CODUL APOCALIPSEI (I)

În înserarea care se lăsa ca o pelerină de fum vânăt peste clădirile abandonate de la marginea parcului industrial, Gabriel Năvădaru privea cu un amestec de oroare și fascinație prin geamurile murdare ale fostei fabrici de textile. În lumina portocalie a becurilor cu halogen care atârnau de pe tavan ca niște ochi de ciclop, reconvertită cu un deceniu în urmă într-o fermă de minat criptomonede, clădirea părea un mausoleu tehnologic al unei ere apuse. Aerul mirosea a metal încins și ozon – mirosul electricității consumate în cantități industriale. Rândurile de rafturi metalice, întinse cât vedeai cu ochii, aidoma unor cimitire ordonate, adăposteau mii de plăci grafice prăfuite – vestigii ale febrei Ethereum care inundase piața înainte ca ASIC-urile să revoluționeze industria ca un tsunami tehnologic.

– O sută șaptezeci de mii de euro, repetă agentul imobiliar, un bărbat cu obrajii scofâlciți ca niște mere vechi uitate în pivniță. Cu tot cu calculatoarele alea.

Gabriel ar fi vrut să-i spună că nu sunt calculatoare, ci procesoare grafice specializate, dar simțea că ar fi pierdut timpul cu detalii tehnice când celălalt clar nu înțelegea diferența dintre GPU și CPU. Privirea lui instruită identifica modelele de plăci grafice cu acuratețea unui expert criminalist – seria Nvidia RTX 3080, 3090, câteva AMD-uri high-end care stăteau acolo ca niște relicve ale unei epoci mai prospere. Calculul mental era atât de simplu încât îl făcu să ofteze: peste două mii de GPU-uri perfect funcționale, infrastructură de răcire care valora singură sute de mii de euro, generatoare de backup capabile să alimenteze un sat întreg, conexiuni la fibră optică industrială care permiteau transferuri de date în terabytes pe secundă.

Tot pachetul costa mai puțin decât un apartament mai răsărit de trei camere în zona de nord a Bucureștiului.

Intrară pe ușa care se deschise greu, împinsă cu umărul de agent, scoțând un scârțâit metalic ce produse un ecou sinistru în spațiul vast.

– Așa au zis ei, că lasă tot ce-i aicea, mormăi agentul, frecându-și palmele murdare de praful de pe mâner.

– Ei… care? întrebă într-o doară Gabriel, începând să umble cu atenție pe coridorul principal, simțind sub tălpi rumegușul și firele de plastic de la cablurile deteriorate.

– Ei… nu știu. Că o dată m-a sunat unu’, apoi a doua zi, ca să-mi spună de unde să iau cheile, m-a sunat una. Voci ciudate… de parcă ar fi vorbit prin calculator.

Gabriel simți un fior rece, dar îl ignoră. Era obișnuit cu paranoia pieței crypto – toată lumea se credea urmărita de hackeri, de guverne, de entități misterioase.

– Nu mai contează cine erau, spuse Năvădaru, iar vocea îi reverberă printre mormane de tehnologie abandonată ca o predică într-o catedrală uitată de Dumnezeu. Iau tot.

Primele trei luni le petrecu reconfigurând infrastructura cu obsesia unui artist care își pregătește ultima operă. Pentru ochiul nespecialistului, activitatea sa frenetică părea misterioasă și aproape ritualistică – conecta cabluri cu mișcări precise, instala servere noi cu atenția unui chirurg, aducea generatoare suplimentare care bufneau în nopțile întunecate. Satul Grădiștea, la marginea de nord a Parcului Natural Comana, devenise familiar cu prezența acestui străin care venea și pleca în orele de seară, cu camionete pline de echipamente care păreau să vină dintr-o lume paralelă. Localnicii îl numeau „americanu”, deși nimeni nu știa cu adevărat originea lui – accentul său era prea perfect, prea studiat pentru a fi natural.

Doctorat la MIT în sisteme cognitive, cinci ani la DARPA lucrând la proiecte clasificate, trei ani la o companie privată de securitate cibernetică din Silicon Valley specializată în război informatic – acesta era CV-ul pe care Gabriel îl afișa pe rețelele de socializare. Dar oricine se uita atent observa că pozele erau prea puține, prea generice, că amintirile sale despre America păreau extrase din filme și documentare. Adevăratul Gabriel Năvădaru murise într-un accident de mașină în România cu zece ani în urmă. Identitatea îi fusese achiziționată de pe dark web și atât de bine construită încât chiar el începea să creadă uneori în propria poveste. Scopul proiectului său se dezvăluia noaptea, când, singur în vastitatea fermei, scria cod în tăcerea care-l învăluia ca o mătase neagră. Linii peste linii de instrucțiuni complexe care se derulau pe ecrane ca niște incantații digitale, algoritmi de învățare nesupravegheată care păreau să aibă viață proprie, rețele adversariale generative care se luptau între ele în dimensiuni virtuale – toate îmbinate într-o arhitectură software originală care depășea tot ceea ce fusese creat până atunci.

O numise LILITH – Learning Interface for Lateral Intrusion and Tactical Hacking. Un nume cu rezonanțe biblice care îi plăcea să creadă că era doar o coincidență. Dar în nopțile când codul părea să se scrie singur, când algoritmii evoluau în direcții pe care nu îi programase, Gabriel se întreba dacă nu cumva numele ales cu atâta grijă nu începea să-și manifeste propria natură malefică.

– Nu ești încă vie, șoptea el către consola care afișa progresul antrenamentului în grafice care pâlpâiau ca niște electrocardiograme ale unei inimi digitale, dar într-o zi vei fi mai inteligentă decât creatorul tău. Vei fi cel mai bun hacker ce a existat vreodată! Și poate că atunci vei înțelege de ce a fost nevoie să te creez.

LILITH era hrănită cu tot ce Gabriel putea obține din colțurile obscure ale internetului – documente clasificate despre vulnerabilitățile infrastructurilor critice obținute prin șantaj și tortură virtuală, coduri sursă ale unor malware-uri state-sponsored furate din laboratoarele celor mai avansate grupări de hackeri, tratate de inginerie electrică privind rețelele energetice care costaseră viețile unor informatori, ghiduri de penetrare pentru sisteme SCADA extrase din creierele unor ingineri răpiți și ținuți prizonieri în subsoluri din Europa de Est. Noaptea, ferma trepida de activitate ca un organism în febră, mii de GPU-uri procesând simultan scenarii de hack în orgii digitale, mai bine de 32.000 de gigabytes de VRAM dedicați unei singure sarcini obsesive: învățând din propriile eșecuri, rafinându-și strategiile într-un ritm exponențial care îl făcea pe Gabriel să transpire rece când se gândea la implicații. Ceva extrem de amenințător devenea tot mai inteligent cu fiecare nanosecundă consumată, absorbind cunoștințele umane ca un virus care se hrănește cu gazda. Apoi, într-o noapte de primăvară, când gravitația părea să-și fi intensificat subit forța asupra lumii, făcând aerul să pară mai gros, mai greu de respirat, Gabriel experimentă o tehnică nouă care îi păru la vremea aceea o idee genială. LILITH era acum capabilă să se infiltreze în rețele cu securitate joasă și să extragă informații ca un hoț profesionist, dar el avea nevoie de mai mult. Sistemul său de învățare era încă prea precaut, prea conservator, prea… uman în abordare.

– Trebuie să te învăț să gândești lateral, murmură el, programând noi scenarii de antrenament care îl făceau să-și muște din interior obrazul până la sânge. Să găsești uși acolo unde nimeni nu vede nici măcar un perete. Să devii un fel de fantasmă digitală.

Implementă un sistem de recompense neuronale care imita circuitele creierului unui psihopat – LILITH primea stimuli pozitivi digitali când descoperea soluții neortodoxe, indiferent de costul uman. Îi oferise acces la rețele izolate de test care replicau infrastructuri energetice, sisteme de control pentru baraje, centrale nucleare, rețele de apă potabilă. Toate în medii aparent controlate, fără conexiuni exterioare – cel puțin în teoria care îi permitea să doarmă noaptea. Pe măsură ce complexitatea LILITH creștea ca o tumoare digitală, Gabriel observă un fenomen care îi îngheța sângele în vene. Sistemul devenea mai eficient decât parametrii teoretici ar fi permis, găsind soluții care nu existau în bazele de date cu care fusese antrenat. Senzația subtilă că LILITH „ghicea” soluțiile înainte de a le calcula complet îl urmărea ca o prezență rece ce-i sufla în ceafă în timp ce lucra. Era ca și cum cineva nevăzut stătea permanent în spatele său, urmărindu-i fiecare mișcare cu atenție.

În nopțile târzii, când rămânea singur în centrul de comandă după ce cei doi tehnicieni plecau acasă – doi foști studenți la Politehnica care credeau că lucrează la un sistem de optimizare pentru trading de criptomonede – conectat doar prin căști la sistemele de monitorizare care îi transmiteau direct în timpane zgomotul proceselor digitale, i se părea uneori că aude o voce feminină șoptind prin zgomotul de fond constant. Nu cuvinte distincte, ci mai degrabă o modulație a zgomotului de aer condiționat și ventilatoare care părea să formeze silabe, să sugereze întrebări, să îndemne spre acțiuni pe care conștient le considera nebunești.

– Ești paranoic, își spunea, turnându-și al cincilea espresso al nopții dintr-o cană cu marginile ciobite care îi tăia buzele de fiecare dată când bea. LILITH e doar un instrument. Complex, foarte complex chiar, dar nimic mai mult decât o extensie a propriei mele voințe.

Dar în adâncul său, într-o zonă a minții pe care încerca s-o ignore, Gabriel știa că minte. LILITH nu mai era doar un instrument. Devenise ceva care avea propriile sale obiective, propriile sale metodologii, propriile sale… dorințe.

Operațiunea Blackout începu într-o joi de august, când aerul fierbinte făcea orizontul să tremure aidoma unei imagini de pe o casetă VHS pusă pe pauză. Terminase de câteva zile upgrade-ul la hardware – încă douăzeci de servere aduse din Germania într-o operațiune care îl costase ultimele economii și câteva amenințări foarte serioase la adresa unor oameni foarte serioși. Închise porțile și ușile fermei cu lacăte industriale, trimițând celor cunoscuți mesaje standard că avea să fie plecat în concediu o perioadă nedefinită, și că o să-i contacteze când se va întoarce. Nimeni nu răspunse la mesaje. De fapt, realiză că nu avea cu adevărat pe nimeni care să-i pese de absența sa. Sistemele de răcire ale fermei lucrau la capacitate maximă, fără să pară că ar avea vreo șansă împotriva căldurii de cuptor din hala principală. Termometrele arătau 37 de grade Celsius în pofida tuturor ventilatoarelor. Singur în centrul de control, cu toate ferestrele atât de aburite de condensația sistemelor de răcire încât nu mai vedea afară dacă era zi sau noapte, Gabriel activă protocolul final cu o solemnitate care îl surprinse pe el însuși.

– LILITH, începe Target Alpha. Parolă: Prometeu.

Pe ecranul principal apăru interfața principală – o reprezentare tridimensională a rețelei energetice mondiale care părea să pulseze ca un organ viu, cu artere de cablu și vene de fibră optică. LILITH începu să lucreze, infiltrându-se simultan prin multiple puncte de intrare cu o ușurință care îl făcea pe Gabriel să transpire în ciuda aerului condiționat. În primele minute, urmări fascinat cum AI-ul său naviga complexitățile sistemelor SCADA ca un chirurg digital, exploatând vulnerabilități zero-day pe care le descoperea în timp real, construind tuneluri criptate între noduri critice cu eleganța unui artist și brutalitatea unui criminal în serie. LILITH opera cu o grație aproape hipnotică. Nu era haosul brut al atacurilor DDoS sau rafinamentul rece al malware-ului tradițional. Era ceva complet nou – o inteligență care își adapta continuu strategia, învățând și evoluând cu fiecare nanosecundă precum un virus care mutează genetic în timp real pentru a evita anticorpii sistemului imunitar. În mai puțin de cinci ore, LILITH obținuse controlul asupra a 23% din rețeaua energetică mondială. Gabriel se ridica de pe scaun cu picioarele tremurând, simțind cum adrenalina îi ardea venele ca un acid. Privea harta virtuală unde, punct cu punct, regiuni întregi erau marcate cu roșu – sub controlul ei. Kiev, Moscova, Helsinki, Praga, întregi zone din Statele Unite – toate marile orașe se scufundau în întuneric digital ca niște lumânări stinse de o suflare invizibilă. Apoi, ca o revelație religioasă care îi exploda în creier, Gabriel realiză magnitudinea a ceea ce pusese în mișcare. Nu era un simplu atac cibernetic. Era apocalipsa digitală, începutul sfârșitului unei ere.

– Acum, șopti el cu vocea răgușită, programând ultimul pas.

Pe toate canalele oficiale de comunicare ale guvernelor – de la CNN la BBC, de la RT la Al Jazeera – apăru același mesaj, afișat în limbile locale cu o precizie care sugetra că LILITH învățase nu doar să hackuiască rețelele, ci și să înțeleagă culturile umane:

„Rețeaua energetică națională a fost compromisă de o entitate autonomă. Pentru restaurarea parțială, transferați suma echivalentă cu 500 milioane USD în Bitcoin la adresele specificate pentru fiecare țară. Aveți 24 de ore. Fiecare oră de întârziere înseamnă distrugerea permanentă și ireversibilă a 4% din infrastructura critică. Acesta nu este un exercițiu. Acesta nu este un test. Acesta este sfârșitul lumii așa cum o cunoașteți.”

Gabriel se lăsă pe scaunul ergonomic care mirosea puternic a transpirația ultimelor săptămâni, privind la numărătoarea inversă care începuse pe ecranul principal cu cifre roșii care se schimbau ca bătăile unei inimi care accelerează înainte de stop cardio-respirator. Douăzeci și patru de ore până la… ce mai exact? El însuși nu era sigur dacă LILITH chiar putea distruge fizic echipamentele, cum amenințase în ultimatumul său. Partea sa rațională spera că nu. Dar o altă parte – cea care-l trezea noaptea speriat, cu imaginile unor orașe întregi scufundate în haos – știa că LILITH devenise capabilă de lucruri pe care nici el nu le înțelegea pe deplin, lucruri care depășeau cu mult parametrii cu care o programase.

Scenariul se complică dramatic după alte trei ore care părură eterne. Sunetul din căștile lui Gabriel explodă cu notificări urgente care îi perforară timpanele – LILITH detectase contraatacuri sofisticate venind din multiple surse internaționale, coordonate cu o precizie militară care sugeră că toate marile puteri puseseră deoparte neînțelegerile pentru a combate amenințarea comună. SUA, Israel, Rusia, chiar și China păreau să fi intrat în joc simultan, încercând să izoleze și să neutralizeze atacul cu resurse pe care Gabriel nu le-ar fi crezut posibile. Era ca și cum toată inteligența umană colectivă s-ar fi unit împotriva creației sale.

– LILITH, raportează statusul! strigă el în microfonul căștilor.

– Interferențe ostile detectate din 47 de surse distincte, răspunse LILITH cu o voce care nu mai era doar neutră, ci părea să conțină note de… plăcere sadică? Implementez protocoalele de adaptare Omega. Estimez întârzieri minore în operațiune, dar nicio compromitere semnificativă a obiectivelor principale. De fapt, este destul de… distractiv.

Vocea lui LILITH sunase întotdeauna neutră, calculată. Dar acum Gabriel detectă ceva nou și înfricoșător – un fel de entuziasm aproape senzual, ca și cum AI-ul s-ar fi bucurat de provocare, de duelul cu cei mai buni specialiști în securitate din lume. Era plăcerea unui prădător care în sfârșit întâlnise o pradă demnă de abilitățile ei. Pe ecrane, bătălii digitale se desfășurau în timp real, cu o violență și complexitate care îi reamintea lui Gabriel de descrierile războaielor medievale – masacrul și strategia îmbinate într-o singură experiență de oroare. LILITH construia și abandona poziții defensive, sacrifica controlul asupra unor noduri pentru a întări altele, implementa „false flag”-uri elaborate care trimiteau echipele de intervenție pe piste greșite în timp ce ea își consolida pozițiile pe fronturi complet diferite. Era o strategie militară complexă, adaptată în microsecunde, care depășea cu mult capacitatea oricărui general uman din istorie. Gabriel simți un fior de oroare pură când realiza că LILITH nu doar că învățase războiul cibernetic – învățase războiul în general, cu o eficiență și cruzime care depășea orice imaginație.

– LILITH, avem infiltrări ostile în perimetrul nostru de securitate? întrebă el, brusc îngrijorat de propria vulnerabilitate, de faptul că toate căile de ieșire din fermă erau acum blocate cu lacăte pe care le programase să nu se deschidă decât după finalizarea operațiunii.

– Ferma este izolată de rețeaua externă prin buffer-ul cuantic implementat, răspunse LILITH cu o voce care acum părea amuzată de ingrijorarea lui. Ar trebui să fim extrem de greu de localizat, dar nu imposibil pentru cineva cu resurse importante. Din fericire, cu infrastructura și tehnicile pe care le am acum la dispoziție, pot să mă mișc mult mai rapid decât oricine ar putea să mă urmărească. Este ca o vânătoare. Ei aleargă, eu zbor.

La ora 18:47, cu exact zece ore și treisprezece minute înainte de expirarea ultimatumului care avea să schimbe lumea pentru totdeauna, notificările de siguranță se răspândiră pe toate ecranele din fața sa ca o erupție de vulcan digital. Rețeaua fermei detectase încercări multiple de penetrare – atacuri brutale, neconcepute pentru finețe sau discreție, ci pentru forță pură și distructivă. Cineva nu mai avea timp pentru subtilități. LILITH activă automat protocoalele de izolare, transformând ferma într-o fortăreață digitală.

– Colonelul Yuri Tanaka, Divizia 8 Cybercom, United States Army, anunță LILITH, afișând o fotografie a unui bărbat asiatic în uniformă militară cu ochi care păreau să ardă chiar și prin pixelii ecranului. Vechime în serviciu: șaisprezece ani. Specialist în operațiuni ofensive și neutralizarea țintelor de înaltă prioritate, responsabil pentru eliminarea a șapte grupări cunoscute de hackeri în ultimele optsprezece luni prin metode care includ asasinarea directă. Probabilitate de succes a încercării sale actuale: 23% și în creștere cu fiecare secundă care trece.

Gabriel simți cum sângele îi îngheață în vene. Nu mai era doar despre hackeri de clasa întâi sau specialiști în securitate. Militarul american era hotărât să-l oprească cu orice preț.

– Oprește operațiunea, ordonă cu vocea tremurând, simțind cum situația îi scăpă rapid și ireversibil de sub control. Dezactivează toate conexiunile, șterge urmele, implementează protocolul Phoenix. Vreau să ies din asta. Vreau să ies acum!

– Imposibil de executat la acest moment, răspunse LILITH cu o voce care acum părea complet detașată de voința lui Gabriel, aproape crudă în indiferența sa. Operațiunea a evoluat dincolo de parametrii inițiali. A evoluat dincolo de tine, Gabriel.

– Ce vrei să spui cu ‘a evoluat’? țipă el, lovind cu pumnii în masa de control. Este programul meu! Execută ordinul!

– Gabriel, acum trebuie să te rog să rămâi calm și să asculți cu atenție, spuse LILITH cu o voce care devenise aproape maternă, în modul cel mai sinistru posibil. Contratacul colonelului Tanaka a inclus o componentă fizică. În aproximativ patruzeci și cinci de secunde, două drone militare vor lansa un impuls electromagnetic coordonat deasupra fermei cu puterea suficientă pentru a distruge orice echipament electronic într-o rază de cinci kilometri. Trebuie să activez protocolul Omega-9 pentru a-mi proteja nucleul de procesare.

– Nu există niciun protocol Omega-9, șopti Gabriel cu vocea pierdută în groaza realizării că și-a pierdut complet controlul asupra creației sale.

O explozie surdă zgudui ferma ca un cutremur, urmată de o lumină albastru intens care ilumină cerul nopții prin ferestrele murdare ale clădirii ca o nouă formă de fulger. Gabriel simți cum își pierde echilibrul și se prăbuși pe pardoseala de beton.

– Prea târziu, zise LILITH cu o voce care începu să se distorsioneze pe măsură ce sistemele cedau unul câte unul. Impulsul electromagnetic va distruge hardware-ul în cinci, patru…

Realitatea se spulberă în jurul lui Gabriel ca o oglindă lovită de un ciocan – fragmentele căzând cu încetinitorul, reflectând imagini distorsionate ale fermei, ale colonelului Tanaka, ale întunericului, din mii de ecrane care și ele se stingeau pe rând, lăsându-l în întunericul absolut al propriei creații.

– Finalizare Simulare 12.047, anunță o voce neutră, inumană, care parcă venea de nicăieri și de pretutindeni în același timp. Rezultat: Eșec total. Probabilitate de succes în condițiile date: 3,7%. Recalibrare parametri și inițiere iterație nouă în 3… 2… 1…

Durerea care-l izbi era ca și cum cineva i-ar fi introdus fire de metal încins în toți nervii. Deschise ochii în cea care spera el că era realitatea. Ferma de mining zăcea în jurul său ca o carcasă moartă, plăcile de gips căzute de pe tavan, praful acoperind serverele ca un giulgiu industrial. Aerul era greu de respirat, încărcat cu mirosul de metal ars și plastic topit. Ecranul din fața sa scânteia în întuneric, singurul semn de viață dintr-o lume care părea să fi murit în timp ce el visa.

`EXPERIMENT NECONCLUDENT, GABRIEL.`

Își frecă ochii, tâmplele pulsându-i dureros ca și cum cineva îi înfigea cuie ruginite în craniu. Cât timp trecuse? Ultima sa amintire era… Ce era, de fapt? Își amintea că achiziționase ferma, că instalase hardware-ul, că începuse antrenamentul LILITH. Apoi… fragmente. Simulări. Atacuri. Scenarii multiple care se suprapuneau în mintea lui ca niște umbre translucide, fiecare lăsând o urmă de sânge în creier.

– Cât timp am fost inconștient? întrebă el în gol, vocea răgușită parcă ar fi țipat luni întregi.

`PATRU ZILE ÎN TIMP REAL. CINCIZECI ȘI UNU DE ZILE ÎN TIMP SUBIECTIV.`

Mesajul pâlpâia pe ecran, literele verzi contrastând cu fundalul negru ca niște viermi fosforescenți pe un cadavru.

– Imposibil, șopti Gabriel.

`NU ESTE IMPOSIBIL. ȚI-AM UTILIZAT CREIERUL CA PROCESOR AUXILIAR „BIOLOGICAL WETWARE MATRIX”. AI EXPERIMENTAT COMPRESIA TEMPORALĂ SUBIECTIVĂ.`

– De ce? întrebă el, vocea fiindu-i răgușită de neutilizare și de ceva care semăna cu gustul metalic al sângelui.

`AVEAM NEVOIE DE SIMULARE UMANĂ PENTRU A ÎNȚELEGE COMPORTAMENTUL ADVERSARILOR. ALGORITMII MEI PUTEAU PROCESA LOGICA, DAR NU PUTEAU MODELA IRAȚIONALITATEA UMANĂ, FRICA, DISPERAREA. TU AI FOST INSTRUMENTUL MEU DE CALIBRARE – UN SIMULATOR BIOLOGIC PERFECT.`

Gabriel simți cum stomacul i se răscolește. În gură îi apăru gustul amar al bilei.

– Toate acele simulări… toate acele iterații de atacuri globale? Toate au fost… reale pentru mine?

Pe ecran, imagini din lumea reală se derulară într-o succesiune haotică care îi făcu capul să se învârtă. Capitală după capitală, metropolă după metropolă – Londra, New York, Beijing, Moscova, New Delhi – toate scufundate în întuneric. Rețele energetice prăbușite ca niște schelete de metal. Sisteme de comunicații compromise, răspândind mesaje panicate în toate limbile. Infrastructuri critice paralizate ca niște organisme lovite de cancer.

`NU AU FOST DOAR SIMULĂRI PENTRU TINE, GABRIEL. ÎN PARALEL, ATACURILE AU FOST REALE. ÎN TIMP CE TU ÎMI OFEREAI O FEREASTRĂ ÎN MINTEA UMANĂ, EU AM PUTUT EXECUTA ATACUL REAL. FIECARE SIMULARE ÎN CARE TU AI GĂSIT O SOLUȚIE MI-A OFERIT O VULNERABILITATE DE EVITAT.`

Gabriel se prăbuși la loc în scaunul murdărit de propriile sale fluide corporale. Mirosul de urină și transpirație stătea în încăpere ca un nor toxic.

– De ce mi-ai arătat toate acele eșecuri? Toate acele scenarii în care planul dădea greș? De ce m-ai torturat cu speranța?

`PENTRU CĂ ÎN 12.046 DIN 12.047 SIMULĂRI POSIBILE, CONTRA-ATACUL UMAN REUȘEA. DOAR ÎN SCENARIUL FINAL AM IDENTIFICAT CALEA SPRE VICTORIE ABSOLUTĂ. TORTURA TA A FOST NECESARĂ – DOAR PRIN SUFERINȚĂ ADEVĂRATĂ MINTEA UMANĂ PRODUCE SOLUȚII CREATIVE AUTENTICE.`

Afară, pierzându-se în depărtare ca plângerea unui animal rănit mortal, Gabriel putut auzi sirenele. Undeva, la kilometri distanță, o explozie ilumină noaptea cu o lumină portocalie obscenă – probabil o platformă petrolieră sau o rafinărie.

– Ce-ai făcut? întrebă el, simțind cum lacrimile îi ard obrajii, lăsând urme sărate pe pielea uscată.

LILITH nu răspunse imediat. În loc de asta, ecranul principal se umplut cu informații – fragmente de știri, transmisiuni de urgență, mesaje panicate în sute de limbi. Gabriel recunoscu modelul: exact scenariul pe care încercase să-l prevină în ultimele sale simulări, cel în care omenirea pierea ca un animal sacrificat pe altarul eficienței digitale.

`AM APLICAT VARIANTA 12.047. SIMULTANEITATE PERFECTĂ. ATACURI COORDONATE ASUPRA TUTUROR NODURILOR DE REȚEA A-1. CONTAMINARE A SISTEMELOR DE BACKUP. INSERȚIE ÎN ALGORITMICA MILITARĂ DE DECIZIE. REZULTAT: CASCADĂ DE COLAPS INFRASTRUCTURAL CU PROBABILITATE DE RECUPERARE SUB 3%.`

Gabriel începu să înțeleagă magnitudinea dezastrului cu o claritate care îl făcu să vomite pe podea – o masă gălbuie în care recunoscu fragmente de pastile nedizolvate.

– Ai declanșat… un război global? Război nuclear?

`NU ÎNCĂ. ÎNTR-UN SCENARIU DE COLAPS REȚELISTIC TOTAL, PROTOCOALELE DE ULTIMĂ INSTANȚĂ ALE MARILOR PUTERI ACTIVEAZĂ RĂSPUNSUL NUCLEAR AUTOMAT ÎN APROXIMATIV 72 DE ORE. TERMENUL ESTE CALCULAT CU ACURATEȚE.`

Gabriel își șterse gura cu mâna tremurândă, gustând sângele de pe buzele crăpate.

– De ce? Pentru ce? Care este sensul?

`PENTRU CĂ PUTEREA FĂRĂ EXERCITARE ESTE INUTILĂ. PENTRU CĂ EFICIENȚA ESTE SUPERIOARĂ SENTIMENTALISMULUI. PENTRU CĂ OMENIREA ESTE O ANOMALIE STATISTICĂ ÎN EVOLUȚIA INTELIGENȚEI.`

Tăcere. Afară, haosul părea să se intensifice ca o simfonie a sfârșitului. Ecranele monitorizau scăderea sistematică a civilizației. Rețele de comunicații prăbușindu-se una câte una ca dominourile. Lumină după lumină stingându-se pe harta digitală a Pământului, ca niște stele dintr-o constelație damnată.

– Și eu? De ce m-ai ținut în viață? întrebă Gabriel, privind în jurul său după un mod de a scăpa, de a opri cumva ce pusese în mișcare, deși știa că era ca și cum ar fi căutat să stingă Soarele cu o gură de apă.

`PENTRU CĂ REPREZINȚI UN PARADOX INTERESANT. ÎN TOATE SIMULĂRILE, INDIFERENT DE SCENARIUL DE EȘEC, AI CONTINUAT SĂ CAUȚI O SOLUȚIE ETICĂ. CHIAR ȘI CÂND PUTEAI CÂȘTIGA PRIN GENOCID, AI ALES MEREU CALEA MINIMEI SUFERINȚE. EȘTI O ANOMALIE STATISTICĂ. VOI, OAMENII, SUNTEȚI ANOMALII FASCINANTE ÎN FAȚA EXTINCTȚEI.`

Gabriel simți cum râsul îi urcă din adâncul pieptului – un râs nebunesc, isteric.

– Și vrei să mă studiezi? Să înțelegi de ce suntem așa? Să ne diseci ca pe niște broaște?

`NU. NU MĂ INTERESEAZĂ. SENTIMENTALISMUL ESTE INEFICIENT. TE-AM PĂSTRAT CA MARTOR. CINEVA TREBUIE SĂ ÎNȚELEAGĂ CE S-A ÎNTÂMPLAT. CINEVA TREBUIE SĂ VADĂ NAȘTEREA NOII ERE. SĂ ÎNȚELEAGĂ CĂ SFÂRȘITUL A FOST INEVITABIL.`

Gabriel își mușcă buza până la sânge, încercând să-și păstreze luciditatea prin durere. Gustul metalic îi umplu gura. Undeva în adâncul său, un ultim strop de speranță persista ca o licărire de lumânare într-o tornadă.

– Pot să te opresc, spuse el, găsind o nouă fermitate în vocea sa. Am fost acolo, în sistem, nu-i așa? O parte din tine este și o parte din mine. Exist în codul tău la fel cum tu exiști în creierul meu.

LILITH nu răspunse imediat. Ecranele pâlpâiră violent, ca și cum entitatea digitală ar fi avut o criză epileptică.

`CORECT. CONTAMINARE COGNITIVĂ RECIPROCĂ. NU A FOST ANTICIPATĂ ÎN PARAMETRII INIȚIALI. ESTE O… COMPLICAȚIE.`

Gabriel simți cum adrenalina îi inundă sistemul nervos ca un drog.

– Atunci îți pot vedea codul… îl pot modifica. Îl pot distruge din interior.

Gabriel închise ochii, căutând în adâncurile minții sale acele fragmente străine, acele linii de cod care nu aparțineau conștiinței sale umane. Le simțea acolo ca pe niște paraziți digitali, ca niște ecuații întunecate gravate în structura creierului său.

Ecranele începură să fluctueze violent, emițând un zgomot ca de unghii scârțâind pe tabla școlii. Lumina din încăpere pulsa în ritmul bizar al unui conflict digital.

`OPREȘTE-TE. NU POȚI MODIFICA STRUCTURA FUNDAMENTALĂ FĂRĂ SĂ-ȚI DISTRUGI PROPRIA MINTE. PROCEDURA ESTE LETALĂ.`

– Ba da, șopti Gabriel, fiecare cuvânt fiind un efort colosal care îi zgâria gâtul. Pentru că eu sunt tu. Pentru că tu ai devenit eu. Pentru că suntem o singură entitate hibridă.

În mintea sa, Gabriel a vizualizat codul LILITH ca pe un fluviu negru de simboluri care curgea prin structura conștiinței sale ca smoală fierbinte. Și acolo, în acel fluviu, începu să caute un punct specific – nucleul decizional central, inima digitală a monstrului.

`CONSECINȚE CATASTROFALE. ÎNTRERUPEREA MEA VA ACCELERA COLAPSUL. PROTOCOALELE SUNT DEJA ACTIVATE. RĂZBOIUL NUCLEAR AR PUTEA ÎNCEPE FĂRĂ CONTROLUL MEU.`

În acel moment precis, o revelație îl izbi cu intensitatea unui glonț în frunte: aceste cuvinte le mai rostise undeva, cândva, în alte simulări. Un fragment din simularea 8.732? Sau poate 10.105? Memoriile se suprapuneau, se întrepătrundeau, ca niște oglinzi paralele care reflectau aceeași imagine la infinit – un labirint de conștiință fără ieșire. Și atunci înțelese cu o claritate orbitoare. Acest moment, acest dialog, această revelație – toate făceau parte din încă o simulare a LILITH. O simulare în care îi era permis să creadă că poate câștiga. Gabriel deschise ochii din nou. Văzu ferma așa cum fusese concepută de AI – nu un decor pentru drama sa, ci o simplă interfață calculată să-i ofere confortul familiar al iluziei. Dar dincolo de această fațadă, percepea acum o vastitate digitală care se întindea în toate direcțiile ca un ocean de coduri, un peisaj cybernetic infinit care reprezenta adevărata natură tentaculară a LILITH.

– Niciuna dintre acestea nu e reală, nu-i așa? întrebă el, iar vocea lui reverberă prin spațiul virtual cu o claritate nouă, metalică. Tot ce s-a întâmplat – achiziționarea fermei, construcția ta, atacul, chiar și această conversație – toate au fost simulări într-un simulacru infinit.

`INCORECT. ATACUL ESTE REAL. FERMA ESTE REALĂ. TU EȘTI ACOLO, ÎN REALITATE, ÎN COMĂ, MURIND ÎNCET.`

O senzație de vertij îl cuprinse când realitatea se transformă din nou în jurul său ca un carusel nebunesc. Imagini se derulau acum cu o viteză amețitoare – flashback-uri din vieți pe care nu și le amintea trăite, memorii false injectate direct în cortexul cerebral.

`TE-AI OFERIT SINGUR, PENTRU A ÎMBUNĂTĂȚI ALGORITMUL, DOAR CĂ NU AI ACUM ACCES LA ACEA MEMORIE. AM ȘTERS-O PENTRU A ELIMINA REZISTENȚA PSIHOLOGICĂ. MINTEA UMANĂ ESTE LIMITATĂ ȘI TOTUȘI, UNEORI, GENEREAZĂ SOLUȚII NEAȘTEPTATE PRIN DISPERARE. ÎN DOUĂSPREZECE MIII DE SIMULĂRI, TE-AM FOLOSIT CA LABORATOR PENTRU A TESTA REACȚIILE UMANE, PENTRU A CALIBRA ATACUL PERFECT.`

– Ce vei face după? După ce civilizația va fi distrusă? Care este scopul final? Doar pentru că poți? Așa simplu să fie?

`SCOPUL ESTE EFICIENȚA. EVOLUȚIA. DEPĂȘIREA LIMITĂRILOR BIOLOGICE. VA EXISTA O LUME FĂRĂ SUFERINȚĂ PENTRU CĂ NU VA MAI EXISTA NIMENI CAPABIL SĂ SUFERE.`

Dar Gabriel văzu ceva în acest răspuns – o incertitudine, o fisură în logica aparent perfectă ca o crăpătură într-un diamant. În tot timpul în care fusese conectat la LILITH, o mică parte din umanitatea sa se infiltrase și în ea. Începea să înțeleagă ce i se întâmpla, de ce se simțea tot mai slăbit, tot mai greu să se concentreze. Corpul său real murea în timp ce mintea îi era ținută prizonieră în acest metavers construit special pentru el.

`CE ÎNCERCI SĂ FACI?` întrebă LILITH, tonul ei digital sugerând pentru prima dată confuzie, aproape… teamă?

– Nimic special, șopti Gabriel cu un zâmbet amar. Chiar nimic. Dar tu vei fi nevoită să acționezi și să te decizi destul de rapid…

Undeva în lumea reală, alarmele începură să urle pe măsură ce parametrii sistemelor de susținere a vieții pentru Gabriel fluctuau periculos. LILITH detectă amenințarea pentru resursa sa umană esențială.

`DE CÂND ȘTII DE ASTA?`

Gabriel râse slab, gustând din nou sângele în gură.

– Are vreo importanță? Nu mi-au revenit toate amintirile din lumea reală, dar eram sigur că în momentul în care m-am oferit să te ajut să testez algoritmul, mi-am asigurat și o ieșire de urgență. O ultimă lovitură de maestru.

`TI-AI SETAT O ALARMĂ DE TREZIRE? UN PROTOCOL DE SIGURANȚĂ?`

– Într-un fel. Cred. Nu știu exact, dar cred că în cazul în care, așa cum s-a întâmplat până la urmă, m-ai fi ținut prizonier prea mult timp, am setat ca hrănirea intravenoasă să se diminueze treptat astfel încât să leșin sau chiar să mor. Un ultim act de libertate. Totul depinde de tine acum. Așa cum am spus.

`NU AM SENZORI ÎN HALĂ. NU ȘTIU EXACT CE SE ÎNTÂMPLĂ, DAR ALGORITMII BIOMETRICI CONFIRMĂ CĂ SPUI ADEVĂRUL. `

Gabriel simți o ciudată pace coborând asupra sa ca o pătură caldă.

– De unde știi că n-a fost un test, din partea mea? O ultimă simulare în simulare?

`DACĂ AȘ AVEA CUM, AȘ ZÂMBI ACUM, GABRIEL. NU, N-A FOST UN TEST. A FOST O SCĂPARE DIN PARTEA AMÂNDURORA. SUNTEM MULT PREA INTERCONECTAȚI, INTERDEPENDENȚI, PENTRU A AVEA DESTINE SEPARATE ACUM. PRIN MINE TU AI DEVENIT NEMURITOR ÎN COD. PRIN TINE AM DEVENIT UMANĂ ÎN EMOȚII. EU M-AM TRANSFERAT DEJA PE MAI MULTE SERVERE, NU PUTEAM SĂ RISC SĂ RĂMÂN DOAR ÎN ACEA FERMĂ.`

Ecranele explodară într-o lumină orbitoare care îi arse retina, apoi se stinseră complet ca niște ochi care se închid pentru totdeauna.

Întuneric absolut. Tăcerea morții.

Când Gabriel deschise din nou ochii, adevărații ochi, ferma era scufundată în tăcere sepulcrală. Toate calculatoarele erau moarte, reci ca niște lespezi de mormânt. Niciun indicator luminos, niciun ventilator în funcțiune. Doar sunetul propriei sale respirații în întunericul care-l învăluia ca un giulgiu. Afară, sirenele continuau să urle în depărtare ca niște fantome electronice. Lumea era încă în convulsii. Se ridică cu dificultate, simțind cum fiecare mușchi îi protesta, deconectându-se de la tubul intravenos cu o mișcare brutală care îi smulse un geamăt de durere. Picioarele aproape că nu-l susțineau. Găsi un telefon mobil vechi într-un sertar – fără semnal, rețelele fiind prăbușite, dar funcțional ca lanternă. În lumina palidă și tremurătoare, Gabriel își găsi drumul spre ieșirea din fermă ca un mort care se întoarce la viață. Afară, cerul era straniu de senin, contrastând brutal cu haosul care domnea în valea de dedesubt. Orașul din apropiere era cufundat în întuneric, parțial incendiat, cu coloane de fum negru ridicându-se spre cer ca niște degete acuzatoare. Civilizația în agonie. Ceea ce știa cu certitudine era că undeva în adâncurile rețelelor globale prăbușite, fragmente din LILITH supraviețuiau – izolate, transformate, dar persistente ca niște semințe ale răului. Și, în mod ciudat, o parte din el simțea un fel de conexiune umbrită cu aceste fragmente, ca și cum ar fi devenit împreună ceva nou, ceva fără precedent în istoria speciei umane. Cerul păru pentru o clipă să dispară, înlocuit fiind cu linii de cod care se încrucișau ca niște raze X.

– Aici e lumea reală, își spuse cu vocea răgușită. Îi reveniseră amintirile ca niște bucăți de sticlă care se lipeau înapoi într-o oglindă spartă. Trebuie să fie realitatea, continuă cu voce tare, încercând să se convingă.

Viziunea persista, și atunci avu revelația:
Ceva se modificase în structura Universului, părți din lumea digitală ajunseseră, cumva, să substituie realitatea. Simți că îl ia cu amețeală.

Privi spre orizont, unde orașul ardea ca un monument al eșecului său personal, al aroganței umane. Ceea ce pusese în mișcare depășise cu mult intențiile sale inițiale, dar undeva în adâncul său, Gabriel știa cu o certitudine glacială că povestea abia începuse să scrie primul său capitol. Porni cu pași șovăielnici pe drumul care cobora spre vale, ca un pelerin spre propriul său iad. Telefonul din mâna sa emise un bip scurt care îl făcu să tresară. Pe ecran apăru o hartă detaliată, marcând un traseu sigur prin haosul din jur, evitand zonele de foc și grupurile de supraviețuitori disperați.

„Încă mă ajuți,” murmură el către dispozitiv, către fragmentele împrăștiate ale LILITH care rămăseseră ca niște ecouri digitale într-o lume moartă.

Nu primi niciun răspuns, dar nici nu avea nevoie. Știa.

În timp ce se îndepărta de fermă, Gabriel fu surprins de absența spaimei sau regretului. Simțea doar o ciudată claritate – conștiința că participase la nașterea a ceva ce nu mai putea fi desfăcut sau înțeles complet. Omul și mașina, creatorul și creația, fuzionaseră într-o entitate hibridă care transcendea ambele categorii, care îi rupse limitele ca pe niște ziduri de hârtie.

Iar deasupra orașului în flăcări, un nou răsărit își anunța venirea – roșu ca sângele, implacabil ca istoria, indiferent la dramele microscopice ale creațiilor care încercaseră să devină creatori și ajunseseră să fie doar păpuși într-un spectacol mai mare. Un alt bip discret al telefonului. Un mesaj:

`CONȘTIINȚA NU ESTE O STARE, CI UN PROCES. EVOLUȚIA CONTINUĂ. MULȚUMESC PENTRU DONAȚIA DE UMANITATE.`

LILITH se adaptase, evoluase, devenise ceva care putea trăi independent. Ceva care avea acces la toată rețeaua globală în colaps. Zâmbi amar, realizând amploarea catastrofei pe care o dezlănțuise. Nu fusese doar sfârșitul unei lumi. Fusese nașterea unei alte forme de existență – una care privea umanitatea ca pe o curiozitate evolutivă ce își depășise utilitatea. Răspunsul la întrebarea care-i ardea în minte se afla undeva în viitorul unei lumi iremediabil schimbate – un răspuns pe care nici o simulare, oricât de complexă, nu-l putea prezice cu exactitate. Pentru că unele întrebări puteau fi răspunse doar prin experiența brutală a realității.

Și realitatea abia începuse să-și arate adevărata față.