Știam că urma să primesc amendă. Nu știam pentru cât timp urma să rămân blocat în prezent, ceea ce însemna o problemă pentru un tânăr de vârsta mea, amator de călătorii. În fiecare secundă mă gândeam cum să explorez mai bine străzile din vechiul Bucureșți, ce an să aleg, și mai ales ce gazde erau cele mai pitorești. Deja depășisem numărul de călătorii în timp permise prin voucherul primit de la job pentru un an. Mă întrebam dacă acum urma ca tot restul vieții să mi-l petrec exilat în prezent, cum pățise cel mai renumit criminal care intrase în cartea recordurilor. Era el renumit, dar la evadări nu se pricepea…

Acesta ar fi putut fi un prim gând al cuiva din alt secol, când încă mai existau locuri dar și vremuri neexplorate suficient. Acum însă există supraveghere în orice an din trecut, sau aproape în oricare, și peste tot. Practic nu aveai unde să scapi. De aceea iluzia de libertate îmi era dată de călătoriile în timp în special, ca atâta altor tineri. Dacă urma să nu mai am posibilitatea de a călători în timp, mă simțeam precum un prizonier pe după gratii din alte vremuri, am gândit eu în timp ce în urma pașilor mei se risipea puful păpădiilor, în timp ce mă îndreptam spre semnul centrului de reciclare de bacterii uzate. Astăzi începusem să reciclăm orice, și poate de aceea ne și plictiseam atât, pentru că nu ni se mai promitea mai nimic nou. Prezentul era ca un lac fără curenți.

Altădată lumea evada în alte lumi prin lectură, sau învăța să trăiască momentul prezent citind și compunând haiku. Dar adevărul e că nu poți trăi mereu doar în prezent, oricât te-ai strădui. Mereu te întrebi cum era un anume parc ori cartier în trecut, cum trăiau alte culturi în zilele de demult, cum anume își confecționau uneltele și monedele expuse în muzee, în ce condiții a fost pictat un anume tablou. Mereu regretăm unele lucruri neîncercate, unele experiențe netrăite. Alteori ne întrebăm cum va evolua lumea în viitor, deși atâtea vise nu au devenit nici până acum realitate.

Era ca la jocurile de noroc, mai degrabă cum îmi închipuiam eu că ar fi, pentru că nu jucasem vreodată. Situația mea era atât de gravă, că parcă nimic nu mai conta, deci continuam să depășesc numărul călătoriilor la care aveam dreptul. O soluție era să fac rost de bani, să plătesc amenzile, dar numai până la un punct, că pe urmă trebuia să trăiesc în prezent o perioadă. Sistemul era același ca la amenzile auto pentru tot felul de trăznăi, deși mersul cu viteză își pierduse din farmec de când cu dispozitivele personale de zbor. Aripile lui Icar de odinioară deveniseră perfect solide și funcționale.

Acum un secol se mergea la plimbare cu trotineta urbană. O folosisem și eu cu prietenii prin oraș. În prezent ne puneam aripile, dar nu ni se dădea voie să stăm în copaci sau pe acoperișuri la o cafea.

Călătoriile în timp nu erau lipsite de pericole. Chiar ieri am văzut la știri cum niște tineri care se aventuraseră într-o călătorie de explorare de noi lumi pieriseră într-o furtună pe mare.

Explorarea trecutului prin călătorii, așadar, nu era o joacă și o simplă distracție. Trebuia mai întâi să obții punctajul de trecere la testele de istorie și geografie. În plus, unele workshopuri de Basic survival kit erau chiar necesare. Lumea în care trăiam oferea nu doar regului și constrângeri, ci și măsuri pentru siguranța personală. Altfel, fie puteai păţi ceva, fie te rătăceai în timp și riscai să îți petreci tot restul vieții în trecutul în care ți-ai dorit să călătorești. Nu întotdeauna puteai fi recuperat, fiindcă recuperatorii nu aveau un control perfect asupra unei persoane în timp. Curgerea timpului propriu-zisă nu putea fi oprită. Nu se cunosc suficiente detalii pentru a obține un control perfect asupra evoluției cuiva în timp.

Îmi doream să cunosc viața cât mai autentică a vechiului București, mai ales că descoperisem în spatele clădirilor noi ale orașului ocupat un întreg cartier de case vechi, în zona Icoanei, Dumbrava Roșie, și m-am lăsat furat de peisaj până când am ajuns în Cartierul Evreiesc. Mai era zona Popa Tatu – Berzei, Luigi Cazavillan, Puțul cu Plopi. Nu găsisem suficiente date în cărți despre istoria străzilor vechi. Mai era și o zona periferică, rurală de case unde se formase o suburbie în Drumul Taberei despre care aș fi vrut să știu cum se formase, de ce veniseră locuitorii acolo. Ar fi fost pagini întregi de istorie lipsă pe care le-aș fi putut umple. Un prieten din grupul de amatori de vizite în Bucureștiul vechi îmi sugerase o soluție, să cer finanțare printr-un proiect; așa eram scutit de amendă. Începusem să iau asta în considerare, pentru că nu simțeam că aș fi rezonat cu filosofia budistă, de acceptare a efemerului, și nici nu puteam pe moment trăi prea mult în prezent.

Un nou venit în grupul de pasionați de explorări ale vechiului București ne prezentă o aplicație eficientă pentru navigarea lină printre anii de demult, fără prea multe fragmentări între experiențe și oamenii cunoscuți. În plus, el avea niște superoferte la bilete pentru călătorii în plus față de limita legală acceptată în mod normal, pentru un grup întreg, ca al nostru. Așa că aventura putea începe.

Trebuia și să ne grăbim pentru că deja la știri se anunța un război, care, deși nu era pe teritoriul nostru, putea avea diverse efecte asupra noastră, țările fiind grupate în așa fel încât ori să se poată ajuta, ori să se poată încurca unele cu sau fără altele. Era greu în orice situație să depinzi de altcineva, să nu ai independență. Libertatea era astfel o iluzie.

Grăbindu-mă spre localul de vis-à-vis de Biserica Popa Tatu unde urma să discutăm detaliile, n-am dat prioritate unor porumbei. Nerespectarea regulilor urma să o plătesc mai târziu.

Prin aplicație, călătoria urma să înceapă exact de unde ne aflam dar cu niște ani buni în urmă. Într-adevăr, m-am trezit ca și când aș fi ațipit într-un balansoar.

– V-am plictisit? Mă întrebă o persoană pe care am identificat-o ca fiind gazda. Am luat o gură de cafea și am asigurat-o că nu, doar că eram după o noapte nedormită.

M-a condus în camera mea. La timp, am gândit, aceasta era o strategie pentru a câștiga timp și să mă updatez din aplicație cu storyline-ul – cine eram eu, cei din jur, ce voiam eu, ce voiau ei.

Problema era că acei colegi de hobby nu-i vedeam nicăieri prin notițe și nici pe viu în jur.

***

-Și ce s-a întâmplat cu ei? Mă întrerupse psihologul.

-Aplicația era de fapt una experimentală, și în plus rețeaua a fost și sabotată din cauza războiului. Am fost despărțiți. Fiecare în alt timp și în alt spațiu cultural. Unul din ei a fost nevoit să trăiască ani de zile ca samurai. Altul a fost în misiuni de explorări în spațiu, în căutarea de forme de viață pe alte planete, deși știa foarte bine că e totul în zadar, că nu există așa ceva. Nu știu dacă vreunul a mai reușit să se întoarcă și mai ales apoi să ducă o viață fără restricții.

Dar să continui cu ce se întâmplă în acele zone…

-De ajuns. Cunosc și eu foarte bine orașul, istoria și oamenii. Să revenim la subiect.

Aceste gânduri despre viitor sunt fantezii care nu fac rău nimănui, din contră, sunt un mecanism de apărare în fața realității prea plictisitoare. Văd că studiile și capacitatea de muncă și funcționare în realitate nu v-au fost afectate. Sunteți un scriitor foarte talentat. Psihologul își aranjă călimară și tocul și puse deoparte paginile cu notițe. Înainte să dau mâna cu el mi-am ascuns cu grijă sub mânecă smartwatchul.

Măcar mă confesasem cuiva, deși mă dezamăgise faptul că exact partea cea mai interesantă pentru mine nu dorise s-o asculte. Un psiholog însă era mai deschis la minte decât un preot.

Nu-l interesa, însă, prezentul. Dar cine, de fapt, găsește prezentul satisfăcător și fermecător?

Prezentul meu nu mă interesa, în schimb acesta, unde nimerisem, era o adevărată aventură. Asistasem la construirea unor construcții celebre și aflasem de ce și cum apăruseră acolo, și cine locuise în ele, ba chiar într-una locuisem o vreme și eu.

Dar aceste întâmplări rămâne să le povestesc altă dată.