Mi-am pus la loc în sertarul biroului în cutia de bijuterii pandantivul cu lapis lazuli. Avusesem o noapte plină de evenimente. Povestea de dragoste cu Monsieur M. era din ce în ce mai intensă. Nu îi mărturisisem încă sentimentele mele, dar încercasem să mă apropii mai mult de el, să intru în dezbateri cu el. Era un prim pas, altfel gândindu-mă că ar fi putut ca, la un moment dat, să nu îl mai văd, el urmând să intre într-o relație aranjată. Saloanele secolului al VII-lea, cu discuțiile despre literatură și artă, dar și despre întâmplările de la nivel politic, erau un cadru numai bun pentru o poveste de dragoste. La cei 20 de ani ai mei, eu eram pe atunci extrem de îndrăgostită și mă gândeam că asta ar putea să mă ajute să scriu câteva poezii frumoase pentru acest domn, despre care aflasem și cam ce fel de creații literare aprecia. Doamna care găzduia salonul literar se oferise să mă îndrume pe drumul poeziei. Aș fi avut nevoie și de o confidentă, însă nu știam dacă puteam avea chiar atât de multă încredere în cineva.

Începusem să îmi pregătesc hainele pentru o nouă zi de facultate. Blugii cei noi și jacheta de piele neagră mă așteptau. Urma să asist, după terminarea orelor de psihologie, ca de obicei, la unul din cursurile de psihanaliză pentru studenții mai mari. Mă atrăgea tot mai mult domeniul psihanalizei, pentru că mi se părea cel mai profund pentru înțelegerea psihicului uman. Inconștientul era un nivel care scotea la lumină ceea ce nu știam despre noi și dorințele, fricile, supărările noastre.

Mă gândeam că m-ar fi ajutat să descopăr ce lipsă aveam în viața mea încât s-a ajuns să fiu teleportată înapoi în timp, tocmai în Franța secolului al XVII-lea. Sigur că nu fusese alegerea mea epoca în care am fost trimisă, și nici teleportarea. Totul a început de la un experiment științific al unui cunoscut. Cu toate acestea, aflasem de la un curs de psihanaliză despre întoarcerea refulatului, care însemna că tindem să dăm, inconștient, peste anumite situații întâlnite deja, în trecutul nostru. E o problemă pe care, inconștient, tindem să o căutam pentru ca, de data aceasta, să o înțelegem și să o rezolvăm.

Omul de știință, prieten al familiei mele, era de fapt un pasionat de experimente. Ziua era cercetător obișnuit, iar seara era pentru el începutul intrării într-o lume de aventuri. Toți aveam, de altfel, o a doua viață când visam, noaptea sau ziua, cu ochi deschiși, însă el chiar trăia aventurile în realitate, creând ceea ce alții doar visau.

Mi-a propus într-o zi o călătorie în timp. Bineînțeles că am acceptat. Eram curioasă cum e. Așa o călătorie nu făcusem niciodată. Am crezut, însă, că urma să fie, așa cum m-a asigurat acest prieten al familiei, ceva ocazional, de moment. Urma să călătoresc de două sau trei ori, apoi să revină totul la normal. El voia doar să se asigure că invenția putea face exact ce promitea. Nu era ceva care să schimbe lumea. Călătorii urmau să facă doar două, maxim trei astfel de călătorii și apoi nu ar mai fi avut dreptul la altele. Așa erau legile pentru astfel de invenții. Nu dorea nimeni să fie istoria dată peste cap. De altfel, și așa era dată de câte ori cineva scria un roman de ficțiune despre o viziune alternativă a realității. Deși era puțin probabil să fie mai mult decât o simplă ipoteză, și de fapt doar rodul imaginației, astfel de romane creau numeroase scandaluri. Uneori nu mai știai ce e adevărat și ce e închipuit despre istorie, deoarece toate întâmplările avuseseră loc în trecut și era greu de dovedit ce a fost cu adevărat. Aici interveneau mașinile de călătorit în timp. De aceea erau încurajate astfel de invenții. La început, prietenul familiei mele a creat o mașină la propriu, din aceea pe care o conducea zi de zi în oraș. Problema era că, pentru a călători în timp era nevoie, printre altele, și de a atinge o anumită viteză, considerată ilegală în oraș. Atunci  a creat un fel de laptop pentru călătoriile în timp.

Urma ca două sau trei nopți la rând să călătoresc în altă epocă. Suna atrăgător. Nimeni nu urma să îmi observe absența. Ziua urma să îmi văd de activitățile obișnuite. Nu urma să pierd nimic de la școală. Eram în ultimul an de liceu și fiecare zi conta.

Ceva însă nu fusese pus la punct și de atunci duc viață dublă. Noaptea nu dorm în patul meu. De fapt, nu dorm deloc. Totuși, nu duc lipsă de odihnă și nu simt nevoia să ațipesc peste zi în nici una din vieți. Nu pot spune că mă simt deranjată de situație. La un moment dat aș dori însă revenirea la normal. Prietenul de familie face mereu cercetări, dar cred că nu va reuși curând să rezolve problema. Mă întreb dacă ține într-adevăr de știință, așa cum spune el, sau nu ține mai degrabă de psihologia umană. De aceea încerc să aflu cât mai multe despre psihic, atât despre conștient, cât și despre inconștient.

Mă simt ca un supererou, deși eu nu fac fapte vitejești. Nu fac altceva decât să trăiesc două existențe în viața de zi cu zi în două epoci diferite.

Deși mi-ar fi plăcut să revină torul la normal, îmi doream totuși să mai petrec timp cu Monsieur M. Era o poveste de dragoste foarte frumoasă. Începuse totul ca o joacă pentru mine, dorind să intru în atmosfera epocii, dar începusem să-mi dau seama că țineam la el cu adevărat.

De aceea nu mă deranja că prietenul familiei întârzia să găsească o soluție. El își dorea foarte mult să poată rezolva, pentru a i se permite brevetarea invenției. Între timp, alți cercetători lucrau la realizarea călătoriilor în timp. Mă întrebam ce alte povești s-au mai creat din aceste experimente.

Cu siguranță, peste tot în lume aveau loc o mulțime de peripeții.

Mi-ar plăcea să întâlnesc și pe alții că mine, să stăm odată la povești la o cafea. Am putea discuta precum ceilalți, despre grijile vieții obișnuite, de zi cu zi.

La un moment dat, am întâlnit la facultate pe cineva care mi-a mărturisit că duce o viață dublă.

– Cum așa? am întrebat, gata să mă confesez și eu.

– Am, pe lângă facultate, un job. Acolo iau decizii importante, pe când aici sunt o simplă studentă.

Alți colegi mi-au mărturisit că aveau două relații în același timp, ceea ce nu putea duce, decât la o viață dublă, și la nimic altceva. Două povești de iubire nu puteau fi decât foarte solicitante, iar două îndrăgostiri cu siguranță dădeau peste cap existența de cu două ori mai multă putere decât obișnuia una singură. Cred că le plăceau foarte mult poveștile, și de aceea li se părea interesant. Nu se puteau hotărî la o singură versiune. Încercau să vadă cum anume ar fi dorit să se desfășoare povestea vieții lor.

În laboratorul omului de știință am dat, la un moment dat, peste un raft plin cu nori. Era un mod de a stoca visele, mi-a spus el. Desigur că știam cu toții despre expresia a fi cu capul în nori. De aici porneau toate experimentele lui. De aici porneau, până la urmă, și toate problemele mele.

După câteva ședințe de psihanaliză, problemele mele cu viața dubla s-au diminuat, apoi rezolvat. Mi-am dat seama că trebuia să accept că viața putea fi formată atât din ficțiune, cât și din realitate, și nu trebuia să exagerăm cu nici una din dimensiuni. În plus, ele nu trebuiau în nici un caz separate. Dacă nu le consideram separate, nu mai trebuia să ducem viață dublă.