De când a auzit clopotul minei cum bate într-o dungă a știut că urmează să se întâmple ceva rău. Ce forme poate lua răul pentru cei vii? Pentru ei, moartea tatălui în adâncuri era cel mai rău posibil. ,,Copiii! Unde-mi sunt copiii?” a țipat atunci maică-sa ca o cloșca supărată la gândul îngrozitor că o femeie fără bărbat poate în orice clipă să rămână și fără copii. Și o femeie singură, nu e bărbat. Au primit un florin de la patronul minei, un singur florin, atât valora viața unui om, câteodată nici atât. Dar capul familiei trebuie să fie un bărbat, așa spunea și preotul venit, vezi chipurile, să aducă puțină mângâiere, dar cu mâna de pomanagiu întinsă. Au cumpărat o cruce de lemn, cea mai ieftină, un târnăcop de la fierar, un felinar și un lămpaș. La nici zece ani s-a trezit responsabil pentru viața mamei și a fraților mai mici. Sașii și ungurii râdeau dintotdeauna de sărăcia românilor și de greutățile ce-i luau pe nepregătite, dar pe undeva era invidia că se adunau repede din necaz și o luau de la capăt. Abia când a intrat în mină a înțeles că oamenii sunt răi și fiecare-i pentru el, iar dacă acasă se uitau la răposat ca la soare, la muncă era disprețuit pentru firea blajină de om pașnic și bleg, un mărunțel blând. Simi Păduchiosu’, asa îl știa lumea. Nu de murdar, ci de neînsemnat locuitor în Valea Șoaptelor. Botezul muncii a fost făcut cu asprime, cu sudălmi și palme grele după ceafă, dar trebuia să-și înghită lacrimile amare, altfel la sfârșitul zilei nu vedea bănuțul în palmă. Îi venea să urle, să o ia la fugă, ardea inima în el după o îmbrățișare plină de iubire din partea mamei, se necăjea că nimeni nu-i spunea pe nume, ci simplu ca bună ziua, a lui Păduchele. Mama s-a înțeles cu hangiul să spele din așternuturi, dar banii ei nu erau nici a treia parte din ce aducea el. Își dorea să adoarmă și să nu se mai trezească, dar poate că visa lumina zilei și deschidea ochii. Minerii se rugau toți la Sfânta Varvara, dar sfânta se pare că era tare fudulă de urechi. În schimb, în micile, îngustele și prăfuitele galerii, din loc în loc erau câte un mic altar cu o lumânare pentru Sfânta și imediat lângă, întotdeauna o scrijelitură pe perete pentru Vâlva Băilor, o zână rea și neagră la suflet, mai neagră decât cărbunele. Se zicea că umblă prin galerii și își caută încontinuu mire. Și tot în galerie si-a făcut noi prieteni, șobolanii. Minerii le lăsau frimituri, de multe ori, îi anunțau pe oameni de gazele dinăuntru ori de apa ce umplea galeriile într-o clipă. Multe lucruri a învățat, nici o școală nu te pregătește mai bine decât munca brută, iar când oboseala și deznădejdea îl cuprindeau, a priceput din prima că-i mare lucru să ai carte. Ar fi vrut să ajungă artificier, dar nimeni nu se încumeta să dea pe mâna unui copil fitil și praf de pușcă. A început să tușească de la cât praf a înghițit, degetele zdrelite, dar făcea cumva să ducă acasă două-trei bucățele de cărbune. Se aprindea greu, dar ardea mai mult, iar iarna era tare lungă între munți și lemnele scumpe. S-a lipit de un miner bătrân, avea moșu’ răbdare, l-a învățat cum să urmărească filonul și să împingă cu picioarele cărbunele până la galeria principală unde erau vagoneții trași de ponei. Vâlva lua orice formă voia, putea fi orice și oricine. Ce mirare pe el când a rămas în urmă și a auzit plânset de copilă în întuneric. ,,Ce cauți aici? De ce plângi?” a întrebat-o uimit de rochița și funda albă ca laptele prinsă-n păr. ,,Fiindcă sunt singură, nimeni nu mă vrea!”, i-a răspuns copila. ,,Cum te cheamă?”. ,,Klara!”. Apoi l-a tras de mână și i-a arătat florile de mină. ,,Aceasta e grădina mea, dacă dorești, poți lua o floare!”. Privirea îi era fermecată. ,,Când ai nevoie, e destul să mă strigi și o să vin!”, i-a spus fetița. Străluceau toate cristalele în scânteieri de curcubeu, a rupt unul și s-a trezit singur. Parcă a auzit o șoaptă ca o adiere. ,,Tot ce iei din pământ, în pământ se întoarce!”. Nu a spus nimănui, cristalul și-a găsit loc în cocioaba lor sărăcăcioasă. După o vreme, iar s-a întâmplat. În mină s-a prăbușit un plafon, erau mai mulți mineri prinși înăuntru, printre ei si bătrâna lui calfă, trebuiau salvați, dar prin galeriile strâmte nu-și putea face loc oricine. Trecuse o zi, mureau de sete. Cuiva i-a venit ideea. ,,Să-l trimitem pe a lu’ Păduchele!”. I-au dat două ploști cu apă proaspătă și i-au promis doi florini. Doi florini! O avere! Cu toată oboseala a pornit târâș prin galerie. Stâlpii de lemn păreau umflați, cei de brad plângeau cu lacrimi și țiuit. A ajuns la primii bolovani, dar erau prea mari să-i poată trece pe lângă el. Auzea ciocănituri și voci înfundate. Nu puteau fi departe, dar abia încăpea el prin galeria strâmtă. ,,Apă!”. Nu mai stia ce să facă. Doar a șoptit. ,,Klara!”. Auzea vocea ei clar, este o fisură prin care putea împinge ploștile. A curățat, iar lumina lumânării lui i-a făcut pe ceilalți să urle plini de speranță. Apă! Apoi l-au întrebat ce să facă, dacă mai venea cineva. Nu. El, a lui Păduchele, era salvarea și nădejdea. În minte vocea îi spunea să izbească în dreapta, va ajunge într-o veche galerie din mina de argint abandonată de romani. Așa a făcut, galerie adâncă, sperietură groaznică la vederea a două schelete. S-a liniștit puțin, a observat ulcica și sclipirea aurului. ,,Nu lua nimic!”. Dar aurul însemna că scapă de mină! Și-a umplut buzunarele, să-i cadă pantalonii, apoi a lovit în stânga. Agregatul s-a scurs din galeria nouă în cea veche, bolovani și lemn, iar ortacii prizonieri aveau calea liberă. Praf, pârâituri, trosnete, se cutremura muntele. Era o viermuială de trupuri, o disperare nemaipomenită, apoi s-a auzit un vuiet. Apa! Nu, nu era setea lor, ci inundația ce intra în galerie. Ultimul a trecut uncheșul. ,,Hai, copile!”. S-a aburcat, dar pantalonii i s-au agățat de o fostănă ruptă, iar un bolovan uriaș i s-a așezat greoi peste șale. Îl tragea disperat bătrânul de mâini, dar era de neclintit. Auzea vuietul apei ce se prăvălea, picioarele erau deja scufundate. ,,Vâlva! Lasă-l bătrâne!”. Calfa prinsă de umeri a fost trasă afară la timp, stâlpii au trosnit și plafonul s-a prăbușit în urma lor. A rămas lumânarea bătrânului, ochii lui disperați și mâna întinsă în zadar spre întuneric. ,,Ajutooor!”. Tot ce era din pământ se întorcea înapoi. Nu-l auzea nimeni, apa i-a trecut de umeri, privirea i s-a fixat pe flacără, apa i-a trecut de gură, apoi peste ochi, a stins lumânarea și țipătul lui sub apă nu a fost auzit de nimeni. Apoi s-a lăsat întunericul.