O LUME FALSĂ

– Te afli acum într-o lume falsă, m-a atenționat un trecător, în timp ce ghidul ne povestea istoria unei clădiri în stil art deco.

Nu prea mi-am dat seama ce voia să spună. M-am gândit că era un filosof care dorea să împartă cu alții adevărurile despre care tocmai devenise conștient. Sigur se entuziasmase când descoperise un anumit sistem de gândire și un anumit mod de a înțelege lumea. Trecusem prin experiențe asemănătoare și îmi dădeam seama de bucuria de a găsi explicații pentru fenomene și gânduri până atunci de neexplicat.

Când văzusem cartierul chinezesc și lămpile pregătite pentru Anul Nou înșirate pe întregul bulevard, avusesem și eu o mică senzație de ireal. Însă m-am gândit că, în zilele noastre, cultura asiatică se află peste tot, oamenii sunt curioși să o descopere și e ceva normal să ți se ofere un bilețel cu numele tău scris în caligrafie coreeană în Piața Romană, printre trecătorii grăbiți să ajungă nici ei nu mai știau unde și de ce, dacă îi întrebai, aflându-se toată ziua pe pilot automat.

Felul în care vedem realitatea este modelat de mintea noastră, de modul în care vedem și simțim timpul sau legăturile cauză-efect. Avem un filtru personal prin care trecem realitatea. Îmi aminteam de aceste idei dintr-o carte de filosofie scrisă, parcă, de Kant. Era însă o idee binecunoscută: noi creăm lumea, noi o simțim, dar nu putem ști un adevăr absolut despre lume și, în plus, acesta nici măcar nu există. Aveau sens, astfel, spusele trecătorului. Văzuse, eram aproape sigură, entuziasmul meu și încântarea pentru ceea ce vedeam în jur în acea plimbare de grup.

Peisajele urbane erau, cum se spune, de o frumusețe instagramabilă. Sau așa se spunea pe vremea când existase o aplicație numită Instagram unde găseai o comunitate online de iubitori de imagini care îți rămâneau întipărite în memorie. Mai ales acum, de sărbători, puteai să te plimbi printre stelele și planetele care fuseseră coborâte deasupra orașului, la îndemâna tuturor, pentru a fi admirate. Era ca în basme, când un împărat care dădea ordine să îi fie adus cerul pe pământ găsise eroii dornici să impresioneze prin faptele lor vitejești care țineau parcă de legile unei alte lumi.

Ghidul ne-a arătat Bucureștiul, plimbându-ne pe străzile și prin locurile pline de istorie. Nimeni nu asculta datele istorice și toată lumea privea în jur, în timp ce făcea poze. Ne bazam pe ghid doar ca să nu ne rătăcim și să nu ne batem capul cu identificarea locului în care ne aflam. În mod normal nu era greu să ne dăm seama unde ne aflam, pentru că aplicațiile cu hărțile de pe telefon rezolvau imediat problema. Bateria telefonului însă nu era nelimitată, mai ales în condițiile în care se făceau atât de multe poze și rare erau opririle pe la cafenele unde existau prize suficiente pentru întregul grup.

Ghidul ne încuraja să interacționăm între noi, să nu mai stăm cu privirea în telefoane, ci să încercăm să ne cunoaștem, să povestim în timp ce beam un suc sau o cafea. Pentru fumători, era mai ușor, pentru că erau un grup restrâns și găsiseră deja un subiect comun: țigările clasice dispărute. Vaping-ul grupului restrâns a adus o ceață peste zona Centrului Vechi. La început m-a încântat efectul estetic și atmosfera ca dintr-un trecut misterios ce se lăsa peste străzile înguste și peste magazinele odinioară atât de importante și atât de vizitate. Vechiul oraș părea să prindă viață, poate prin contrast cu toată ceața din jur. Firmele magazinelor dărăpănate și abandonate deveneau mai vii, iar străzile prindeau și ele culoare. Nu mai păreau atât de roase de timp. Istoria părea să prindă viață la propriu, mai ales cu sosirea unor trecători care negociau niște prețuri ca în vremurile de demult. Am văzut și un grup îmbrăcat de epocă, apărut parcă la momentul potrivit. Probabil erau dintre acei artiști care exersau pentru un spectacol interactiv despre care citisem recent că se va desfășura în acest weekend.

Plimbarea a continuat. Uitasem în ce anotimp eram și nici nu prea dădusem atenție vremii ori temperaturii. Știam din filosofia Budismului Zen despre concentrarea pe aici și acum, însă lăsasem totul deoparte. Parcă mă pierdusem prin vise. Istoria ne îndemna să procedăm așa, pentru că ne imaginam ce a fost și, mai ales, ce ar fi putut fi în vremuri când noi nu existam încă. Realitatea se schimbă mereu, ne învață Budismul Zen. Nimic nu este etern. Lucrurile nu se află mereu sub controlul nostru. Iată un mod de a vedea realitatea într-un mod greșit, pentru că ne face să suferim.

Mulți membri ai comunităților online priveau imagini vechi ale orașului lor, din vremuri care nu urmau să se mai întoarcă vreodată. Copilăria nu mai revine, la fel cum nu mai revine nici orașul copilăriei. Dacă totul se schimbă, ne aflăm adesea în lumi care parcă nu mai au niciun sens. Trebuie să ținem cont, însă, că lumile nu au fost ele însele pline de sens vreodată, ci noi le-am oferit acel sens. Din acest motiv, trecătorul avea dreptate și îmi șoptise un adevăr, pe care mi-l reamintise.

Dar eu nu credeam să mă fi afundat într-o realitate creată. Poate, însă, nu îmi dădusem seama. Era posibil să nu văd nici eu lumea decât dintr-o perspectivă a mea și era bine să mai fac uneori câte un exercițiu legat de dubiul față de percepția mea asupra lumii. Dacă însă nu cream eu un sens, lumea ar fi fost cu adevărat artificială și goală.

Printre aceste reflecții ale mele, ajunsesem pe Bulevardul Magheru. Ghidul l-a numit Take Ionescu, probabil din dorința de a ne face să simțim cu adevărat epocile demult apuse. Astfel, povestea sa devenea tot mai vie. Mergeam ca-n povești și iar mergeam, sau cel puțin aceasta era percepția mea. La un moment dat a oprit grupul să ne povestească despre o clădire, un templu grecesc. Nu-mi dădusem seama când ajunsesem la Biserica Greacă – timpul parcă nu mai exista în acest tur ghidat, sau se destrăma și lua ce formă dorea, ca o ființă vie.

– Acesta este Muzeul Simu. Aici putem admira întregi colecții de sculptură și pictură, adică ne putem pierde și regăsi în lumea artei.

I-am privit pe ceilalți turiști, căutând pe chipurile lor aceeași nedumerire cu a mea. I-am luat la rând. Pentru ei, parcă nu se întâmplase nimic. Lângă mine, un turist era urmat îndeaproape de bagajul său, mult mai ascultător decât un cățel dresat și ținut în lesă.

– La noi în Norvegia e ceva obișnuit, mă lămuri el, văzându-mi privirea nedumerită oprită asupra bagajului său umblător. Suntem înaintea Japoniei, unde așa ceva nu se găsește decât în hoteluri.

– Dar dvs. vorbiți în limba română, i-am spus.

– Când comunicăm cu adevărat ne înțelegem în orice limbă, ca și cum am vorbi aceeași limbă, încerca să mă lămurească turistul.

Cercetătorul oprise aparatura. M-a întrebat ce experiență tocmai trăisem.

– Un vis, i-am spus. Am făcut reality-checking bazându-mă pe cunoștințele mele despre istoria Bucureștiului și aș fi dorit să îl explorez. De ce ați oprit totul tocmai acum?

– Nu a fost vis. Nici măcar unul lucid. A fost realitate. O realitate creată de inteligența artificială. AI poate crea o adevărată lume, aparent la fel de reală ca aceasta. E ușor, mai ales că și lumea aceasta nu e sută la sută reală. E creația minții noastre.

Aventura luase sfârșit, cel puțin pentru ziua aceea. M-am grăbit să mă reîntorc la studiile pentru examenul de a doua zi. Cărțile de filosofie mă așteptau cu bilețelele cu însemnările mele între pagini. Alături, cartea despre istoria Bucureștiului aștepta pentru mai târziu.