Dark Star. Debutul lui John Carpenter din 1974. E un film care îmi provoacă un amestec ciudat de nostalgie și respect profund, pentru că, după mine, e definiția pură a conceptului de „facem rai din ce avem”. Când l-am revăzut recent, m-a lovit din nou contrastul ăsta absurd: ai o misiune cosmică sterilă, menită să distrugă „planete instabile”, purtată de niște hipioți obosiți care par că n-au mai văzut un duș de vreo trei ani. Nu e Star Trek, e mai degrabă un „Waiting for Godot” în spațiu, cu mai mult praf și o mascotă extraterestră care arată exact ca o minge de plajă cu gheare (pentru că, ei bine, chiar asta era).
Prima dată am văzut filmul doar primele 10 minute deoarece, obișnuit fiind cu strălucirea unor filme gen „Războiul Stelelor” sau multe altele, mi s-a părut destul de desuet. Am revenit asupra lui câțiva ani mai târziu, și bine am făcut!
Ceea ce mulți ignoră e că Dark Star a început ca un proiect de student la USC, făcut cu un buget de „doi lei și un pachet de țigări”. Carpenter și Dan O’Bannon (care și joacă în film și da! Nenea acela care l-a inventat pe Alien!! Da, chiar el! ) au reușit însă ceva ce regizorii cu bugete colosale ratează adesea: atmosfera.
În film se vede clar umbra lui Kubrick și a lui 2001: A Space Odyssey, dar Carpenter o întoarce pe dos. Dacă la Kubrick totul e divin și impecabil, la Carpenter totul e ruginit și plictisitor. E un răspuns ironic la idealismul SF-ului de până atunci.
Fără Dark Star, n-am fi avut Alien. Dan O’Bannon a luat ideea „creaturii care terorizează nava” și a transformat-o din comedie absurdă în horror pur câțiva ani mai târziu. Mai mult, viziunea asta de „used future” (viitor uzat) a deschis drumul pentru Star Wars și Blade Runner.
Carpenter demonstrează aici că înțelege ritmul mai bine decât mulți veterani. Deși filmul e lent, e o lentoare studiată care subliniază alienarea echipajului. Montajul lui O’Bannon ajută enorm, mai ales în scenele de tensiune comică.
Dar piesa de rezistență rămâne finalul. Discuția filosofică dintre locotenentul Doolittle și Bombă (da, Bomba #20 care are crize existențiale și crede că e Dumnezeu) este, după părerea mea, unul dintre cele mai bune momente de umor negru din istoria cinematografiei. Să încerci să convingi o bombă termonucleară prin fenomenologie să nu explodeze… e pur și simplu genial.
Dark Star nu e un film pentru oricine. Dacă te aștepți la efecte speciale care să te dea pe spate, o să fii dezamăgit. Dar dacă vrei să vezi cum s-a născut o nouă eră a filmului de gen, e obligatoriu. E murdar, e cinic, e amuzant și are un soundtrack minimalist (făcut tot de Carpenter) care îți rămâne în cap. În plus, chiar dacă majoritatea lumii îl consideră comedie, totuși nu este. Ceea ce se întâmplă, folosește comedia doar pentru a fi mai accesibil publicului, dar doar atât, undeva în spatele acelor dialoguri absurde uneori, stă cineva întunecat care se uită la tine tot timpul și nu râde absolut deloc!
Este dovada vie că ideile mari n-au nevoie de ecrane verzi de milioane de dolari, ci de un scenariu deștept și de mult curaj.