Jurnalul cuiva al cărui nume nu îl vom afla și nici cum de a știut toate câte se vor arăta în rândurile ce urmează.

Cartea Întâi: Despre cum se nasc catastrofele din rugăciuni

I. În care aflăm că timpul e o chestiune de perspectivă, iar Ierusalimul e o chestiune de moarte

În anul o mie o sută optzeci și șapte de la Întruparea Domnului – sau anul cinci sute optzeci și trei de la Hegira, sau anul șase mii șase sute nouăzeci și cinci de la Facerea Lumii, sau anul o mie nouă sute patruzeci de la întemeierea Romei, depinde pe cine întrebi și cât de mult îți pasă de calendare – cetatea Ierusalimului stătea încercuită și ocupată de armate care pretindeau că luptă pentru Dumnezeu, deși Dumnezeu nu își amintea să fi cerut vreunuia dintre ele așa ceva. Era septembrie. Luna aceea specifică Orientului când căldura începe să cedeze, dar nu suficient cât să nu-ți prăjească creierii dacă porți cască de fier.
Cetatea sfântă – și folosesc cuvântul „sfântă” cu toată ironia pe care o merită, pentru că un loc nu devine sfânt prin proclamație, și nici prin sânge, cu toate că Ierusalimul avea atât de mult sânge pe zidurile de piatră încât dacă le-ai fi stors ar fi curs roșu – arăta din cer ca o rană deschisă în trupul pământului, străzile înguste ca arterele unui bătrân bolnav, cupolele și turnurile ca niște bube de aur și piatră. Și în jurul ei, ca o infecție ce se răspândea metodic, tabăra lui Salah ad-Din: patruzeci de mii de corturi, optzeci de mii de oameni, o sută șaizeci de mii de ochi uitându-se la ziduri și așteptând.
Pe ziduri, șapte mii de apărători, un număr care poate că sună impresionant când îl scrii într-o cronică dar arată patetic când îl împarți la douăzeci de turnuri și patruzeci și opt de ore de veghe fără somn. Erau franci și armeni, egiptenii și sirieni, câțiva greci rătăciți și un număr surprinzător de evrei care preferau stăpânirea creștină celei musulmane, probabil pentru că primii măcar nu pretindeau că îi iubesc înainte să îi persecute. La cât de înfometați erau cu toții, nu mai conta oricum. Aveau același gust de praf în gură, aceeași privire în ochi – privirea aceea specifică pe care o ai când știi că urmează să mori dar nu ai terminat de negociat cu Dumnezeu termenii decesului și ți-e greu să lași de la tine.
Praful se ridica constant din piatra sfărâmată. Fiecare lovitură de catapultă adăuga un nor mic. Fiecare nor mic se așeza pe umeri, pe față, în plămâni. Oamenii tușeau piatră. Respirau istorie și mureau, câte puțin, respirație cu respirație. Iar Salah nu se lăsa, în fiecare minut al zilei și al nopții lovea zidurile dinspre Muntele Măslinilor.

II. În care sunt prezentați eroii noștri, termen folosit cu foarte mare generozitate

Dintre aceste șapte mii de spectre ambulante care încă pretindeau că apără Sfântul Mormânt, se ridicau trei bărbați.

Balian d’Ibelin, senior de Nablus și ultimul om înțelept din Regatul Ierusalimului, ceea ce nu e un compliment atât de mare pe cât sună, având în vedere că toți ceilalți oameni înțelepți ori fugiseră, ori muriseră. Balian avea cincizeci și unu de ani, o vârstă care în acea epocă te făcea fie cadavru fie legendă, și el simțea în mod frustrant că nu era niciuna dintre cele două. Avea barbă albă de la pulberea de piatră din bombardamentele constante care îl transformaseră într-o statuie a lui însuși. Avea ochii triști de la faptul că știa exact cât de prost va muri și câți vor muri odată cu el, adică toți restul. 14 cavaleri profesioniști împotriva a mii de alți profesioniști hotărați să-i facă să dispară din istorie. Era genul de om care numără, calculează, care stă treaz noaptea pentru că aritmetica morții nu-i dădea pace. Șapte mii de apărători. Patruzeci de mii de atacatori. Douăzeci de turnuri de apărare. Cel mult două zile de apă. Purta o armură care fusese odată strălucitoare și care acum era atât de lovită și zgâriată încât arăta ca fața unui om care a trăit prea mult, a văzut o grămadă de lucruri și care în ciuda tuturor acestora nu a rămas cu nicio lecție. Ceea ce, de fapt, era o descriere perfectă și a purtătorului ei.
Reynald de Châtillon, lupul pustiului – așa își zicea el singur în oglindă, în acele momente rare când găsea o oglindă și nu o spărgea din reflex. Ceilalți îi ziceau alte lucruri, cele mai circulate fiind „nebunul ăla care ne-a băgat în căcat” și „motivul pentru care suntem aici”. Reynald era genul de om pentru care cuvântul „consecințe” era un concept străin, exotic, ceva ce se întâmpla altor oameni în alte țări. La șaizeci și cinci de ani, supraviețuise atâtor situații mortale încât începuse să creadă că Dumnezeu îl ține în viață din amuzament. Și poate că avea dreptate. În tinerețe fusese frumos, un fel de animal de pradă – ochi albaștri ca cerul de gheață din iernile nordului, maxilare tăiate cu dalta, corp de luptător. Acum, la bătrânețe, arăta ca o ruină a acelei frumuseți, un palat devastat de cutremure succesive. Cicatrice pe față de la când fusese torturat de arabi. Cicatrice pe mâini de la când torturase arabi. Cicatrice pe suflet de la tot ce făcuse și tot ce i se făcuse, deși acestea nu se vedeau decât când râdea – și Reynald râdea des, un râs care suna ca lama unei săbii prinsă între oasele coloanei vertebrale. Băuse odată sânge de beduin, dintr-o confuzie regretabilă cu un burduf de vin la o incursiune nocturnă. De atunci clama că nu se teme nici de iad, deși se temea vizibil de soția lui (Stéphanie de Milly, o femeie care ar fi speriat și pe Satan însuși), de cai negri (o fobie pe care n-o explica niciodată), de întuneric (ironic pentru un om care petrecuse șaisprezece ani în temnițele din Alep), și de orice mâncare pe care nu o văzuse gătită de la început până la sfârșit (paranoia aceasta, cel puțin, era justificată).
Apoi mai era Conrad de Montferrat, tânărul abia sosit din Tir cu armură nouă, cai proaspeți și acea mânie specifică tinereții pe care bătrânii o recunosc instantaneu ca fiind masca fricii. Conrad avea treizeci și trei de ani, era italian de origine, ceea ce în Orientul Latin însemna că toți francii îl considerau un străin pretențios, italienii îl considerau un trădător care plecase prea departe de casă, iar localnicii îl considerau „încă un european nebun care venise să moară într-un deșert pentru motive pe care nu le înțelegea nici el”. Purta armura cea nouă pentru că pe cea veche o lăsase într-un bordel din Akka, sau Acra, în funcție de călător și de câtă băutură avea la bord, într-o noapte când crezuse că pacea e pe punctul să izbucnească și se îmbătase să sărbătorească în avans. Pacea se lăsase așteptată, iar el nu mai găsise armura. Bordelul fusese ars, câteva zile mai târziu, în august 1189 când Acra căzuse parțial. Toată lumea de acolo murise. Conrad se mutase apoi în spitalul care avea să fie, peste nu mulți ani, punctul de plecare al Ordinului Cavalerilor Teutoni, dar el nu avea de unde să știe asta, și nici nu va mai prinde acele vremuri. Până una-alta încerca să nu se gândească la ce pățise. Avea ochi căprui foarte inteligenți într-o față care încă mai purta urmele frumuseții italiene – nas drept, buze pline, bărbie puternică. Dar ochii aceia se mișcau prea repede, scanând constant camera, ușile, ferestrele, orice ieșire posibilă. Ochii unui om care a învățat că pericolul vine întotdeauna din direcția în care nu te uiți.

III. În care învățăm că istoria e scrisă de supraviețuitori, care mint cu toții, că așa e moda

Înainte de a continua, ar fi util să înțelegem cum cei trei aventurieri ajunseseră aici.
Trei luni mai devreme, pe câmpiile de la Hattin, regele Guy de Lusignan – un bărbat al cărui singur talent era să se căsătorească bine și să guverneze prost – făcuse ceea ce orice comandant competent ar fi evitat: mersese cu întreaga armată a Regatului Ierusalimului într-un deșert fără apă, în plină vară, împotriva unui inamic care controla toate izvoarele. Rezultatul fusese previzibil pentru oricine avea mai mult de două celule cerebrale funcționale. Armata creștină – cincisprezece mii de cavaleri și treizeci de mii de pedeștri, floarea nobilimii latine din Orient – fusese măcelărită sau capturată. Sfânta Cruce, acea bucată de lemn pe care o purtau în bătălie ca pe un talisman, fusese luată de Salah ad-Din. Regele însuși fusese capturat. Toți marii nobili fuseseră capturați.
Toți, cu o singură excepție.
Balian d’Ibelin nu fusese la Hattin. Fusese bolnav de un fel de febră care i-ar fi fost fatală dacă ar fi mers la luptă, dar care i-a salvat viața ținându-l departe de ea. Ironia nu îi scăpa. O mesteca în fiecare noapte ca pe o bucată de carne tare. După dezastru, se dusese la Tir – singurul mare oraș care încă rezista – și de acolo la Ierusalim, cu o misiune imposibilă: să evacueze pe soția și copiii săi. Salah ad-Din îi dăduse un salvconduct, cu o singură condiție – să nu ridice armele împotriva musulmanilor. Dar când Balian ajunsese la Ierusalim, găsise un oraș în agonie. Regina Sibilla, soția regelui capturat, îl implorase să preia comanda. Patriarhul Heraclius – un bărbat al cărui principalul talent era colecționarea de amante și de venituri ecleziastice – îl absolvise de jurământ.
Și astfel seniorul de Nablus, care venise să fugă, rămăsese să moară.
Reynald de Châtillon nu ar fi trebuit să fie aici deloc. Fusese capturat la Hattin și ar fi trebuit să fie executat – Salah ad-Din jurase personal să-l ucidă pentru că Reynald atacase o caravană în care călătorea sora sultanului. Dar într-un mod pe care nimeni nu-l putea explica, Reynald evadase. Unii ziceau că avusese ajutor din interior. Alții ziceau că făcuse un pact cu diavolul. Reynald însuși zicea că Dumnezeu îl ținea în viață pentru a-i enerva pe necredincioși. Adevărul era probabil mai prozaic: corupție, noroc și o capacitate remarcabilă de a supraviețui care compensa complet lipsa totală de judecată.
Conrad venea din Constantinopol, unde fusese exilat pentru că ucisese pe cineva important. Se oprise la Acra până în ziua în care orașul căzuse. Scăpase pe mare la Tir, pe care îl apărase cu o ferocitate care venea mai puțin din eroism și mai mult din faptul că nu avea unde altundeva să se ducă. Acum era aici, la Ierusalim, pentru că cineva trebuia să încerce să salveze ce mai rămăsese de salvat.
Și mai rămăsese puțin. Foarte, foarte puțin.

IV. În care suntem introduși în tabăra adversă, care nu era cu nimic mai sănătoasă la cap

În cortul cel mare din tabăra asediatoare – și era cu adevărat mare, de mărimea unei catedrale portabile, pentru că Salah ad-Din nu făcea economii când venea vorba de propagandă vizuală – se aflau alți trei bărbați.
Salah ad-Din Yusuf ibn Ayyub, sultanul Egiptului și Siriei, stăpânul a tot ce se întindea de la Nil la Eufrat, și un om care suferea de insomnie cronică din motive pe care le atribuia grijilor conducerii dar care, în realitate, veneau din consumul excesiv de cafea, un viciu pe care îl descoperise recent și de care devenise dependent cu pasiunea specifică oamenilor de vârstă mijlocie care găsesc o plăcere nouă. Avea patruzeci și nouă de ani și arăta mai bătrân cu cel puțin un deceniu. Barba neagră îi era străbătută de fire albe. Ochii, de un căprui închis care în anumite lumini părea aproape negru, aveau acea sclipire specifică oamenilor care gândesc întotdeauna cu trei pași înainte și care sunt cronic dezamăgiți de oamenii din jur care de-abia gândesc un pas. Supușii îi ziceau „al-Malik al-Nasir” – Regele Biruitor. Îi ziceau și „cel milostiv” în față, și „zgârcitul ăla” pe la spate, pentru că Salah ad-Din avea obiceiul enervant de a da aproape tot ce câștiga în acte de caritate, lăsându-și comandanții să aștepte plata care nu mai venea. Francii îi ziceau „cel blestemat”, deși francii blestemau și cerul când ploua prea mult, deci asta nu era un indicator prea precis. Purta o robă simplă, verde, culoarea Profetului. Nu purta coroană, nici bijuterii, nici nimic care să arate că e cel mai puternic om de la Bagdad la Cairo. Asta îi enerva cronic pe vizitatorii care se așteptau la un sultan strălucitor și găseau un funcționar obosit care arăta ca și cum ar prefera să fie oriunde altundeva. Și probabil că ar fi preferat. Salah ad-Din nu voise niciodată să devină cuceritor. Voise să fie teolog. Să studieze hadith-urile, să scrie comentarii la Coran. În schimb, istoria îl trăsese de mânecă și îl băgase în politică, apoi în război, apoi în acest asediu interminabil în care știa că va câștiga dar nu știa cum să câștige fără să transforme victoria într-o tragedie. Nu de alta dar deja avea un renume destul de prost și ținea mult la imaginea sa, totuși.
Problema lui era aceasta: Ierusalimul era sacru. Al treilea oraș sfânt al Islamului, locul de unde Profetul se urcase la cer. Trebuia recucerit. Dar dacă îl cucerea cu masacru, ar fi dat dreptate tuturor acelor voci din Europa care ziceau că musulmanii sunt barbari. Și dacă nu-l cucerea deloc, ar fi pierdut tot ce câștigase la Hattin. Așa că stătea treaz noaptea, bând cafea și căutând o cale de mijloc care părea să nu existe.
Apoi era Al-Adil Saif ad-Din, fratele mai mic al sultanului, poreclit „Sabia Credinței”, deși majoritatea soldaților credeau că porecla venea de la pasiunea lui pentru săbiile scumpe din Damasc, nu de la vreo virtute teologică. Al-Adil era mai înalt, mai lat și considerabil mai simplu decât fratele său. Unde Salah ad-Din gândea în paradoxuri, Al-Adil gândea în linii drepte. Unde Salah ad-Din căuta soluții elegante, Al-Adil prefera soluțiile eficiente. Uneori, cele două abordări se suprapuneau. De cele mai multe ori, nu. Avea patruzeci și cinci de ani și arăta ca un soldat – cicatrice pe mâini, umeri largi de la ani de lupte cu sabia, picioare ușor curbate de la ani de călărie. Era cel mai viteaz dintre Ayyubizi, ceea ce în traducere înseamnă că era singurul destul de nebun să se arunce primul în luptă în loc să stea în spate și să coordoneze ca un comandant rațional. Soldații îl adorau pentru asta. Salah ad-Din îl certa constant pentru asta. Al-Adil continua să o facă oricum. Tatăl lor, Ayyub ibn Shadhi îl învățase să țină sabia înainte să știe să meargă, nu știa să facă altceva. Acum stătea pe un taburet de lemn, ascuțindu-și sabia cu o piatră pe care o aducea peste tot cu el. Sunetul era ritmic, aproape meditativ: șșșș-șșșș-șșșș. Ca o rugăciune a oțelului.
Imad ad-Din al-Isfahani, cronicarul, poetul, omul care purta în sân o copie a Coranului și un stilus de aur cu care scria istoria ceas cu ceas, ceea ce părea o exagerare până când realizai că, chiar scria ceas cu ceas, compulsiv, incapabil să lase vreun moment să treacă neînregistrat. Imad avea șaizeci și trei de ani și arăta ca un uliu pe moarte: uscățiv, cu un nas coroiat, cu ochi care nu clipeau aproape niciodată. Purta o robă neagră de învățat și un turban verde care fusese cândva elegant dar care acum era pătat de cerneală în cel puțin șapte locuri vizibile. Era genul de om care întrerupe bătălii pentru a găsi rima perfectă. Existau mărturii documentate ale victoriilor musulmane care fuseseră întârziate cu câte o oră pentru că Imad nu găsea o rimă decentă la „decapitare” (qat’ al-ra’s nu rima elegant cu nimic util). Comandanții îl tolerau pentru că era prietenul personal al sultanului și pentru că, ocazional, elogiile lui despre ei ajungeau la urechile califului și asta însemna favoruri.

V. O noapte în care nimeni nu doarme și totuși toți visează

În noaptea aceea – a zecea de asediu, sau poate a unsprezecea, nimeni nu mai număra cu precizie – două conversații au avut loc simultan în tabere. În biserica Sfântului Mormânt, mai exact în subsolul ei, d’Ibelin se uita la flacăra lumânării și se întreba dacă Dumnezeu vede lumânarea sau doar focul. Sau poate doar întunericul din jur.
– Mâine vor ataca din nou zidul de sud, spuse, mai mult pentru sine decât pentru ceilalți.
– Catapultele l-au slăbit. Mai mult de jumătate din blocuri sunt fisurare. Voi pune acolo pe veterani.
– Ce veterani? întrebă Reynald cu un fel de veselie macabră. Am și eu o întrebare serioasă: cum numești un veteran când toți soldații care au supraviețuit destul cât să devină veterani sunt morți?
– Vocabular, murmură Conrad. Era primul cuvânt pe care îl rostise în ultima oră.
– Vocabular, exact! Reynald râse, acel râs atât de anormal. Vocabular, diplomație, teologie – toate astea sunt cuvinte pentru aceeași chestie: minciuni pe care le spui când nu mai ai nimic altceva. Balian, mâine vom muri. Să nu ne mai mințim.
– Nu mă mint. d’Ibelin nu ridică privirea de la lumânare. Știu că vom muri. Întrebarea e cum vom muri. Și pentru ce.
– Pentru Sfântul Mormânt! Conrad își frecă oboseala din ochi. Pentru locul unde Hristos a înviat. Pentru…
– Pentru o groapă goală, îl întrerupse Reynald. Mormântul e gol, asta e tot sensul creștinismului, nu? A înviat, a plecat, nu mai e nimeni acasă. Deci pentru ce murim? Pentru ideea că aici a fost cândva un mort care a plecat?
Seniorul de Nablus ridică în sfârșit privirea. În lumina lumânării, ochii lui păreau două găuri negre în care se reflecta focul.
– Murim, spuse încet, pentru că nu știm să facem altceva. Așa a murit tatăl meu și bunicul meu și toți strămoșii mei de când au venit în pământul ăsta blestemat. Iar ca să vorbești aici de pace a cel mai mare păcat, valabil în ambele tabere, nu?
În cortul sultanului, la aceeași oră, Salah ad-Din turna cafea în trei cești mici. Mâinile îi tremurau ușor – fie de la cafea, fie de la epuizare, nu mai știa nici el.
– Mâine vom răzbi în zidul de sud, spuse Al-Adil, ascuțindu-și sabia. E gata să cadă. Încă un asalt și…
– Și vor muri încă o mie de oameni. Salah ad-Din își duse ceașca la buze. De-ai lor sau de-ai noștri, tot oameni sunt.
Al-Adil privi la fratele său cu acea expresie specifică celor care iubesc pe cineva dar nu-l înțeleg deloc.
– Frate, spuse cu blândețe forțată, ești sultan. Oamenii mor pentru sultani. Asta facem. Asta face istoria.
– Asta vreau să schimb. Salah ad-Din puse ceașca jos. Sunetul fu surprinzător de tare în tăcerea cortului. Când am cucerit Acra, nu a fost masacru. Când am cucerit Nablus, nu a fost masacru. Pot lua Ierusalimul fără masacru. Trebuie să-l iau fără masacru. Altfel ce mă face diferit de ei?
– Te face câștigător, spuse Al-Adil simplu.
Imad ad-Din ridică ochii de la pergament pentru prima oară în câteva ore. Vorbea atât de rar încât vocea lui sună ciudat, ca un instrument care nu fusese folosit:
– Am citit în cronicile vechi despre cucerirea Ierusalimului de către franci. În anul patru sute nouăzeci și trei de la Hegira. Au ucis pe toți. Toți. Sângele ajungea până la glezne în curțile moscheii. Copiii erau zdrobiți de ziduri. Femeile…
– Știu ce au făcut. Vocea sultanului era ca piatra. Am citit aceleași cronici. De aceea nu voi face la fel.
– Atunci ce vei face? întrebă Al-Adil. Nu era o provocare. Era o întrebare sinceră.
Salah ad-Din nu răspunse. Se uită în jos, la cafeaua rămasă în ceașcă, la zaț care se depunea pe fund formând modele pe care unii pretindeau că le pot citi.
Nu văzu nimic în zaț. Doar cafea.
În camera Reginei, în palatul regal din Ierusalim – un palat care nu mai avea nimic regal în afară de nume – Sibilla stătea la fereastră și se uită la focurile din tabăra musulmană. Nu vorbea cu nimeni pentru că nu mai avea cu cine să vorbească. Soțul ei era prizonier. Copiii ei muriseră de febră cu trei săptămâni înainte, unul după altul, într-un interval de patru zile. Regatul ei dispărea bucată cu bucată, ca un corp mâncat de lepră. Se ruga, uneori. Dar rugăciunile ei nu mai aveau cuvinte. Erau doar un țipăt mut către un cer care nu răspundea.
În catacombele de sub biserică, unde femeile și copiii se ascundeau de bombardamentul neîncetat, o fată de doisprezece ani – nimeni nu-i știa numele, nimeni nu-i cunoștea familia, era doar una dintre sutele de orfani care umpleau orașul – se juca cu o pietricică. O aruncă în sus, o prindea, apoi o arunca din nou. Un joc nevinovat de copil. Nu se ruga, nu plângea și nici nu se temea, era prea mică pentru toate astea. Deasupra ei, adulții decideau soarta lumii. Ea se juca și era fericită, pe cât putea.

VI. Despre rugăciune ca formă de negociere și despre cum Dumnezeu nu e un comerciant

Pe la ceasul al treilea din noapte, când Luna stătea exact deasupra Sfântului Mormânt ca un ochi deschis al cerului, Balian chemă pe ceilalți doi în naos.
– Am încercat totul, spuse. Vocea lui era goală, ca un vas din care s-a turnat ultima picătură. Am încercat diplomația – Salah ad-Din vrea predarea necondiționată. Am încercat să cer ajutor – flotele din Europa sunt la luni depărtare și oricum nu le pasă. Am încercat să organizez apărarea – nu avem oameni, nu avem arme, nu avem nimic.
– Deci capitulăm? Conrad spuse cuvântul ca pe o înjurătură.
– Nu. d’Ibelin clătină din cap. Capitularea înseamnă că le dăm totul și sperăm că ne cruță. Nu o vor face. Reynald e aici – Salah ad-Din a jurat să-l ucidă. Toți cavalerii ordinelor vor fi executați – au refuzat să plătească răscumpărare la Hattin. Nu, nu putem capitula. Dar nici nu putem câștiga.
– Atunci ce propui? Reynald avea acel ton de curiozitate amuzantă pe care-l avea întotdeauna când simțea că urmează să facă ceva stupid și ireversibil.
Balian se uită la ei. Ceea ce urma să spună era fie inspirație divină, fie nebunie completă.
– Propun să-L chemăm pe Cel care a promis că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor. Propun să-I cerem lui Dumnezeu să intervină.
Tăcere.
Apoi Reynald râse. Nu râsul lui obișnuit, ci un râs mai scurt, mai ascuțit, aproape ca un lătrat.
– Eu L-am chemat de o sută de ori și n-a venit! La Hattin am strigat până am răgușit! Când beduinii m-au capturat și m-au luau drept femeie – era întuneric și purtam robă – am urlat rugăciuni atât de tare că m-au lovit să tac, dar n-am putut, că mă durea! Nimic! Dumnezeul nostru pare să aibă un program foarte încărcat. Sau poate e surd. Sau poate, și aici vocea lui deveni mai joasă, poate nu există deloc și noi suntem niște proști care vorbesc singuri în camere goale.
– TACI! Conrad lovi cu pumnul într-un stâlp de lemn, care scârțâi îngrijorător – chiar și edificiile sacre se dezintegrau în acest oraș. Nu e de mirare că nu te-a ascultat! Privește-te! Ești plin de sânge de nevinovați, de păcate de care nici demonii n-au auzit! Dumnezeul nu ascultă pe ucigași!
– Atunci de ce a ascultat de David? replică Reynald instantaneu. Pe Moise, de exemplu? Și el a fost ucigaș, și mulți alții! Toți cu mâinile pline de sânge până la coate. Diferența dintre un profet și un ucigaș e dar dacă tu ești câștigătorul.
– Diferența, spuse d’Ibelin încet, întrerupându-i înainte să se încaiere, e de ce ucizi. Și pentru cine. Și dacă mai poți să te oprești când trebuie să te oprești.
Se întoarse spre altar, spre Crucea care domnea deasupra întunericului ca o ancoră aruncată în cer.
– Nu vă cer să credeți. Vă cer doar să încercați. Ce avem de pierdut? Dacă nu vine nimeni, murim mâine. Dacă vine… nu știu ce se întâmplă dacă vine. Dar mâine murim sigur. Așa cum răsare Soarele.
Reynald îi privi pe ceilalți doi și înjură.
– Sunteți idioți! Și eu sunt mai idiot că voi! Ne-am băgat în chestia asta pentru averi, pentru pământuri, pentru faimă, nu pentru… credință! Pe cine încercăm să mințim aici? Suntem între noi! Chiar dacă ar fi să existe Dumnezeu n-ar asculta de noi, mai ales de noi trei de aici! E de râs!
– Ai altă alternativă? Senior de Nablus era extrem de obosit și simțea că nu mai are energie nici măcar să-și mai mențină dorința de viață activă.
– Da! Mâine ieșim la luptă și murim! de Châtillon se bătu cu pumnul în piept făcând un mic norișor de praf ce se dezintegră sub privirile absente ale bărbaților.
– Deci ești un laș? Conrad făcu un pas către bătrân.
Acesta nu clinti, se uită pieziș la tânăr și îl împinse încet la o parte.
– Tu ești cel mai puțin în măsura să-mi strigi mie așa ceva. Când îmi udăm sabia de sânge de arab mă-ta și tat-tu nici nu se știau! Așa că taci și stai în banca ta, că lucrurile nu-s cum crezi tu.
Conrad se uită la celălalt pentru susținere dar acesta părea, ciudat, să îl aprobe pe Reynald.
d-Ibelin oftă și zise cu voce slabă, abia auzită.
– Uite cum facem, că e simplu. Ne rugăm acum. Ne rugăm lui Bunul Dumnezeu să vină să ne ajute. Iar mâine dimineață, indiferent de ce va fi, ieșim toți trei, în fruntea oastei, aia câți mai sunt, și atacăm tabăra lui Ad-Din. Bine? Dar te rog… te implor, fă-mi dracu’ hatâru’ ăsta, că nu mai am putere și nici chef de ceartă acum.
De Châtillon dădu să zică ceva, dar se răzgândi. Se uită spre cupola bisericii, zise ceva în barbă, și puse mâna pe umărul lui Balian. Atât. Fără o vorbă.
Și astfel, pentru prima oară în viețile lor separate, cei trei bărbați s-au îngenuncheat împreună.
Nu era o vedere frumoasă. Balian încă purta armura necurățată de luni de zile. Reynald avea sânge uscat pe mantie – al lui sau al altcuiva, nu mai conta. Conrad tremura vizibil, fie de frig, fie de frică, fie de amândouă.
Dar s-au rugat. Balian, fu diplomatic chiar și cu Dumnezeu:
– Doamne, Tu ești Drept Judecător, și eu sunt sigur că ai toate motivele Tale pentru tot ce faci. Nu pretind că înțeleg. Nu pretind că merit ceva. Dar dacă nu e prea mult deranj, nu ne judeca după faptele noastre, că la fapte stăm destul de prost. Judecă-ne după mila Ta. Sau cel puțin dă-ne un semn că exiști, ca să știm dacă murim pentru ceva sau pentru nimic.
Reynald, cu acel ateism-furios-care-e-de-fapt-credință-rănită:
– Doamne al oștirilor, dacă exiști – și zic dacă, nu pentru că mă îndoiesc ci pentru că dovezile sunt circumstanțiale – arată-Te ACUM. Nu pentru mine, că pe mine m-ai abandonat de mult și probabil aveai dreptate. Pentru ei. Pentru copiii ăia din catacombe care încă cred în Tine. Pentru femeile care își strâng cruciulițele la piept și cred că le vei salva. Arată-Te pentru ei, dacă nu pentru mine. Sau numele Tău va pieri din istorie și va rămâne doar al lui Mahomed, ceea ce ar fi, să recunoaștem, destul de ironic după atâtea bătălii.
Conrad, citând Scriptura pentru că era tânăr și încă credea că citatul impresionează, dar cu voce care tremura:
– Tată, dacă se poate, depărtează paharul acesta de la mine… Dar facă-se voia Ta, nu a mea. Deși, să fiu sincer, nu prea înțeleg de ce paharul ăsta ar trebui să fie voia Ta. Presupun că Tu știi mai bine. Tu ești Dumnezeu și eu sunt doar un idiot cu armură nouă care ar fi preferat să fie oriunde altundeva.
Și s-au rugat.
Minute. Ore. Nu mai știau. Lumânările s-au topit și s-au stins. Luna s-a mișcat pe cer. Și ei s-au rugat. Și cocoșii au cântat prima oară, apoi au cântat a doua oară.
Și când au cântat a treia oară…

În cortul sultanului, la aceeași oră, Ysysuf, sultanul, stătea singur.
Al-Adil adormise în cele din urmă, prăbușit pe covoare cu sabia încă în mână. Imad plecase să scrie în liniște – spunea că prezența sultanului îl distrăgea, ceea ce era probabil un mod politicos de a spune că prezența sultanului îl înspăimânta. Salah ad-Din nu dormea. Nu putea să doarmă de ani de zile fără să viseze morți. Morții din Egipt, unde urcaseră la putere peste cadavre. Morții din Siria, unde unificaseră teritorii cu sânge. Morții de la Hattin, unde câștigaseră, printr-o victorie care încă îl bântuia. Toți acei cavaleri franci, îngenuncheați în nisip, așteptând să fie decapitați. Strigătele lor când își dădeau seama că nu va fi răscumpărare. Mirosul de sânge care nu ieșea din nări nici acum, trei luni mai târziu. Își aminti de Reynald de Châtillon. Bătrânul nebun care refuzaseră paharul de apă. Care zâmbise când Salah ad-Din îi spusese că va muri. Care zisese:
– Regii nu ucid regi, știi asta.
Și Salah ad-Din nu-l ucisese. Nu personal. Îi tăiase umărul cu sabia, da, ca să-l rănească, ca să-l umilească. Dar lovitura de grație trebuia să o dea un gardian, pentru că, într-un mod absurd, Reynald avusese dreptate: regii nu ucid regi. Chiar și regii nebuni. Chiar și regi care merită să moară. Și acum Reynald era la Ierusalim. Scăpat. Liber. Încă în viață. Era ca o insultă personală din partea universului. Și nu înțelegea cum fusese posibil. Gardianul responsabil nu mai era de găsit, băiat deștept.
Sultanul se ridică și ieși din cort. Noaptea era rece – nopțile deșertului sunt întotdeauna reci, unul dintre paradoxurile pe care Orientul le oferă generos. Stelele ardeau deasupra lui ca mii de ochi care priveau dar nu vedeau. Se îndreptă spre cortul de rugăciune, un cort mic, gol, orientat spre Mecca. Intră. Îngenunche pe covor. Și începu să se roage. Nu rugăciunea formală, cea cu mișcări prescrise și versete specifice. Rugăciunea aceea o făcea de cinci ori pe zi, ca orice musulman bun. Nu, aceasta era altceva. Era mai aproape de o conversație, sau de o confesiune.
– Ya Allah, începu, în arabă, vocea lui un murmur pe care chiar și el abia îl auzea, nu știu ce să fac. Îți jur că nu știu. Am câștigat la Hattin. Am luat înapoi ce era al Tău. Dar ei nu pleacă. Stau în oraș și așteaptă să moară. Iar eu nu vreau să-i ucid.
Pauză. Luna se mișca imperceptibil deasupra.
– Știu ce au făcut acum nouăzeci de ani. Am citit cronicile. Îmi amintesc fiecare cuvânt. Copiii zdrobiți de ziduri. Femeile… Știu. Și o parte din mine – partea pe care încerc s-o înec în rugăciune și cafea și nopți fără somn – partea asta vrea să fac la fel. Să le arăt. Să le dau înapoi ce au dat ei.
Și apoi, mai încet, aproape inaudibil:
– Dar eu nu sunt ei. Refuz să fiu ca ei. Și dacă asta înseamnă că sunt slab, atunci sunt slab. Și dacă asta înseamnă că greșesc, atunci greșesc. Dar Tu m-ai făcut așa cum sunt. Tu m-ai pus aici. Îți cer doar atât: arată-mi ce să fac. Pentru că eu nu mai știu.
Și se rugă. Și tăcu. Și așteptă. Luna se mișcă pe cer.
Și cocoșii cântară.
Și apoi…
Cartea a Doua: Când cerul s-a deschis și a coborât infernul

VII. În care aflăm că rugăciunile sunt periculoase, mai ales când sunt ascultate

La al treilea cântat de cocoș – acel moment specific dintre noapte și zi când nici întunericul nici lumina nu domnesc, când lumea pare suspendată între două stări de existență – cerul s-a deschis. Dacă ai fi fost în Ierusalim în acea clipă și ai fi privit în sus, ai fi văzut norii deschizându-se ca o cortină imensă trasă de mâini invizibile. Ai fi auzit un sunet pe care nici o limbă umană nu are cuvinte să-l descrie – ceva între tunet și infinit, între muzică și urletul fundamental, un sunet care trebuia să fi fost la nașterea Universului. Iar din acea ruptură în țesătura realității care se întindea de la orizont la orizont a coborât lumină. O lumină care părea să aibă greutate, substanță, intenție. O lumină care te privea. Balian, în curtea Sfântului Mormânt, căzu pe spate de șocul primei viziuni. Ochii lui, obișnuiți cu întunericul rugăciunii, fură inundați de o strălucire care ar fi trebuit să-l orbească dar care, în mod inexplicabil, îi permitea să vadă mai clar decât văzuse vreodată.
– Doamne… șopti. Nu era o exclamație. Era o identificare.
Ce coborî din ruptură era… Cronicile ulterioare vor încerca să descrie. Vor eșua. Dar iată ce au văzut martorii, sau ce au crezut că au văzut, pentru că la acest nivel diferența dintre percepție și realitate devine nesemnificativă: Un car de foc. Sau poate nu era car, poate era tron. Sau poate era amândouă, sau nici una, sau altceva pentru care nu există cuvânt. Avea roți, dar roțile nu se mișcau ca roțile normale – se mișcau în toate direcțiile simultan, ceea ce e imposibil fizic, dar divinității nu-i pasă de fizică. Pe tron stătea o figură. Să-i spunem bărbat pentru că trebuie să-i spunem cumva, deși bărbat era o aproximare la fel de precisă cum mare e o aproximare pentru ocean. Purta veșminte albe care nu erau făcute din stofă ci din lumină condensată. Avea barbă albă, sau poate păr alb, sau poate era doar o emanație de strălucire care arăta ca barba pentru ochii limitați ai muritorilor.
Cât despre față…
Seniorul de Nablus încercă să privească fața și nu putu. Fața era totul, era fața fiecărui om pe care îl cunoscuse. Era fața tatălui său mort. Era fața copiilor săi. Era fața oamenilor pe care îi ucisese. Era propria lui față, dar mai curată, mai adevărată, fața pe care ar fi avut-o dacă n-ar fi făcut niciodată nici o greșeală.
În jurul carului zburau ființe. Îngeri, presupunem, deși cuvântul înger evocă imagini de tineri frumoși cu aripi, și aceste ființe nu erau nimic din toate astea. Aveau aripi, unii aveau șase, alții patru, alții un număr care părea să se schimbe de fiecare dată când îi priveai. Aveau fețe, unele de om, altele de leu, altele de vultur, altele de taur, și uneori aceeași ființă avea toate patru fețele simultan, orientate în direcții diferite. Și strigau. Nu cântau, deși cronicile vor spune că au cântat. Strigau. Un singur cuvânt, repetat la nesfârșit, într-un cor care făcea să vibreze piatra:
– KADOSH. KADOSH. KADOSH. Sfânt. Sfânt. Sfânt.
Reynald, care văzuse multe în viața lui – torturi, masacre, minuni mici și orori mari – căzu în genunchi pentru prima oară în treizeci de ani. Nu din evlavie. Din șoc pur, animalic.
– E real, șopti. Futu-i, real!
Conrad leșină. Pur și simplu se prăbuși, creierul lui refuzând să proceseze ce vedeau ochii. Poate era cea mai sănătoasă reacție dintre toate.
Și apoi, Cel de pe tron vorbi. Ca un tunet care se formă direct în mintea fiecărui om, femeie și copil din Ierusalim și din tabăra de afară, simultan, în limba pe care fiecare o înțelegea cel mai bine:
! AM AUZIT PLÂNSUL ROBILOR MEI !
O pauză. Un fulger imens străbătu cerul.
! ACUM VA PLOUA FOC PESTE VRĂJMAȘI !
Și plouă.
În tabăra musulmană, primii care muriră nici nu știură ce i-a lovit. Un glob de foc căzu din senin – senin care devenise un infern de lumină și foc – și lovi exact în centrul grupului de catapulte. Explozia pulverizară lemnul, metalul și oamenii într-un nor de flăcări și carne arsă care se ridică spre cer ca o ofrandă grotescă. Apoi alt glob. Și altul. Și altul. Tabăra deveni un haos de urlete și foc. Oameni alergau în toate direcțiile, nu știau încotro să fugă pentru că focul venea de peste tot. Caii se smuciră din legături și călcară pe oameni în panică. Corturile ardeau, transformate în torțe imense care luminau dezastrul. Al-Adil fu trezit de explozia care pulveriză cortul vecin. Se ridică, încă amețit de somn, și făcu un pas afară exact când un al doilea glob ochi cortul sultanului.
– Frate! strigă și se aruncă înapoi.
Dar nu mai era nimic de salvat. Cortul ardea. Tot ce fusese înăuntru – covoarele persane, pergamentele, cafeaua și ceștile fine – totul se transformase în cenușă și fum în fracțiuni de secundă.
Yusuf nu era înăuntru. Era încă în cortul de rugăciune, care, printr-o ironie pe care Al-Adil o va analiza mult mai târziu, fu ocolit de bombardament. Al-Adil încercă să fugă spre fratele său. Un glob de foc căzu la doi metri de el. Unda de șoc îl aruncă în aer. Căzu, se ridică, căzu din nou. De data asta nu se mai ridică. Jumătatea stângă a corpului său ardea. Durerea era… era dincolo de orice referință. Era ca și cum cineva ar fi turnat metal topit direct în vene. Urlă. Dar nu un urlet de bărbat, ci urletul unui animal care nu înțelege de ce suferă. Se rostogoli în nisip, încercând să stingă flăcările. Nisipul se topi pe pielea lui. Urlă mai tare. Și tot urla când soldații îl găsiră și îl traseră în siguranța relativă a unei zone neatinse de furia cerească.
Imad ad-Din scria când lumea explodă. Prima lui reacție fu să protejeze manuscrisul. Instinct de cronicar: istoria e mai importantă decât istoricul. Se aruncă peste pergament exact când un glob de foc trecu pe deasupra cortului său, suficient de aproape încât să-i pârlească turbanul. Se ridică. Privi în sus. Și rămase orb. Nu imediat. Mai întâi văzu – văzu clar, mai clar decât văzuse vreodată – cerul deschis și ființele și lumină. Văzu un înger cu șase aripi și patru fețe care privea direct la el. Ochii îngerului erau ca niște spirale infinite de foc și cristal, și în adâncul lor Imad văzu tot ce scrisese vreodată. Fiecare cuvânt, fiecare metaforă si fiecare vers. Toate, simultan, aranjate într-un model pe care el – cel mai priceput poet al epocii – abia dacă îl putea intui. Și văzu că era incomplet. Tot ce scrisese era o bâlbâială de copil comparată cu… cu ce? Cu Scrierea cea Mare, singurul adevărat și ultimul mod de a scrie ceva!
Lumina se intensifică. Văzu cum acea ființă se încruntă și îndreaptă spre el un toiag. Imad simți cum ceva se rupe în spatele ochilor. Când clipi, nu mai văzu nimic. Întuneric. Total. Permanent. Se prăbuși în genunchi, apăsându-și palmele pe ochii care nu mai funcționau. Și pentru prima oară în viața lui – acest bărbat care trăise pentru cuvinte, care respirase metafore – nu găsi nici un cuvânt pentru ce simțea.
În Ierusalim, seniorul de Nablus, încă în genunchi, încă șocat, încercând să proceseze, ridică privirea spre Reynald care râdea în hohote, exact ca un nebun, arătându-și singur oroarea ce avea loc pe Muntele Măslinilor. Și în acel moment, văzu ceva ce îl îngheță mai mult decât viziunea divină. Văzu bucuria pe fața lui Reynald. Bucuria pură, extatică, absolută a unui om care vede pe dușmanii lui murind.
– Oprește-te, șopti Balian.
De Châtillon nu auzi. Sau nu vru să audă.
– Priviți! Strigă acesta. Focul coboară! Armata lor arde! Dumnezeu îi judecă! Dumnezeu îi…
– Oprește-te! Vocea lui Balian răsună în curtea biserici cu o forță pe care el însuși nu știa că o are.
Reynald se opri la mijlocul unui pas, surprins.
– De ce? întrebă, sincer nedumerit. Am câștigat. Am… Tu ai vrut asta! Nu? Acum te căiești, sau ce?
– Privește bine, spuse d’Ibelin. Acei oameni care ard, au soții, au copii. Au mame care îi așteaptă acasă. Sunt și ei oameni, Reynald. Nu demoni. Nu simboluri. Oameni.
– Ești nebun? Păi nu tu ne-ai forțat aseară să ne rugăm? Ce-i cu tine? Uite! Rugămințile ne-au fost ascultate. Dumnezeu te-a auzit!
Celălalt se uită la el cu ochii înroșiți.
– Da, dar nu așa! Tu nu înțelegi că nu are cum să fie real? Nu am crezut o secundă că va veni El și să facă… asta!
De Châtillon deschise gura să răspundă. Dar nu apucă să rostească nici un cuvânt. Pentru că în acel moment, celălalt cer se deschise.

 

VIII. În care aflăm că monopolul divin nu există și că teologia e mai complicată decât pare

Dinspre sud – evident dinspre sud, pentru că simbolismul geografic e important în manifestările divine – veni răspunsul. Salah ad-Din stătea în cortul de rugăciune, singur, cu fruntea lipită de pământ, când auzi și simți și știu. Nu cu mintea. Cu ceva mai adânc, ceva pe care nu-l folosise niciodată dar care fusese acolo dintotdeauna, așteptând. Se ridică. Ieși din cort. Și văzu.
Cerul de deasupra taberei sale era un infern de foc străin. Oamenii lui ardeau. Armata lui ardea. Tot ce construise ardea. Și deasupra infernului, în ruptura cerului care încă sângera lumină, stătea ceva – cineva – care nu era Allah.
Salah ad-Din înțelese cu o claritate teribilă cine era. Îl recunoscu din descrieri, din icoane furate, din povești spuse de prizonieri. Era dumnezeul lor. Al francilor. Al creștinilor. Cel pe care ei îl numeau Tată și Fiu și Duh Sfânt într-o ecuație pe care matematica refuza s-o valideze.
Și era real. Și era furios. Nu era o iluzie, sau o vrăjitorie. Nu un djinn puternic deghizat. Era o manifestare divină autentică, la fel de reală ca și manifestările despre care vorbea Coranul.
Ceea ce însemna… Nu. Nu voia să gândească ce însemna. În schimb, făcu singurul lucru pe care știa să-l facă. Singurul lucru care mai avea sens.
Ridică mâinile spre cer – spre cerul care nu ardea încă, spre sudul întunecat care încă era al lui – și strigă din adâncul ființei sale:
– La ilaha illa Allah!
Nu există dumnezeu afară de Dumnezeu.
– Allahu Akbar!
Dumnezeu e mai mare.
– Ya hayyu Ya qayyum!
O, Tu Cel Viu, Tu Cel Veșnic!
– Prin mila ta cer ajutor! Nu lăsă adevărul să fie călcat în picioare!
Și poate ar fi fost doar un strigăt disperat al unui om disperat. Poate ar fi fost înghițit de zgomotul infernului. Poate ar fi rămas fără răspuns, ca atâtea alte rugăciuni rostite de atâția alți oameni în atâtea alte nopți.
Dar nu rămase. De ce? Pentru că există doar un singur adevăr, dar are mai multe interpretări!
Cerul de sud explodă. Nu se deschise treptat, ca cel de nord. Se rupse instantaneu, ca o rană provocată de un cuțit cosmic. Din ruptură veni lumină verde. Era un verde pe care ochiul uman nu era conceput să-l perceapă, un verde care există dincolo de spectrul vizibil dar care se forța cumva în realitate, violând fizica în procesul de manifestare.
Și în centrul luminii verzi era…
– ALLAHU AKBAR!
Strigătul veni de la mii de gâtlejuri simultan. Soldați care ardeau, soldați care fugeau, soldați care mureau – toți se opriră și strigară. Pentru că ceea ce vedeau era dincolo de orice descriere.
Imad ad-Din, orb, simți manifestarea fără s-o vadă. Era ca o prezență fizică, o greutate în aer, o vibrație în oase. Se întoarse – instinctiv, imposibil, orb – spre sursa prezenței.
– Ya Allah, șopti. Ai venit.
Ce veni din lumina verde era imposibil de descris în aceiași termeni folosiți pentru manifestarea nordică. Nu era un tron cu roți. Nu era o figură umană pe car. Cuvinte, poate. Da, mai întâi fură cuvinte. Litere arabe de foc, formând versete din Coran, plutind în aer ca niște constelații vii. Și din cuvinte se formă prezența, o conștiință care umplea tot cerul sudic.
Și cu prezența veniră djinnii. Nu cei din povești, micile spirite care îndeplinesc dorințe și locuiesc în lămpi. Aceștia erau djinnii originali, făpturile de foc pur create înainte de oameni, ființe la fel de vechi ca îngerii și la fel de îngrozitori. Aveau aripi de flacără verde. Aveau ochi de cărbune aprins. Și erau mii.
Mai jos de djinni, în ierarhia care cobora din lumină, veneau alte ființe. Îngerul Mikail, care nu era deloc diferit de Mihail cel creștin – sau poate era exact același, văzut prin altă lentilă teologică. Îngerul Jibrail, care era sau nu era Gavriil, depinde pe cine întrebai și cât de tolerant era teologul tău. Și cel mai terifiant dintre toți – Azrail, îngerul morții, a cărui simplă prezență făcea ca soldații morți să înghețe în moarte, incapabili să-și continue călătoria deoarece călătoria lor fusese suspendată.
Și apoi, veni VOCEA.
Un singur cuvânt, infinit, care conținea toate cuvintele care fuseseră și vor fi. Era cuvântul cu care fusese creată lumea, sau cel puțin așa credea Imad auzindu-l. Era KUN – FII – ordinul primordial al creației.
Și în interiorul acelui cuvânt, o afirmație:
– EU SUNT CEL DINTÂI ȘI CEL DE PE URMĂ.
Și în acel moment – în acel moment exact, pe care cronicarii îl vor nota cu ore și minute și secunde, deși conceptul de timp începuse deja să se destrame – cele două manifestări divine se întoarseră una spre alta.
Și muritorii de jos – franci și arabi, creștini și musulmani, asediatori și asediați – realizară simultan un adevăr terifiant:
Dumnezeii lor veniseră. Dumnezeii lor se vedeau acum unul pe altul. Și dintr-o dată, conflictul uman care declanșase totul părea… irelevant.
Ca o ceartă între furnici pe care cineva a călcat din neatenție.

IX. Despre natura divină a violenței, sau cum să distrugi o lume încercând s-o salvezi

Ce urmă este imposibil de descris în ordine cronologică pentru că la scurt timp după ce cele două prezențe se confruntară timpul însuși începu să cedeze pe la încheieturi. În unele zone, timpul trecea normal, în altele se acceleră – oameni îmbătrâneau zeci de ani în secunde. În altele, încetinea – picături de sânge rămâneau suspendate în aer ca niște rubine lichide. Și în epicentrul conflictului, direct deasupra Ierusalimului, timpul… clipea. Exista și nu exista alternativ, ca o lumânare într-un vânt cosmic.
Dar iată ce au perceput martorii, reconstruind mai târziu din fragmente, iar eu, cel al cărui nume nu îl veți afla, am compilat:
Mihail – sau Mikail, depinde de perspectivă – și Iblis – sau Satan, sau Shaitan, sau cum vrei să-i spui adversarului – se loviră primii. Două forțe fundamentale ale universului s-au întâlnit când nu ar fi trebuit niciodată să se întâlnească. Sabia lui Mihail – făcută din lumină solidificată, din poruncă divină cristalizată – izbi în sabia lui Iblis – făcută din întuneric dens, din refuz primordial condensat. Impactul creă un sunet pe care nimeni nu-l auzise vreodată și pe care nimeni nu-l va auzi din nou. Era sunetul a două „NU”-uri absolute lovindu-se – negația lui Mihail („Nu vei trece!”) contra negației lui Iblis („Nu mă vei opri!”). Unda de șoc se răspândi în cercuri concentrice, dărâmând tot ce întâlnea. Zidurile Ierusalimului – pentru care muriseră generații de oameni fără altceva mai bun de făcut, pentru care se purtaseră cruciade, pentru care se scriseseră tratate și se plătiseră răscumpărări – se crăpară, cu fisuri adânci.
În tabăra musulmană, corturile care nu arseseră încă fură spulberate de vânt, ca și cum nici nu ar fi existat vreodată.
Și apoi Gavriil atacă.
Arhanghelul mesager – cel care adusese vestea Mariei, cel care dictase Coranul lui Muhammad, cel care stătea între lumi ca un pod viu – se aruncă în luptă cu un Cuvânt. Strigă ceva într-o limbă care preceda toate limbile, un cuvânt care era un ordin și o rugăciune și o amenințare în același timp.
Azrail răspunse.
Îngerul morții – același înger, indiferent de religie, pentru că moartea nu face discriminări teologice – ridică mâna. În palmă ținea o carte care-și schimba constant forma, pentru că era Cartea Vieților, registrul în care erau scrise toate numele și toate morțile, și un astfel de obiect nu poate avea formă fixă, nu?
– OPREȘTE-TE, spuse Azrail.
Doar spuse, fără să strige. Deoarece cuvântul lui avea greutatea tuturor morților care fuseseră și vor fi. Dar nimeni nu se opri. În ceruri.
Deoarece pe pământ, printre muritori, haosul era total. Balian se târa printre ruinele bisericii Sfântului Mormânt. Acoperișul cedase parțial și pietre cădeau constant, unele mici cât pumnul, altele mari cât un om. Conrad era încă inconștient, sau poate mort – Balian nu avea timp să verifice. Îl trăsese într-un colț relativ protejat și îl lăsase acolo. Era tot ce putea face. Reynald dispăruse. Probabil ieșise și fugea, sau probabil murise, sau dansa. Cu Reynald nu știai niciodată. Balian ajunse la ușa principală. O împinse. Nu se mișcă. Împinse mai tare. Nimic. Era blocată de dărâmături. Se întoarse, căutând altă ieșire. Și atunci o văzu pe Regina Sibilla. Stătea în mijlocul naosului, chiar în locul unde fusese altarul – altarul care acum era o grămadă de moloz. Nu se mișca. Nu încerca să se adăpostească. Doar stătea și se uita în sus, prin gaura din acoperiș, la cerul în flăcări.
– Majestate! strigă seniorul de Nablus. Trebuie să…
– Au venit, spuse Regina. Vocea ei era calmă. Un calm de nebunie sau calm de acceptare, Balian nu putea spune. Le-am cerut și au venit. Amândoi.
-Majestate, vă rog…
– Întotdeauna m-am întrebat, continuă ea, de parcă nu l-ar fi auzit, care dintre ei e adevărat. Care are dreptate. Acum știu.
– Care? întrebă Balian, deși nu voia să știe.
Regina Sibilla zâmbi. O piatră căzu din tavan și o lovi în umăr. Nu păru să simtă.

În tabăra musulmană – sau în ce mai rămăsese din ea – sultanul își adunase ultimii soldați capabili să stea în picioare. Nu erau mulți. Poate cinci-șase mii. Greu de numărat când singura diferență între vii și morți era că cei vii se mișcau parcă mai vizibil, cu toate că nu puteai fi sigur până nu-i împungeai cu vârful suliței.
– Măria Sa trăiește! strigă cineva. Allah fie lăudat, sultanul trăiește!
Salah ad-Din nu se simțea în viață.
– Fratele meu, spuse. Al-Adil. Unde e?
Tăcere. Priviri plecate.
– Unde e fratele meu?
Un soldat – tânăr, poate șaptesprezece ani, îndrăzni să vorbească:
– Trăiește, stăpâne. Dar… e rănit. Grav. Jumătate din… din…
Nu putu termina. Salah ad-Din închise ochii o clipă. Doar o clipă. Când îi deschise, erau goi.
– Unde e cronicarul? Imad ad-Din?
– Aici, stăpâne.
Vocea veni din spate. Salah ad-Din se întoarse și văzu bătrânul poet șezând pe pământ, cu fața îndreptată în direcția greșită. Ochii lui erau deschiși dar nu vedeau nimic.
– Imad…
– Sunt orb, stăpâne. Îmi pare rău. Vocea cronicarului era surprinzător de calmă. Allah mi-a arătat fața Sa și am devenit orb. E drept. Nimeni nu poate vedea fața lui Allah și trăi. Eu am văzut și trăiesc. Orbirea e un preț mic.
– Poți scrie orb?
Imad râse. Era un râs uscat, fără umor.
– Am scris toată viața fără să văd cu adevărat, stăpâne. Acum cel puțin am o scuză.
Deasupra lor, cerul urlă. Fulgere de toate culorile – alb, verde, roșu, culori fără nume – brăzdau noaptea care nu se mai termina. Noaptea care durase deja prea mult. Noaptea care, începeau să realizeze cu toții, ar putea să nu se mai termine niciodată.

X. În care bătălia devine război și războiul devine eternitate

Ziua întâi se transformă în ziua a doua fără ca soarele să răsară. Deasupra Ierusalimului, înaltul cerurilor devenise un câmp de bătălie. Nori de foc și nori de întuneric se ciocneau constant, producând fulgere care nu se mai opreau.
Pe pământ, oamenii mureau. Nici dramatic și nici eroic. Mureau prozaic, de sete și de foame și de răni infectate și de șoc. Mureau pentru că trupurile umane nu sunt făcute să reziste la viziuni divine, sau la cutremure care te doborau din picioare, sau la un cer care urlă non-stop într-atât de tare încât la un moment dat îți dai seama că de fapt ai surzit.
Copiii mureau primii, urmau bătrânii. Apoi răniții și, încet, toți ceilalți.
În a cincea zi Balian și Salah ad-Din se întâlniră pentru prima oară.
Cruciatul încerca să găsească apă pentru supraviețuitorii din biserică. Salah ad-Din încerca să găsească un loc unde să-și adăpostească rămășițele armatei. Amândoi ajunseseră la aceeași fântână, aflată la jumătatea distanței dintre ziduri și tabără.
Fântâna era secată. Evident. Că dacă e să fie tragedie atunci să fie până la capăt!
Stătură față în față, doi bărbați care ar fi trebuit să fie dușmani, ambii prea epuizați pentru dușmănie.
– Balian d’Ibelin, spuse Salah ad-Din. Îl recunoscuse, deși nu se întâlniseră niciodată personal. Cel care a jurat să nu ridice arme contra mea.
– Jurământul acela, răspunse Balian, a fost făcut într-o lume care nu mai există.
Sultanul se uită în sus, la cerul în flăcări.
– Da, spuse. Cred că ai dreptate.
Tăcură amândoi. Nu era o tăcere confortabilă, dar nu era nici ostilă. Era tăcerea a doi oameni care realizau, în același timp, același lucru teribil.
– I-am chemat, spuse Yusuf în cele din urmă. Eu i-am chemat. M-am rugat și au venit.
– Și eu, spuse d’Ibelin. Și eu m-am rugat.
– Am visat toată viața să eliberez Ierusalimul, spuse Ad-Din. Să readuc al-Quds la Islam. Să șterg rușinea cuceririi france. Am luptat pentru asta. Am ucis pentru asta. Am fost gata să mor. Și acum…
Un fulger verde lovi undeva în oraș. Urletele se auziră chiar și de la distanța aia, chiar și vacarmul nepământesc din jurul lor.
– … Ce facem? întrebă Ad-Din. Era poate prima oară în viața lui când punea această întrebare altcuiva. Când recunoștea că nu știe.
Balian se gândi. Se gândi la tot ce învățase, la tot ce citise, la tot ce crezuse. Se gândi la soția lui și la copiii lui, care probabil muriseră deja în catacombe. Se gândi la Reynald, nebunul care avusese dreptate – Dumnezeu există. Se gândi la Regina Sibilla și la zâmbetul ei gol.
– Poate, spuse încet, poate trebuie să le cerem să se oprească.
– Să cerem Zeilor să se oprească? Ha! Cum să asculte de noi?
– Păi le-am cerut să înceapă. Poate putem să le cerem să termine. Adică au ascultat totuși de noi, nu?
Salah ad-Din îl privi lung, cu interesul unui om care nu mai are nimic de pierdut și care vrea să vadă ce se întâmplă când încerci imposibilul.
– Și dacă nu vor să ne asculte?
– Atunci vom fi murit încercând. Ceea ce e mai mult decât am fi obținut fugind.
În ziua a șaptea – sau ceea ce ar fi trebuit în mod normal să fie ziua a șaptea – Balian adună pe toți supraviețuitorii din Ierusalim care mai puteau merge. Nu erau mulți. Poate trei mii. Femei, copii, bătrâni, câțiva bărbați răniți. Reynald era printre ei – apăruse din senin, fără explicații, cu părul pârlit și cu un zâmbet ciudat pe față.
– Balian! strigase când îl văzuse. Încă trăiești! Dumnezeu e bun!
– Dumnezeu ne omoară, Reynald.
– Da, dar artistic. Trebuie să recunoști, e un spectacol magnific!
Conrad era și el acolo. Supraviețuise prăbușirii bisericii, deși nimeni nu știa exact cum. Când îl întrebaseră, spusese doar: „Am visat că o femeie în alb m-a scos de sub pietre. Probabil am înnebunit.
Regina Sibilla nu supraviețuise. O găsiseră sub dărâmături, cu zâmbetul acela ciudat încă pe față. Nimeni nu plânsese pentru ea – nu mai aveau lacrimi.
Salah ad-Din veni cu ce mai rămăsese din armata lui. Șapte mii cinci sute de oameni cu toții. Printre ei, purtat pe o targă, Al-Adil – încă viu, dar abia. Jumătate din corpul lui era bandajat, și prin bandaje se vedea carnea arsă. Imad ad-Din mergea singur, orbește, ținându-se de umărul unui soldat tânăr. În mâna liberă ținea încă stilusul de aur. Nu scrisese nimic de zile, pentru că nu mai avea pergament.

XI. Din care aflăm că nimic nu e cum vrem noi, cei de pe pământ

Cele două grupuri se întâlniră la poalele Muntelui Templului.
Stăteau și se uitau unii la alții – creștini și musulmani, franci și arabi, învingători și învinși care nu mai știau cine e care.
Seniorul de Nablus pași în față. Salah ad-Din pași în față.
– Gata? întrebă Balian.
– Nu, răspunse Salah ad-Din. Dar o facem oricum.
Și amândoi ridicară glasul spre cer, fiecare în limba lui, fiecare cu rugăciunea lui, urmați de toți restul, cerând același lucru:
– MILA! MILA!
Se rugară. D’Ibelin în latină, cu cuvintele pe care le învățase de la patru ani, cuvinte care acum îi sunau goale în gură. Yusuf în arabă, cu versete pe care le repetase de atâtea ori încât deveniseră reflex, nu credință. Restul fiecare cum știa.
Se rugară zece minute. Douăzeci. O oră. Nimic.
Cerul continua să ardă. Îngerii continuau să arunce săgeți de lumină. Djinnii continuau să răspundă cu foc verde. Un turn de observație explodă la trei sute de metri de ei, vaporizând instantaneu pe toți cei care se ascundeau înăuntru.
– Nu funcționează, spuse Balian în cele din urmă. Vocea lui era goală.
– Nu.
– De ce?
Salah ad-Din se uită în sus, la spectacolul teogonic care continua fără să le acorde cea mai mică atenție.
– Pentru că nu le pasă, spuse încet. Ne-am rugat și am strigat și am implorat, și ei s-au manifestat, dar nu pentru noi. Pentru ei. Pentru cearta lor veche de când lumea. Noi suntem doar… decorul. Scena pe care se întâmplă piesa de teatru.
Seniorul de Nablus vru să obiecteze. Vru să spună că Dumnezeu iubește pe fiecare dintre copiii Săi, că fiecare suflet contează, că rugăciunea dreaptă e întotdeauna ascultată. Dar cuvintele nu veniră.
Deasupra lor, exact în momentul acela, doi îngeri se ciocniră într-un dans de distrugere care pulveriza o întreaga vale, iar niciunul dintre ei nu privi măcar în jos.
– Ce facem? întrebă Balian.
Salah ad-Din nu răspunse imediat. Se uită la Ierusalim – la zidurile sfărâmate, la turnurile prăbușite, la focurile care încă ardeau. Se uită la propria armată – la soldații care încercau să se adăpostească de furia cerească, la caii care nechezau de groază.
– Plecăm, spuse în cele din urmă.
– Ce?
– Plecăm. Amândoi. Cu toți oamenii noștri. Îi lăsăm să se lupte singuri.
D’Ibelin îl privi ca pe un nebun.
– Să lăsăm Ierusalimul?
– Ierusalimul e deja pierdut. Uită-te la el.
Era adevărat. Orașul nu mai era oraș. Era o ruină care încă nu realizase că e ruină. Ziduri crăpate, străzi pline de moloz, biserici arzând, moschei prăbușite. Sfântul Mormânt – sau ce mai rămăsese din el – stătea sub o coloană de foc ceresc care părea să nu se mai termine niciodată.
– Și unde mergem?
– Oriunde altundeva. Tu spre nord, spre Tir sau Tripoli sau oriunde mai au creștinii o cetate. Eu spre sud, spre Egipt. Punem cât mai multă distanță între noi și… asta.
– Și îi lăsăm pe ei să…
– Să ce? Să se lupte? Se vor lupta oricum. Cu noi sau fără noi. Singura diferență e că fără noi nu vor mai avea pe cine să ucidă din greșeală.
Balian se uită din nou în sus. Un djinn tocmai fusese străpuns de o lance de lumină pură și se dezintegra în mii de scântei verzi care cădeau spre pământ ca o ploaie de jar. Acolo unde cădeau, piatra se topea.
– E blasfemie, spuse. Să fugi de Dumnezeu.
– E supraviețuire, corectă sultanul. Și oricum, nu fugim de Dumnezeu. Fugim de locul unde Dumnezeu se ceartă cu El Însuși. Sau cu Celălalt. Sau cu ce-o fi.
Tăcură amândoi, privind spectacolul.
– Crezi că se vor opri vreodată? întrebă Balian.
– Nu știu. Poate într-o mie de ani, poate niciodată. Dar noi nu vom fi aici să vedem.
– Și dacă ne urmăresc?
– De ce ar face-o? Nu le-am făcut nimic. Doar ne-am rugat. Doar am cerut ajutor. Și ne-au ignorat, pentru că au lucruri mai importante de făcut decât să asculte de niște furnici.
D’Ibelin simți ceva ciudat în piept. Era dezamăgire. Crescuse crezând că Dumnezeu vede tot, aude tot, se îngrijește de fiecare fir de păr de pe capul fiecărei creaturi. Și acum stătea aici, sub un cer care ardea de manifestări divine, și realiză că Dumnezeu se îngrijea, da – dar nu de el. Nu de oameni. De ceva mai mare, mai vechi, mai important. Sau poate de nimic. Poate doar se certa. Poate certurile divine nu au sens, la fel cum certurile dintre copii nu au sens pentru adulți, și certurile dintre adulți nu au sens pentru zei.
– Bine, spuse în cele din urmă. Plecăm.
Se întoarseră amândoi spre taberele lor. Se opriră. Se priviră.
– Ne vom mai întâlni? întrebă Balian.
– Lumea e mică. Și oamenii nu se pot abține să nu se certe, chiar și când zeii le arată cât de mici sunt.
– Adică vom lupta din nou?
– Tot ce e poate, doar că nu astăzi. Astăzi doar… supraviețuim.
Își dădură mâna. Un gest ciudat, aproape obscen în contextul – doi comandanți inamici care își strâng mâinile în timp ce zeii lor se măcelăresc reciproc deasupra.
– Allah să te păzească, spuse sultanul.
– Dumnezeu să te…
Balian se opri. Cuvântul sună gol.
– Să supraviețuiești, completă în cele din urmă. Asta îți doresc. Să supraviețuiești.
Se despărțiră.
Evacuarea dură șase ore, în care cele două armate – inamici de moarte cu câteva zile înainte – se ignorară complet, concentrate doar pe a pune cât mai multă distanță între ele și infernul care continua să consume Ierusalimul. Creștinii plecară spre nord. Mii de oameni, călare și pe jos, căruțe pline de răniți și de copii, preoți care încă se rugau din obișnuință deși nu mai credeau că cineva îi ascultă.
Musulmanii plecară spre sud. Alte mii, altă coloană, alte rugăciuni la fel de goale.
Nimeni nu se întoarse să privească înapoi. Sau mai exact, toți se întoarseră, dar doar o dată, și ceea ce văzură îi convinse să nu se mai întoarcă niciodată.
Ierusalimul nu mai exista. În locul lui era o coloană de lumină și foc care se înălța până la cer. În coloana aceea, forme se mișcau – forme de îngeri și djinni, forme de lumină și umbră, forme pe care mintea refuză să le proceseze complet pentru că procesarea completă ar fi însemnat nebunie.
Și zgomotul. Era ceva pentru care nu există cuvânt – un sunet care venea din toate direcțiile și din nicio direcție, un sunet care era și tăcere și urlet în același timp. Sunetul a doi zei care se certau. Sau sunetul unui singur zeu care se certa cu el însuși.

XII. Finalul, sau poate Interim

Salah ad-Din se retrase la Damasc. Avea să moară de febră cinci ani mai târziu, sărac pentru că își donase imensa lui avere celor săraci. Nu-i rămăseseră nici măcar bani de înmormântare.
– L-am văzut pe Allah, avea obiceiul să spună. Nu știu, dar nu mai pot ucide în numele Lui fără să mă întreb dacă Lui îi pasă.
Balian muri și el în același an cu Salah, ca să vezi ce înseamnă destine interconectate.
Reynald plecă spre nord, spre principatul Antiohiei. Conrad plecă spre Tir, unde avea să devină în cele din urmă rege al unui regat care nu mai exista decât pe hârtie.
Al-Adil supraviețui arsurilor, dar nu mai fu niciodată același. Purtă măști pentru restul vieții. Devenise liniștit, contemplativ, aproape monastic. Unii ziceau că văzuse ceva în focul care îl arsese. El nu vorbea niciodată despre asta.
Imad ad-Din continuă să scrie, orb. Dictând unui scrib, compuse cea mai lungă și mai detaliată cronică a asediului. Majoritatea copiilor fură arse de califii ulteriori, care considerau descrierea manifestărilor divine ca fiind blasfemie. Unele fragmente supraviețuiră. Sunt în arhivele Vaticanului, clasificate sub „Apocrife periculoase – a nu se consulta fără aprobare papală”.

O mie de ani mai târziu:

Locul încă există.
Hărțile moderne îl numesc „Zonă de Excludere Ierusalim” – un cerc de două sute de kilometri în care nimic nu crește, nimic nu trăiește, nimic nu funcționează. Avioanele îl ocolesc. Sateliții nu pot fotografia ce e înăuntru – sau mai exact, pot, dar fotografiile arată doar zgomot static. Expedițiile trimise să investigheze nu s-au întors niciodată.
Fizicienii au teorii. Vorbesc despre „anomalii spațio-temporale” și „discontinuități în țesătura realității” și alte cuvinte lungi care nu explică nimic dar care sună științific.
Teologii au alte teorii. Vorbesc despre „judecata finală în desfășurare” și „bătălia cosmică dintre bine și rău” și alte concepte care nu explică nimic dar care sună religios.
Oamenii din regiunile învecinate – cei care nu sunt nici fizicieni, nici teologi, ci doar oameni care încearcă să-și trăiască viețile – nu au teorii. Au doar reguli. Nu te duce acolo. Nu te uita prea mult în direcția aceea. Nu te ruga prea tare pentru nimic anume, pentru că niciodată nu știi cine ascultă. Și mai ales – mai ales – nu cere ajutor divin.
Pentru că uneori zeii răspund. Și când zeii răspund, oamenii mor.