A FOST ODATĂ O POVESTE

A fost odată. Așa începe povestea mea.

Zăpezile de altădată nu mai erau demult doar un vis. Se construiau treptat, ca într-un joc ale cărui piese erau create din goluri. Totul se destrăma în jur sub povara zăpezii, care ștergea toată lumea cunoscută de mine până atunci. În mintea mea aveam o foaie albă pe care urma să o iau de la capăt, în aerul proaspăt al iernii. Urma să îmi scriu din nou povestea, sau să o continui pe aceasta. La urma urmei, era același lucru. Viața noastră este de fapt făcută din mai multe povești. Sania mea aștepta ruginită în pod și parcă o auzeam scârțâind. Trebuia unsă cu acele melodii ale copilăriei, când credeam că acele incantații o puteau face să zboare, plutind lin. Atunci timpul nu ar mai fi avut nici o putere asupra amintirilor, lăsându-le să fie la fel de vii ca în prezentul lor, sau ca în primul lor prezent.

Zăpada se așternuse pe o mare parte din poveștile vieții mele. Stăteau acolo înghețate în timp. Nu le mai vedeam însă. Trecutul meu nu mai era sau se amesteca în mod ciudat cu prezentul. Nu îmi aminteam ce mi se spunea că făcusem. Aveam acte care dovedeau că absolvisem niște studii în alte vremuri, dar anii de studenție nu îi regăseam printre amintiri.

Psihanalistul mi-a spus că am uitat intenționat ceva anume, și că acel ceva a tras după toată seria asta de uitări. Doctorul mi-a spus că am primit o lovitură la cap și e normal să am amnezie. Ce mă deranja era că nu-mi aminteam lucruri care să mă ajute să înțeleg cine eram. Poate însă aș fi reușit să devin altă persoană, și în plus una care să îmi placă. La urma urmei, nu era ceva neobișnuit să devii altcineva. Deveneam, de altfel, mereu altcineva pentru că așa suntem noi, oamenii, cu toții: ne schimbăm întotdeauna pe parcursul vieții, astfel încât avem uneori impresia că trăim mai multe vieți.

Știam că mă născusem într-un loc pe care nu îl văzusem niciodată. Mai știam că eram autoare de poezii. Anul nașterii nu eram convinsă că era acela adevărat. În nici un caz nu mă simțeam să am deja treizeci de ani și nici nu arătam. Poate că era vorba de o înscenare a cuiva, de a mă face să intru într-un anumit rol, pentru că era cineva care ar fi beneficiat de pe urma acțiunilor mele. Cu toate acestea, nu aveam nici o dovadă legată de nimic, mai ales că nici nu mai știam cine sunt, deși nu era ceva ieșit din comun, pentru că așa ne simțim cu toții în anumite perioade ale vieții. Mă simțeam ca un personaj de ficțiune, despre care mereu aflam câte ceva nou pe parcurs. Era ca și cum îmi puteam crea singură propria poveste.

Despre locurile nașterii, de asemenea, nu-mi aminteam nimic. În orice caz, nu eram de aici de unde mă aflam acum și mă întrebam care era povestea acestei mutări. Plecasem tocmai din Franța pentru a ajunge într-un loc uitat de lume, despre care uitam adesea cum se chema.

Reflectând așa, am întâlnit câțiva prieteni despre care nu-mi aminteam nimic și care mă întrebau dacă nu voiam să ies din nou cu ei la o cafea în localul acela care ne plăcea nouă cu balansoarul. Era o clădire veche, care îndemna la căutat și la creat povești. Așa, m-am gândit, îmi puteam crea și eu un trecut.

Una din prietene povestea, entuziasmată, un film despre călătorii în timp. Puteam fi și eu foarte bine o astfel de călătoare. O alta povestea, fascinată, despre o poveste cu un personaj nemuritor, care rătăcise printre veacuri. Pentru mine, cele două povești erau asemănătoare. Istoria îi fascina, clar, pe ambii creatori de povești. Citind istorie, călătorești în timp, iar fiind nemuritor, la fel. Nu e cu mult diferit față de cum călătorim printre amintiri. Desigur, unele sunt uitate, iar altele imaginate, fabricate, așa cum citisem în operele lui Freud. Ne imaginăm atât de multe pe parcursul vieții încât nu mai știm, la un moment dat, ce e real și ce e imaginar.

Cu siguranță, ne-a asigurat un prieten din grupul nostru, în timp ce serveam dintr-un suc numit Goji Boost, iar din partea lui venea un miros îmbietor de cafea, în această casă locuia o familie de aristocrați. Aici se dădeau petreceri, și în fiecare seară de vară stăteau aici în curte la povești. Multe povești de dragoste s-au conturat aici, pentru că organizau și serate de dans unde se cunoșteau mai bine tinerii.

Acesta fusese Bucureştiul vechi. Timpul trecut îi oferea un șarm deosebit. Prezentul era doar un cadru de poveste, unde nu se mai întâmpla nimic, și pe care îl foloseam doar pentru a reflecta la ceea ce a fost cândva. De multe ori luăm astfel de pauze și în propriile noastre vieți și ne privim viețile ca pe niște povești, la care reflectăm, și pentru care prezentul e doar ceva static, în care nu se mai întâmplă nimic. Tot farmecul și toată acțiunea s-au desfășurat în trecut, unde parfumul vremurilor de altădată se întrepătrunde cu aroma cafelei și cu zăpezile care au rămas pierdute prin poezii franțuzești.

În toiul discuției între prietenii mei, mi-am amintit de domnul pitoresc. Domnul pitoresc era unul din personajele reale întâlnite de mine în drum spre facultate. Studiam filologia și literatura era printre cele mai iubite materii. Magazinul de produse apicole al domnului pitoresc se situa armonios pe străzile vechi ale Bucureștiului. Casa în care se afla magazinul era una istorică. Atmosfera din magazin era de poveste. Borcanele de miere luminau un interior altfel întunecat. Nu intrasem niciodată însă.

Mi-am amintit și de o călătorie cu avionul, după terminarea facultății. Deschizând acea ușă, se vedea doar cerul. Era ca și cum am fi ajuns deja în rai. Mă întrebam cât mai trebuia să urcăm pentru a ajunge printre îngerii care pluteau pe nori, și care, îmi închipuiam eu, mai aruncau când și când câte o privire la viața oamenilor, pierduți prin activitățile de zi cu zi. Îngerii erau detașați, observau de sus, pe când noi, oamenii, ne pierdeam prea ușor cu firea din nimicuri. Magritte sugerase prin acea pictură cu ușa deschisă spre cer o întreagă lume.

De multe ori, ne rătăcim printre propriile noastre gânduri ascultând poveștile altora la o cafenea. Pentru că se simțeau bine, prietenii mei au vrut să mai stea. Fetele și-au comandat înghețată. Începuse să se audă târâitul greierilor, pentru că deja se lăsa seara.

Avusesem, în trecut, în timpul studiilor de la facultate, impresia că eram propriul meu creator, la fel ca și acum. Mă puteam modela așa cum doream. Puteam face orice. Probam haine pe care nu le-aș fi purtat de obicei. Prinsesem o zi liberă și intram în fiecare magazin din mall. Nu îmi dădusem seama cât de mult îmi puteam schimba atitudinea când purtam alte haine: elegantă, deveneam serioasă și misterioasă, îmbracată în haine sport, deveneam șugubeață și  zglobie, în haine business casual eram pusă pe treabă.

Scrisesem și multe scrisori de dragoste, mi-am amintit, vizitând mall-ul după terminarea ieșirii cu prietenii. Poate că, la un moment dat, nu te mai poți conecta cu ei și cazi în propriile gânduri. Parfumul Chanel No. 5 Eau Premiere testat de pe un raft mi-a amintit povestea noastră. Doream să ne plimbăm din nou prin oraș, și să ne bucurăm de momentul acela în care intram în mall și apoi, din zi, cum era, ieșeam în întuneric, și acesta ne învăluia protector toate visele.

Psihanalistul m-a trezit din hipnoză, extrem de încântat că toate cercetările și experimentele sale dăduseră rezultate. Lovitura la cap primită în momentul cutremurului își pierduse puterea. Eram singură acasă atunci, fără tine. De aceea nu mai știam nimic de tine și această necunoaștere legată de situația ta m-ar fi neliniștit prea mult. Așa că am șters din memorie prezența ta. Fără tine, nimic nu mai avea sens, însă. Rătăceam doar prin amintiri, neștiind ce anume căutam de fapt.

Umbrele noastre s-au apropiat tot mai mult una de alta, în aroma cafelei, pe terasa din fața mall-ului.