Foto: angelicsign.com

Pe drumul de țară lipsit de orice suflare și flancat de o pădure bătrână și adormită, Leo își ducea familia în mult promisa excursie cu cortul. Pe când soarele abia își făcea gimnastica de dimineață, el își trezise soția și fetița de opt ani, le urcase în mașină împreună cu toate bagajele pentru un weekend de camping și porniseră la drum.

Natura se dezmeticea după o iarnă friguroasă. Părea că și-a oprit alarma și s-a întors pe partea cealaltă a patului, ceea ce ar fi vrut să facă și Hazel, fiica lui Leo și a lui Ashe, care dormea pe bancheta din spate.

— Cât mai avem? întrebă Ashe și sorbi din cana-termos de cafea.

— Încă puțin și ajungem la lacul cu sălcii plângătoare. E o zonă deschisă unde putem face și un foc de tabără.

Ashe se roti s-o verifice pe Hazel care dormea dusă. Drumul de pădure îi legăna ușor pe toți și aproape c-o adormea și pe femeia a cărui dragoste pentru soțul ei îi înăbușise câteva cuvinte bine alese ce i le-ar fi zis când Leo trăsese pătura de pe ea cu noaptea-n cap.

După câteva minute, în fața lor se deschise o poiană păzită de copaci mari și un lac întins și cristalin. Din loc în loc câteva rămășițe reci și albe ale anotimpului trecut refuzau să renunțe la luptă.

Leo opri mașina la intrare în poiană. Frâna o trezi pe mica Hazel care căscă prelung și-și frecă ochii cu pumnii.

— Am ajuns, tati? spuse fetița.

— Da, tati. Am ajuns, răspunse el.

Ashe coborî din mașină, frigul matinal mușcând din ea și făcându-i pielea de găină. O îmbrăcă pe Hazel cu o giacă și căciuliță roz și un fular roșu și o ajută să iasă din scaunul pentru copii. Micuța era ușor îmbufnată de trezirea matinală, dar se însenină de cum îi picară ochii asupra priveliștii.

Lacul strălucea ca presărat de smaralde și safire. Câteva rațe se bălăceau alene, iar bancuri de pești înotau de colo-colo.

În timp ce Ashe își bău cafeaua și Hazel se juca cu aburii respirației sale, Leo se grăbi să ridice cortul.

— Îți place, Hazel? întrebă el.

— Daaaa, e super excelent, exclamă fetița care s-a apropiat de lac în încercarea de a mângâia o rață verzuie.

— Hazel, scumpo, ai grijă, te rog, spuse Ashe. Nu te apropia atât de tare de apă să nu cazi.

Cu măiestria unui cercetaș veteran, Leo înălță cortul, iar Ashe scoase scaunele și masa de camping și caserolele cu micul dejun.

— Maaamiiiii, spuse Hazel. Rața a vorbit cu mine.

Leo râse ușor dinăuntrul cortului.

— O, serios? spuse Ashe. Și ce-a zis?

— A spus „vino cu mine” și a băgat capul în apă și a fugit.

Părinții intrară în jocul fetiței.

— Nu cred că rațele au aflat că tu nu știi să înoți, spuse Leo, gâfâind de la umflatul saltelei pe care urmau să doarmă.

Hazel mai aruncă o privire către lac, dar nu mai zăbovi cu gândul asupra misterului raței vorbitoare pentru că atenția îi fu capturată de laptele cu cereale pregătit de mama sa. Cei trei se bucurară de o masă bună și liniștită în natură, în acompaniamentul păsărilor.

— Care-i planul pe azi? spuse Ashe către Leo care-și ridică scaunul pe picioarele din spate și-și savura cafeaua.

— Păi, nu departe de aici este o cascadă faină la care trebuie să mergem. Apoi, putem continua pe traseul marcat cu triunghi roșu și ajungem la Peștera Liliecilor și, dacă vrem, putem să urcăm și până în vârf. Urcarea e puțin abruptă, dar am împachetat și bețele de drumeție. Ce zici, Hazel?

— Biiiineee, spuse fetița cu o voce monotonă, prinsă cu un joc pe telefon.

— Când ne întoarcem, facem focul, prăjim nalbe pe băț și spunem povești de groază.

— Sună bine, spuse Ashe. O să fac niște sendvișuri.

După ce pregătiră bagajul, au pornit la drum. Mica Hazel parcurgea traseul în alergare, ocazional oprindu-se să strige după adulți să se grăbească. Leo căra ghiozdanul cu mâncare, apă și haine de schimb, iar Ashe făcea poze cu telefonul.

După câteva zeci de minute, începuse să se audă susurul cascadei, iar nu după mult timp ajunseră în fața ei. Hazel exclamă prelung și râdea zglobiu.

— Vrei să mergi în spatele cascadei? întrebă Leo.

— Daaaaa!

— Aveți grijă să nu alunecați în apă, spuse Ashe.

Cei doi pășeau cu grijă de pe o piatră pe alta, el în față, ea în urmă, ținând aproape de stânca de pe care curgea cascada. Cu mult curaj, Hazel îl urmă pe Leo. Nicio clipă nu voise să fie dusă în spate de tatăl ei. Era ferm hotărâtă să se descurce singură.

Ajunși în spatele cascadei, Hazel își întinse palma în apa curgătoare și râse, gâdilată de picături. Leo se grăbi să-și scoată telefonul pentru a captura momentul.

— Taaatiii, a spus fetița devenind serioasă subit. Apa vorbește cu mine.

Leo privi în jur după alți oameni.

— Nu e nimeni pe aici, draga mea. Probabil îți imaginezi.

— Dar sunt sigură că am auzit, spuse ea și lovi cu talpa în piatră. Chiar aici de jos din apă! A spus „vino cu mine”.

Hazel arătă locul unde apa lovea pământul. Pentru a-i face pe plac, Leo se puse pe burtă, își suflecă mâneca și-și vârî brațul în apă. Strânse din dinți, apa amorțindu-i mâna instantaneu, dar voia s-o liniștească pe fetiță.

— Vezi? Nu e nimic. Hai să ne întoarcem la mami.

O luă în brațe, iar Hazel nu slăbi din ochi locul de unde auzise chemarea pentru a doua oară.

După o plimbare de câteva ore, ajunseră la peșteră unde luară și prânzul. După ce-și recăpătaseră puterile, continuară pe potecă spre vârf. Hazel părea că e făcută din energie pură alergând mult înaintea lor, fiind oprită doar de strigătele gâfâite ale adulților.

După ce „cuceriseră” vârful, răsuflară ușurați că ce-a fost mai greu a trecut.

— Mami, am obosit!

— Cred și eu, spuse Leo pentru el.

— Ne odihnim puțin aici, apoi pornim către cort. La vale este mai ușor și o să ajungem repede, apoi vom prăji nalbe.

— De abia aștept, spuse fetița și zâmbi.

Leo scoase din ghiozdan o bere. Era o tradiție a sa să savureze „una rece” la fiecare vârf pe care-l urca. Ashe o schimbă pe Hazel de tricoul transpirat și se așeză lângă Leo ghiontindu-l să nu fie zgârcit cu berea.

Stăteau și admirau priveliștea desprinsă din basme. Nu se vedea nici urmă de orice lucru făcut de om. Șoseaua era ascunsă de copaci, piscurile de munte sprijineau cerul, un râu străbătea valea săpând necontenit în munte. Vântul adia plăcut, iar soarele se pregătea ușor să se ducă la culcare.

Porniră la drum pentru a nu-i prinde întunericul în pădure. Ajunseră repede la cort, luând-o pe un traseu mai scurt, dar fără cascade sau peșteri.

Restul serii fu presărat de povești, jocuri și bună dispoziție. Plimbarea lungă și istovitoare precum și aerul de munte îi obosiseră mai tare decât o zi obișnuită în oraș. Stinseră focul, se vârâră în sacii de dormit — Hazel în mijloc și părinții la margini — și adormiră în doi timpi și trei mișcări.

Vântul strunea frunzele compunând o melodie duioasă. În depărtare, câteva bufnițe își făceau auzită prezența, iar greierii cârâiau precum un cor desincronizat.

— Vino cu noi!

Hazel deschise un ochi și cu greu se ridică în șezut. Își frecă fața cu palmele și cască prelung. Visă din nou acele cuvinte pe care le auzise în decursul zilei?

Cu toate că afară era beznă totală, cortul lor era iluminat. În fața lui Hazel plutea o entitate nepământeană. Seamănă cu puful unei păpădii și scăpăra precum o creangă de brad aruncată în foc. Era mare cât Hazel, verde smarald și emană o lumină fadă și plăcută, deloc deranjantă. Din corpul ei se auzeau clinchetele unor clopoței angelici.

— Vino cu noi, șopti entitatea, din interiorul ei apărând un braț precum o liană care se întinse spre fată.

Ca vrăjită, Hazel se strecură din sac și prinse liana cu mânuța. Deschise cortul și ieși ca într-o transă în bezna și frigul nopții. Nu simțea frică, ci curiozitate. Nu era încă sigură dacă era real sau aievea, dar nu-i păsa. Vocea dulce și sunetul de clopoței o linișteau.

Pășea cu picioarele goale pe iarba umedă, în pijamaua ei cu personaje din desene animate. Nu-i era frig. Noua ei prietenă, care plutea ca un balon, emana o căldură plăcută, ca un foc în șemineu.

Hazel era fermecată de lumina aurie și merge spre necunoscut. Nu se gândea la mama sau la tata, la prieteni, la școală sau la jucării. Tot universul ei era acum această entitate minunată, fantomatică și caldă.

Deodată, „păpădia” se opri din plutit și clinchetele amuțiră. Hazel se dezmetici de parcă vraja ar fi dispărut. Se uită împrejurul ei și, treptat, începea să conștientizeze unde era. Frigul se strecură în tălpile-i goale, iar groaza îi încolți în inimă.

Entitatea — care stătea inertă și a cărei strălucire a dispărut — își trase brusc liana în interiorul ei și cu o voce demonică spuse:

— Stârpire!

Apoi dispăru de parcă n-ar fi existat niciodată.

Hazel încremeni. Tremura și pielea gâfâia. Strălucirea lunii pline era obturată de nori suri.

Deodată, în fața ei apăru ca din neant o altă entitate, însă aceasta era neagră și de trei ori mai mare. Cu un zgomot monstruos ca de fiară sălbatică, se transformă într-un urs uriaș cu gheare cât Hazel de mari și ascuțite ca săbiile. Ursul deschise gura arătându-și colții ascuțiți și roșii ca murdari de sânge. Urlă spre fetiță și-o împroșca cu salivă, iar din jurul lui ieșea un fum negru care parcă izvora din adâncurile iadului. Se ridică în două labe, apoi izbi pământul cu atâta putere încât fetița căzu în fund.

Hazel strigă cât putu de tare și-și duse mâinile la ochi. Chiar de ar fi vrut să fugă, niște rădăcini groase răsăriseră din pământ și se încovoiau în jurul ei.

Ursul veni atât de aproape încât ar fi putut s-o muște. Se ridică în două labe —  mare cât un munte și fioros precum Dracul însuși — și o atacă cu ghearele. Însă lovitura ursului fu blocată de apariția subită a unei alte entități-păpădie roșie, puțin mai mare decât cea verde de dinainte. Impactul fu atât de puternic încât pădurea fu luminată pentru o clipă în culorile focului.

— Hazel! se auzi o voce familiară.

— Ta-tati? suspină fetița.

— Trădătorilor, urlă ursul care se transformă înapoi în entitatea neagră.

Fără să stea pe gânduri, Leo emană o puternică lumină ca o erupție solară și entitatea neagră se dezintegrează cu un strigăt agonizant. N-avu timp să se bucure pentru că din întuneric apărură încă cinci entități verzi și una galbenă strălucitoare.

— Hazel, scumpa lui mama, te eliberez acum, spuse altă entitate roșie care veni lângă Leo și a începu să ardă rădăcinile cu o lumină emanată din interiorul ei.

— Mami? spuse fetița și îmbrățișă „păpădia” roșie care vorbea cu vocea lui Ashe.

— Plecați la cort! Mă ocup eu de ei, strigă Leo și se mări de două ori devenind și mai luminos.

Hazel fu luată pe sus de mama sa și zburară cu o viteză amețitoare în întunericul nopții.

— Trădătorule! spuseră la unison celelalte entități și înaintară plutind către Leo. Te-ai dat de partea Dăunătorilor.

— Nu voi fi părtaș la stârpirea unei specii!

— Atunci vei fi stârpit alături de ei, spuse entitatea galbenă și lansă din propriu-i trup o salvă de săgeți de lumină.

Leo se feri cu ușurință și porni la contraatac. Sări în aer până aproape de vârful copacilor și se preschimbă într-un disc. Se roti cu o asemenea viteză încât unduia copacii. O rază de lumină ieșea din el, năpustindu-se către inamici și nimerind trei dintre ei prefăcându-i în scrum.

— Fratricid! spuseră cei rămași.

— Nu sunteți frații mei! Sunteți niște criminali abjecți!

Leo dădu să mai lanseze un atac, dar o săgeată aurie îl nimeri, făcându-l să cadă la pământ și să strige de durere. Se transformă din disc în forma ca de păpădie, lumina devenindu-i fadă și slabă.

— Oamenii ne distrug căminul și tu îi aperi, strigă entitatea galbenă. Cu fiecare pădure tăiată, frații și surorile noastre își pierd strălucirea și mor.

Aruncă încă o săgeată care intră în Leo și explodă precum o petardă. Acesta urlă de durere și încearcă să zboare la siguranța unui copac. Dar entitatea galbenă îl urmări cu ușurință.

— Cu fiecare apă poluată, verii noștri sunt otrăviți.

Încă o săgeată. Leo gemea de agonie.

— Cu fiecare fabrică deschisă, Spiritele Văzduhului devin tot mai nestatornice.

Leo încercă să se pună în gardă, dar de abia își mai putea menține lumina. Iar dacă aceasta se stingea, el murea.

— Trebuie stârpiți până nu dispărem noi, continuă entitatea aurie. Și dacă ne stai în cale, nu te vom ierta.

— Există o cale pașnică, nu doar Epurarea. Te rog, ascultă-mă! De aceea am plecat Ashe și cu mine printre ei. Vrem să-i educăm. Vrem să-i facem să înțeleagă. Vrem să-i ajutăm.

Entitatea galbenă se opri. Râse scurt și batjocoritor, apoi oftă prelung.

— Nu-i poți educa, spuse cu o voce înceată.

— Putem, Sage, spuse Leo gâfâind. Se văd îmbunătățiri, dar avem nevoie de timp.

Entitatea galbenă se mări treptat și se pregăti pentru un ultim atac.

— Timp nu mai avem de mult.

Dar când să-l execute pe Leo, Ashe apăru din întuneric și-l lovi cu toată puterea pe Sage izbindu-l de un copac. Apoi emană o lumină orbitoare și devastatoare. Celelalte două entități verzi se evaporară înainte să conștientizeze ce se întâmplase, iar Sage strigă de durere și căzu la pământ. Își pierdut forma ca de păpădie plutitoare și s-a transformat într-o baltă aurie.

— Nu puteți amâna inevitabilul, se tângui el. Spiritele Naturii vă vor stârpi prea iubiții Dăunători. Nu puteți opri cutremurele pe care le vom da! Nu puteți stinge vulcanii pe care-i vom aprinde. Epurarea este inevitabilă!

Ashe pluti până în dreptul lui Sage. Își mări dimensiunea considerabil, iar din tot corpul ei ieșeau mici explozii de lumină. Făcu un gest spre un trunchi de copac căzut în urma bătăliei, iar în jurul acestuia apăru un nor roșu format din mici scăpărări de lumină. Norul ridică trunchiul și-l aduse până deasupra lui Sage.

— Dacă te mai apropii de fiică-mea, niciun membru al Consiliului nu te va salva de mine!

Copacul se roti cu tulpina în jos și se înfipse în balta care era Sage. Acesta urlă și se scurse în pământ.

Liniștea reveni în pădure. Cei doi se transformară din nou în oameni.

— Mulțumesc, Ashe! Ai venit la fix, spuse Leo care stătea pe jos sprijinit cu spatele de un copac și sângerând din umăr, picior și frunte.

Ashe îl bandajă în grabă, apoi porni spre cort, Leo sprijinindu-se de ea.

— Se va întoarce, știi asta, spuse Leo.

— Va păți mai rău decât acum, răspunse Ashe cu o voce care ar fi înghețat și soarele.

— Cum e Hazel?

— E bine. I-am suflat Praf de Somn și am pus o aură de protecție în jurul cortului pe care nici Spiritul Ancestral n-ar putea s-o distrugă.

— Trebuie să-i spunem adevărul dimineață.

Ashe se încruntă și înjură, apoi începu să meargă mai repede provocându-i mari dificultăți lui Leo.

— Viermii să-l ia pe Sage! E prea mică, Leo! E prea mică să fie implicată în război.

După câteva minute de mers prin bezna pădurii și contemplând evenimentele, Ashe se opri, se uită în pământ și câteva lacrimi i se prelingeau pe obraji.

— O să-l omor, Leo. O să-l găsesc și îl voi distruge. Sunt prea multe vieți irosite din cauza lui și a Epurării sale.

Leo o luă de mână.

— O să-l distrugem, Ashe, dar nu așa. Tot ce am reuși ar fi să-l facem un martir. Dacă Sage dispare, altcineva îi va continua planul. Apoi altcineva și tot așa.

Leo se așeză pe un buștean și o trase și pe ea lângă el, apoi continuă:

— Sunt tot mai mulți care abandonează partea lor. Cu fiecare lege verde promulgată de oameni, cu fiecare centrală solară sau eoliană, Sage pierde adepți și susținerea Consiliului.

— Știu, Leo, dar e prea lent totul! strigă Ashe. Sage a trecut la incendii devastatoare și tornade. Cât va mai dura până-i va convinge pe Vulcani și Cutremure? Va distruge omenirea în mai puțin de o lună.

Leo oftă. Privi spre cer unde luna plină și strălucitoare fu descoperită de nori.

— Noi doi și celelalte Spirite ale Naturii care au ales calea pașnică vom reuși. Trebuie să reușim. Pentru Hazel.

Ashe afișă un zâmbet în colțul gurii, iar Leo îi luă obrajii în mâini și o sărută.

— Ai dreptate, Leo. Îi vom distruge planul lui Sage și pe el în același timp.

El încuviință.

— Acum, hai să mergem la Hazel. Vom avea o dimineață dificilă cu toții.

Amândoi emanară o lumină roșiatică plăcută și porniră agale spre cort, călăuziți de lună.