ale dinţilor.

– Dacă e cum spui tu, atunci de ce sunt legaţi?! se răsti Ştefi, privindu-şi cu milă prietenii.

Prefăcându-se că nu-l aude, vrăjitorul se îndreptă cu paşi egali spre coloana de foc, îndepărtându-se de el pe traseul spiralat marcat de stâlpii de andezit. Când ajunse în dreptul focului, înfipse în pământ suliţa în care dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe se unduia şuierând şi mai aprig decât înainte, şi începu să arunce cu o pulbere galbenă care la contactul cu flăcările iradia jerbe de scântei, în timp ce răspândea un miros înţepător de pucioasă. Vrăjitorul făcea gesturi rituale solemne, murmurând o incantaţie din care Ştefi desluşi câteva cuvinte care se repetau mai des: astre, solstiţiu, sanctuar, jertfe, şi un nume de care mai auzise… Zalmoxe. După ce aruncă în foc şi ultima mână de pulbere, scoase falxul de sub veşminte, îl apucă bine de mânerul lung cu ambele mâini şi începu să-l treacă voiniceşte prin coloana de foc, tăind-o dintr-o parte în alta ca şi cum s-ar fi luptat cu un adversar imaginar.

O mişcare care venea dinspre stâlpii unde erau legaţi prietenii lui îi distrase deodată atenţia de la ritualul pe care vrăjitorul continua să-l execute, concentrat ca în transă asupra focului. Când îşi văzu prietenii trezindu-se unul câte unul, un zâmbet larg îi lumină faţa mânjită de transpiraţie amestecată cu praf. Ştefi fugi repede către ei cu gândul să-i dezlege, dar când ajunse în dreptul stâlpului de care erau legaţi Adi şi Răzvan, rămase cu gura căscată privind frânghia care se desfăcea singură. De cealaltă parte a focului, şi ceilalţi patru băieţi se uitau cu uimire la frânghiile din jurul lor care se desfăşurau dezlegate de o mână invizibilă. Un hohot de râs neomenesc venit parcă din cele mai negre genuni, nu din gâtlejul unui om, îi smulse pe toţi din uimire şi nu le lăsă răgazul să se bucure de revedere. Cei şapte băieţi nu apucară decât să schimbe între ei câteva priviri ȋnfricoşate, intimidaţi de întâmplarea care îi adusese din nou împreună.

După ce încetă să mai râdă, vrăjitorul le făcu semn să vină la el. Când copiii ajunseră lângă stâlpul de foc, se scotoci pe sub pieile de animale cu care era îmbrăcat şi scoase o cutie mică din bronz, după care acţionă o clemă micuţă şi din cutie i se prăvăli în palmă un cubuleţ auriu. Cu ochii sticlindu-i de nerăbdare îi întrebă pe copii:

– Ce ziceţi de asta, n-aţi mai văzut aşa o frumuseţe, eh?

Vocea îi deveni mai gravă când i se adresă apoi lui Ştefi:

– Numai de tine depinde dacă noaptea asta prietenii tăi vor ajunge ȋnapoi acasă la părinţii lor sau îşi vor petrece tot restul zilelor ţinându-mi de urât. Şi trebuie să recunosc că am început să mă cam plictisesc de când oamenii de deasupra nu mai mi-au trimis niciun sol.

La auzul acestor cuvinte pe Ştefi îl trecură toţi fiorii de spaimă amintindu-şi de obiceiul dacilor care îi trimiteau lui Zalmoxe, la fiecare cinci ani, un sol ales prin tragere la sorţi, pe care-l omorau aruncându-l ȋntr-o groapă adâncă din fundul căreia se ridica o pădure de suliţe.

Şi el care fusese sigur tot timpul că această credinţă nu era decât o superstiţie stupidă bazată pe o mare păcăleală! Ar fi băgat mâna-n foc că Zalmoxe stătuse singur cȃţiva ani ascuns sub pămȃnt, nu înainte să se îngrijească de răspândirea zvonului c-ar fi murit, după care se ȋntorsese la suprafaţă, predicȃndu-le tuturor că se ȋntorsese din morţi şi că şi ei sunt nemuritori ca şi el. Apoi dispăruse definitiv, fără ca cineva să-l mai vadă vreodată. Aşa ajunseseră strămoşii lui daci să creadă că după ce mor ajung la zeul lor Zalmoxe care ȋi aşteaptă pe Celălalt Tărâm unde el continua să trăiască.

Şi dacă, totuşi, Zalmoxe nu-i păcălise pe daci? Asta însemna că vrăjitorul nu minte şi că se aflau toţi în peştera subpămȃnteană a lui Zalmoxe? Se aflau toţi pe Celălalt Tărâm şi vrăjitorul era chiar…

De parc-ar fi ştiut la ce se gândea, vrăjitorul îl întrerupse brusc, nelăsându-l să-şi ducă gândul până la capăt:

– Dacă într-adevăr tu eşti Hultanul Ales, atunci Crugul Pământului te va asculta şi ne va deschide tuturor calea spre Crugul Cerului…, la suprafaţă.

– Hultan?! Crug?! Habar n-am ce-nseamnă toate astea?! se trezi Ştefi vorbind.

– Nu ţi-a spus nimeni pȃnă acum, dar tu te-ai născut cu căiţă pe cap şi asta te deosebeşte de prietenii tăi. Dar nu şi de mine, rȃnji la el vrăjitorul privindu-l cu subȋnţeles. Asta nu ȋnseamnă că ai putea vreodată să devii un solomonar mai puternic decȃt mine, ȋl avertiză apoi, ȋnchizându-şi ochii pe jumătate. Sau, cine ştie, dacă ratezi momentul ăsta poate o să-ţi dau o şansă că timp vom avea berechet, ȋşi ȋncheie el ameninţările hohotind batjocoritor.

– Nu ştiu despre ce vorbeşti, dar dacă pot să-mi ajut prietenii să se întoarcă acasă, sunt gata să fac tot ce-mi ceri, oricine-ai fi!

Solomonarul făcu un pas către Şefi şi îi întinse cubuleţul auriu.

– Numai Hultanul Ales poate să desfacă această casetă. Niciunul dintre prietenii tăi n-a reuşit s-o desfacă ȋnainte să ajungi tu aici…

Şefi se uită la prietenii lui care dădură uşor din cap, confirmându-i spusele vrăjitorului care continuă rostind rar şi apăsat fiecare cuvȃnt:

– Citeşte răvaşul dinăuntru cu voce tare în faţa Focului Sacru. Dacă sari un singur cuvinţel, totul este compromis şi-mi veţi ţine de urât până la sfârşitul zilelor voastre!

Şefi luă din mâinile solomonarului caseta şi, sub privirile uluite ale prietenilor săi, o desfăcu fără nici cea mai mică dificultate.

Mormăindu-şi ceva în barbă, solomonarul se duse de cealaltă parte a focului unde ȋşi reluă ritualul, aruncând în flăcări cu praful scânteietor. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Ştefi trase aer adânc ȋn piept şi începu concentrat să citească, trecând cu grijă de la un cuvânt la altul într-o limbă pe care numai Crugul Pământului putea s-o priceapă. Vrăjitorul repeta încet după el, continuând să arunce pucioasă în foc. După ce rosti şi ultimul cuvânt, Ştefi închise la loc caseta aurită, fixând ca toţi ceilalţi focul.

Urmară câteva clipe de tăcere apăsătoare în care solomonarul şi copiii păreau împietriţi în aşteptarea lor neclintită. Deodată, flacăra vulcanică dispăru brusc. Imediat un trosnet asurzitor spintecă întunericul dens, după care o dâră luminoasă se strecură până la picioarele lor printr-o deschizătură în peretele încăperii fără nicio fisură până atunci.

Primul care ieşi afară din Crugul Pământului fu vrăjitorul, urmat ȋndeaproape de Ştefi după care se înşirau ceilalţi copii. Nici nu-şi reveniseră bine din surpriza ieşirii la suprafaţă, unde luna îşi arunca razele blânde peste maidanul adormit, că vrăjitorul începu să se surpe din interior ca un castel de nisip, fărâmiţându-se până când nu mai rămase din el decât un bulgăre negricios înconjurat de resturile arse ale pieilor de animale în care fusese înveşmântat. Suprafaţa rugoasă a bulgărelui era brăzdată de crăpături adânci neregulate prin care miezul incandescent răspândea afară o lumină albastră. Ceilalţi copii făcură câţiva paşi înapoi, urmărindu-l temători pe Ştefi cum păşeşte curajos înainte şi îşi întinde piciorul spre bulgăre. Dar chiar înainte să-l atingă bulgărele ţâşni drept în sus, înălţându-se în mare viteză şi pierzându-se repede printre stelele încrustate în bolta cerească care se arcuia deasupra celor şapte copii şi mai misterioasă decât le păruse până atunci.