Venise momentul pe care Victor dori să-l amâne la infinit. Zborul care-l va schimba pentru totdeauna pe tânărul îmblânzitor. La finele expediției, dacă va mai fi în viață, va deveni vânător de dinozauri.

Instinctul de supraviețuire era la datorie, iar mila pentru animale dispăruse. Era pregătit pentru orice. Sau așa îi plăcea să se amăgească. Nici nu știa sigur pentru ce să fie pregătit.

Se avânta în necunoscut, legat la ochi și la mâini. Nu putea eșua. Tatăl lui îi spusese asta foarte clar. Nu-i oferise prea multe detalii, dar îi dăduse de înțeles că însuși Varduun era în joc.

Plecase de acasă pe străzi lăturalnice și întunecate. Își acoperise fața cu o eșarfă și mergea cu capul plecat și acoperit cu o glugă. Un tânăr înarmat până-n dinți, care se ducea la zburat noaptea ridica foarte multe întrebări la care n-ar fi putut oferi un răspuns. Avea arcul în spate și tolba cu săgeți la brâu. O parte din el se grăbea să ajungă mai repede, să termine cu toată tărășenia, iar cealaltă parte îi îngreuna picioarele și voia să-l țintuiască la pământ.

Săgețile le ascuțise bine de tot la un fierar, iar la capătul fiecăreia legase un săculeț plin cu praf de pușcă pe care-l îmbibă într-un lichid inflamabil. Era o improvizație ce-o găsise într-o carte de istorie despre arme, dar și în ceva romane de aventură.

Ajuns la Galeriile Pterodactililor, Victor nu intră în vorbă cu nimeni și merse grăbit pe lungul coridor plin de peșteri. Toți îmblânzitorii își pregăteau animalele pentru somn. Doar el se ducea să i-l disturbe pe-al lui Varduun.

Sosise la pterodactilul său, care stătea alene pe burtă. De obicei petrecea câteva minute vorbind cu el, mângâindu-l, periindu-l puțin, cum făcea orice îmblânzitor respectabil. Însă de acea dată, gândurile lui erau numai la cum să termine vânătoarea cu bine.

Varduun îl privi și mișcă ușor coada. Victor îi puse hamurile și ascunse armele într-un sac pe care-l legă de șa.

– Să mergem, băiete, zise Victor cu vocea omului care mergea la execuție. Pterodactilul se conformă cuminte, deși ușor morocănos. De-ar fi știut prin ce urmau să treacă, l-ar fi trimis la plimbare pe Victor cu o lovitură de coadă.

*

– Ești sigur, fecior? Veghetorii au anunțat că va veni o furtună curând, a zis una dintre santinele când îi văzu pe micul îmblânzitor și pe Varduun că se apropiau de intrare.

Victor încuviință, deși nu era sigur deloc. Oare era prea târziu să fugă în lume? Spera din tot sufletul că Veghetorii se înșelau, deși norii negri ce se zăreau în depărtare amenințau să eclipseze luna curând.

Veghetorii Vremii urmăreau schimbările de vânt, de temperatură sau formarea de nori. Colaborau cu Veghetorii Animalelor și cu Veghetorii Păsărilor, care, printre altele, îi informau despre schimbările de comportament ale acestora, iar după ani și ani, reușiseră să facă previziuni cât de cât exacte despre vreme. Nu mereu, dar destul de des.

Dar ce știau ei? Erau doar niște oameni care stăteau toată ziua pe un scaun, uitându-se printr-un periscop. Probabil că nici n-au mers vreodată afară, să simtă ploaia pe care o prevestesc ei plini de încredere.

Santinelele coborâră barele de fier, iar Victor și Varduun ieșiră. Scurte rafale de vânt plimbau de colo-colo frunzele îngălbenite. Nu se auzea niciun ciripit de pasăre sau vreun urlet de lup, nicio rozătoare micuță deranjând covorul de frunze sau vreo căprioară ieșită la cină. Era liniște. Semn că Veghetorii nimeriseră prognoza.

Torțele de la poartă rezistau vântului și iluminau pe câteva zeci de metri. Mai departe, Victor trebuia să se bazeze pe lună, cât o mai avea. Norocul lui era că zburaseră de sute de ori și amândoi știau traseul până la zonele mai deschise, unde ieșeau dinozaurii la păscut, la vânat sau la adăpat.

Victor se urcă pe Varduun cu cea mai puțină tragere de inimă din viața lui. Pterodactilul își întinse uriașele aripi și scoase un răget către cer, parcă vrând să sperie norii și să-i întoarcă din drum. Făcu patru pași uriași, lovi puternic cu aripile și curând erau deasupra copacilor.

Zborul contra vântului era un chin. Varduun trebuia să facă exces de forță să lupte împotriva curenților, iar Victor simțea că o mie de săbii mici îi tăiau fața. Ridică bluza până sub nas și strânse mai tare de șnururile glugii.

Ce era de făcut? Simțurile îi erau luate ostatic de vremea vitregă. N-auzea decât vânt, nu simțea decât vânt, nu mirosea decât vânt. Cel puțin, luna încă îi era aliat și putea distinge siluetele de sub ei. De vorbit cu Varduun nici nu se punea problema. Vântul îi reteza glasul. Totul mergea atât de prost şi împotriva sa, încât îl bufni râsul.

Zburaseră în linie dreaptă minute bune. Lăsaseră în urmă Orașul Diamant, suficient de mult pentru a nu fi îngrijorat că vreun îmblânzitor întârziat avea să-i zărească la vânătoare. Sub ei, din loc în loc începuseră să se ivească dinozauri care pășteau. Tot ce mai aveau de făcut era să găsească pe unul nici prea mare, nici prea mic, care era în câmp deschis și, eventual, singur. Floare la ureche.

Norii se apropiau de lună cu fiecare rafală de vânt neiertătoare. Deasupra lor, stelele erau demult ascunse, dar ploaia încă îi ierta. Victor stătea cu mâinile strânse pe ham, tremurând de frig și căutând cu privirea un dinozaur. Ochii i se obișnuiseră cu întunericul și putea distinge mai ușor siluetele lor. Mintea îi era concentrată și uitase de frică sau de nesiguranță. Nu era loc de așa ceva.

În cele din urmă, văzuse unul care era singur și care se adăpa dintr-un lac. Era un patruped cu un corp gros și cu un cap mare, protejat de ceva ce semăna cu o coamă de leu și de două coarne. Era destul de mare ca din carnea lui să fi putut mânca zece familii timp de o lună.

Nu mai avea nicio clipă de pierdut. Luna era aproape să fie cucerită de nori. Simțise și o picătură pe frunte. Ploaia i-ar fi stricat planul cu săgețile în flăcări. Trase de hamuri și le roti spre stânga și Varduun viră. Erau suficient de sus pentru ca vântul provocat de aripile pterodactilului să nu-l sperie pe dinozaur. Inima stătea să-i sară din piept tânărului îmblânzitor. Atât de multe depindeau ca acel mic dinozaur să nu poată scăpa în desișul aflat nu foarte departe de lac. Nu puteau da greș.

Picătura solitară de mai devreme se înmulți simțitor. Victor inspiră de câteva ori pentru a-și liniști mâinile care tremurau puternic.

Scoase o săgeată din tolbă, o puse pe arc și dădu foc săculețului care se aprinse instantaneu. Nu mai putea da înapoi. Avea câteva secunde până ce praful de pușcă i-ar fi explodat în față.

Trase de fir și arcul se tensionă. Închise ochiul drept și alinie săgeata cu silueta prăzii. Trase aer în piept și eliberă firul. Un fulger aprinse cerul pentru o clipă, iar Victor văzu alți doi mici dinozauri pe lângă cel mare.

Săgeata plecă precum o stea căzătoare către dinozaurul mamă, șuierând un cântec al morții. I se înfipse în spate, iar aceasta scoase un strigăt animalic ce răsună în noapte. Un tunet puternic explodă în ceruri, acoperind plânsetul de durere. Până să conștientizeze ce se întâmplase, focul săpase prin sac până la praful de pușcă și explodă într-o bilă ucigașă de foc. Dinozaurul și puii ei o luară la fugă spre desișul copacilor.

– Varduun, după ei! strigă Victor și-l lovi puternic cu călcâiele pe pterodactil.

Varduun zbură precum săgeata îmblânzitorului către cei doi pui de dinozaur care rămăseseră în urmă. Picăturile se transformară în ploaie. Singura sursă de lumină erau ocazionalele fulgere și bila uriașă de foc ce alerga spre copaci.

– Nu, Varduun! Pe cel mare îl vrem! urlă Victor și trase de hamuri, dar fără succes. Pterodactilul văzuse cina și nu dădea înapoi.

Până să se termine ecoul altui tunet, Varduun îi ajunse din urmă pe cei doi pui și îi atacă cu ghearele. Aceștia strigară din răsputeri după mama lor, dar ea alerga cu disperare încercând să scape de flăcările care-i pârjoleau spatele. Niciun instinct matern nu putea supraviețui agoniei. În întunericul nopții, arăta precum o cometă care lăsa o dâră de scântei și sânge în urma ei.

Pterodactilul își înfipse ghearele în ceafa puilor, iar aceștia căzură în sincron, eliberând un ultim strigăt. Băiatul trăgea cu disperare de hamuri, sperând că Varduun nu se va opri să-și potolească foamea atunci.

Varduun îl ascultă și se ridică câțiva metri, luând la țintă bila de foc. Vânatul se apropia de siguranța copacilor, unde pterodactilul n-ar fi putut pătrunde.

– Varduun, ATACĂ! strigă cu disperare Victor.

Cu un urlet subțire și înfricoșător de prădător, Varduun țâșni în strălucirea unui fulger. Ajunse rapid din urmă prada și-și înfipse ghearele în spatele plin de arsuri ale acesteia. Dinozaurul căzu la pământ, rostogolindu-se de câteva ori. Încercă să se ridice, dar Varduun se roti rapid și-și înfipse ghearele adânc în cap, ridicând dinozaurul de la sol.

Victor era stupefiat de demonstrația de forță a pterodactilului său. Varduun părea că nu depune niciun efort în a căra uriașul animal. Se ridică mai mult și, din văzduhul întunecat, își descleștă ghearele. Focul mai persistă până ce animalul lovi pământul într-un zgomot ce sfidă tunetul din ceruri.

Pterodactilul ateriză lângă pui și începu să-i sfâșie lacom cu dinții. Lui Victor i se făcu rău. Vomită pe spatele lui Varduun, însă ploaia puternică îl spălă rapid. Noaptea aceea fusese prea mult pentru băiat. Vânase nu numai un dinozaur, ci trei.

Chiar reușise. Încerca să simtă remușcări, vină sau milă pentru uciderea puilor, dar nu putea. Inima și sufletul îi erau deja ocupate de alte sentimente. Se simțea mândru. Vesel. Ba nu. Euforic de-a dreptul. Era beat de fericire că era în viață și că-l va putea păstra pe Varduun.

Reușise cu adevărat. El. Victor reușise să vâneze un dinozaur. Se descătușă și izbucni în urale și râsete, printre lacrimi. Se dădu jos de pe Varduun și alergă către dinozaurul mare. Reuși cu greu să aprindă o torță. Acolo era. Vânatul în carne și oase, întins într-o baltă de sânge în care Victor își vedea reflexia. Cea mai mare realizare pe care o făcuse de la primul zbor cu Varduun.

Victor fusese prea ocupat cu admirarea trofeului pentru a conștientiza vibrațiile ritmice ce-i gâdilau tălpile și sunetul de pași grei. Creșteau în frecvență și în intensitate cu fiecare secundă, iar până să realizeze ce se întâmpla, era prea târziu.

Fericirea se transformă în panică și Victor dădu să alerge spre Varduun, dar acesta era deja în picioare și pregătit să-și ia zborul.

– Varduun, nu! Stai! Așteaptă-mă! urla din răsputeri Victor și alergă către pterodactil. Dar acesta se ridică de la pământ fix la timp să evite mușcătura unui imens dinozaur carnivor biped. Era mai mare decât Varduun, cu dinți ascuțiți și cu o privire ce tânjea după carne și sânge. Fiecare pas pe care-l făcea îl dezechilibra pe Victor. Labele anterioare nu erau foarte lungi, dar avea gheare și dinți care l-ar fi sfâșiat și pe pterodactil. Cu fiecare respirație scotea abur pe nări, abur care l-ar fi învăluit pe micul îmblânzitor.

Varduun se ridică mai mult și se pierdu în întunericul nopții, iar Victor rămase împietrit. Îi era prea frică și să plângă. Creierul lui parcă se închisese și se pregătea pentru inevitabil. Scăpă torța din mână și cu pași de furnică, încercă să se îndepărteze de dinozaur. Spera că venise să cineze din dinozaurul ucis de el. Dar speranța muri când carnivorul își întoarse privirea spre el și urlă draconic.

 

 

Fragmentul provine din romanul de debut al scriitorului clujean Dragoș Marcean, roman intitulat „Îmblânzitori” și a apărut la Editura „Actual” din Cluj-Napoca. Acțiunea are loc într-un univers paralel în care omenirea s-a dezvoltat în subteran, iar pterodactilii au fost îmblânziți pentru ca oamenii să poată vâna, călători și aduna resurse pe o suprafață dominată de dinozauri.

Romanul se poate cumpăra de pe siteul editurii: https://edituraactual.ro/produs/imblanzitori-dragos-marcean/ și a avut lansarea la „Insomnia Café ” din Cluj-Napoca, joi, 15 mai 2025.