Ceașca de cafea rece încă mai stătea pe masa din bucătărie când, la șase dimineața, o bătaie puternică în ușă sparse liniștea apăsătoare ce se așternuse peste cabană. Victor tresări și își duse instinctiv mâna la gât unde simțea o durere ascuțită; adormise într-o poziție incomodă în fotoliu. Mircea se ridică din pat și-și căută în întuneric pachetul de țigări, mâinile încă tremurându-i ușor după evenimentele din noapte.
– Cine dracu’ mai e și ăsta? șopti el, privind spre Doina care se ghemuise deja în colțul camerei, cu ochii măriți de spaimă. Femeia își strânse halatul în jurul ei, încercând să-și controleze tremuratul.
Dumitrescu luă tigaia grea de fontă de pe plită, în timp ce Mircea apucă un cuțit lung pentru tăiat pâine. Se apropiară de ușă, pășind atent pe scândurile care scârțâiau parcă mai tare ca niciodată. Afară, vântul începuse să șuiere printre crăpăturile ferestrelor, un sunet care le amintea prea mult de cele întâmplate cu câteva ore în urmă.
– Eu sunt, Manole, de la Cuntu! Sunteți bine? Deschideți.
Vocea cunoscută îi făcu să se relaxeze puțin, dar nu suficient încât să lase jos armele improvizate. Deschiseră și-l găsiră pe meteorologul masiv, transpirat și gâfâind, cu o lanternă într-o mână și un rucsac în cealaltă. Barba lui nerasă de câteva zile și ochii injectați sugerau că nici el nu avusese parte de prea mult somn.
– Ne-au sunat aseară de la garnizoană, spuse el intrând și așezându-se direct pe scaunul din bucătărie, aruncând o privire surprinsă spre ușa deteriorată. Am încercat să vă contactăm toată noaptea. La un moment dat am crezut că s-a întâmplat ceva grav. Stația radio… părea moartă. Doar un bâzâit constant.
Victor începu să-i povestească evenimentele nopții. Manole asculta atent, fumând țigară după țigară, oprindu-i din când în când pentru detalii. Ochii lui se îngustau la anumite părți ale poveștii, iar când auzi despre comportamentul busolei, își scoase propria busolă din buzunar și o verifică, aparent satisfăcut că aceasta funcționa normal.
– Știți… începu el după ce terminară, am văzut și eu ceva aseară. Niște lumini deasupra Țarcului. Credeam că-s fulgere de dincolo de masiv, deși mi s-a părut ciudat că n-aveau culoarea obișnuită. Erau mai degrabă… verzui.
– Ce vor ăștia de la garnizoană? întrebă Victor, încercând să schimbe subiectul. De când sunt ei interesați de observațiile noastre?
– Observații astronomice, ceva urgent. N-au dat detalii, dar vocea colonelului părea… diferită. Știți cum e de obicei, mereu țipă, dar acum vorbea aproape în șoaptă. Manole se uită la Doina care încă tremura în colțul ei. Vrei să cobori cu mine? Te văd cam șifonată. Plus că s-ar putea să avem nevoie de niște provizii proaspete. Trebuie să mă întorc repede ca să dau citirile de la opt.
Doina acceptă fără să stea pe gânduri. În timp ce-și făcea bagajul, Manole îi trase deoparte pe cei doi bărbați.
-„Mai e ceva”, șopti el. Înainte să plec, am văzut niște mașini militare urcând spre Poiana Mărului. Nu e ceva obișnuit pentru zona asta, mai ales la ora aia.
După ce Manole și Doina plecară, Mircea și Victor rămaseră în bucătarie. Aerul din cabană părea mai dens, mai apăsător, de parcă atmosfera însăși ar fi devenit un martor tăcut al evenimentelor.
– Ai observat că Manole n-a părut prea surprins de povestea noastră? întrebă Victor în timp ce nota niște citiri de la barometru. Parcă se aștepta la așa ceva.
– Mă gândeam și eu la asta, răspunse Mircea, privind prin fereastra murdară spre cerul care începea să se lumineze. Și mai e ceva ciudat. De ce n-a întrebat mai multe despre ușa spartă?
La aproape două ore după plecarea lor, un zgomot asurzitor îi făcu să iasă în grabă. Cerul era perfect senin, trei elicoptere militare treceau în formație strânsă peste Căldare. Nu erau modelele obișnuite Mi-4 pe care le vedeau uneori în zonă. Acestea păreau mai mari, mai întunecate, și mult mai silențioase decât ar fi trebuit să fie pentru dimensiunea lor.
Adu binoclul, repede! șopti Victor.
Dar Mircea rămăsese împietrit, cu ochii fixați spre nord-est. La câțiva kilometri de ei, suspendat cu vârful în jos, plutea un con negru perfect geometric. Obiectul părea să absoarbă lumina din jurul său, creând o distorsiune vizuală ciudată în atmosferă.
– E… e exact ca în descrierile lui Doina, bâigui Mircea în timp ce-și căuta binoclul cu mâini tremurânde.
Prin lentile, detaliile deveneau și mai bizare. Suprafața obiectului părea să pulseze subtil, ca respirația unui organism viu. Nu avea nicio urmă de îmbinări sau suduri vizibile, niciun semn că ar fi fost construit. Pur și simplu… exista acolo, sfidând toate legile fizicii pe care le cunoșteau. Încercară să contacteze celelalte stații din zonă, dar radioul scotea același țiuit constant pe care-l auziseră și în noaptea precedentă. De data asta însă, sunetul părea să aibă un ritm, un model care se repeta la intervale precise.
– Poate-s americanii… Dumitrescu încerca să găsească o explicație rațională, dar vocea îi trăda nesiguranța. Au tot felul de aparate secrete. Poate-i un nou tip de balon meteorologic…
– Doamne, n-ar avea curajul… Chifu lăsă binoclul și-și aprinse o țigară cu mâini tremurânde. Și de ce ar fi interesat comandamentul garnizoanei de observații astronomice fix acum? Plus că niciun balon nu se mișcă așa…
Într-adevăr, obiectul începu brusc să execute manevre care păreau să sfideze fizica elementară. Se rotea în unghiuri imposibile, accelera și se oprea instantaneu, lăsând în urmă doar unde de șoc care făceau să vibreze geamurile cabinei.
Elicopterele încercau aparent să-l încercuiască, dar păreau minuscule și neputincioase în comparație. Dintr-odată, conul își schimbă culoarea, devenind pentru o fracțiune de secundă transparent, permițându-le să vadă o structură internă complexă, pulsândă, înainte să dispară vertical cu o viteză uluitoare, lăsând în urmă doar un vuiet profund ce făcu să vibreze nu doar cabina, ci și muntele însuși.
– Ai… ai apucat să faci vreo poză? întrebă Victor cu voce stinsă.
Mircea clătină din cap. Aparatul foto rămăsese pe masă, uitat în agitația momentului.
Deodată, stația radio din capătul coridorului prinse viață singură. Din difuzor se auzeau vocile colegilor din alte stații meteorologice peste care se suprapunea o succesiune de pulsații de frecvență joasă.
– Trebuie să anunțăm pe cineva, spuse Victor, îndreptându-se spre camera stației.
Un sunet de motoare de mașină se auzi din ce în ce mai aproape. Prin fereastră, văzură trei vehicule militare urcând pe drumul forestier spre cabană. Din primul coborî un bărbat în uniformă, urmat de doi civili în costume negre care purtau ochelari de soare în ciuda luminii difuze a dimineții.
– „Locotenent-colonel Andreescu”, se prezentă militarul după ce intră. Nu aștepta răspuns. Domnilor, înțeleg că ați avut o noapte… interesantă.
Cei doi civili începură imediat să instaleze diverse echipamente în cabană, ignorându-i complet pe meteorologi. Unul dintre ei scoase un dispozitiv care semăna cu un contor Geiger, dar mult mai complex.
– Tot ce s-a întâmplat aici în ultimele 24 de ore este clasificat la cel mai înalt nivel, continuă colonelul. Veți semna niște documente și veți uita tot. Este în interesul securității naționale și, mai important, al siguranței dumneavoastră personale. Cred că avem multe de discutat. Și vă sugerez să începeți prin a-mi spune exact ce s-a întâmplat aici, înainte să sosim noi.
Civilii terminară de instalat echipamentele lor ciudate.
– Ceea ce urmează să vă spun nu a părăsit niciodată cercul foarte restrâns al câtorva oameni din conducerea țării.
Se așezară toți în jurul mesei arse, în timp ce unul dintre civili scotea dintr-o servietă metalică niște dosare groase, îngălbenite de vreme.
– „În 1956”, începu colonelul, am avut primul contact. Tot aici, în Retezat. Un pădurar a raportat lumini ciudate deasupra Peleagăi. L-am găsit trei zile mai târziu într-o stare… să zicem, modificată. Vorbea despre ființe de lumină și mesaje pentru umanitate. A murit la două săptămâni după incident.
Mircea și Victor schimbară priviri îngrijorate. Colonelul continuă, răsfoind unul dintre dosare:
– Apoi au fost minerii din ’62, de la Petrila. Au găsit ceva în timpul unei excavări. Ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo, la 300 de metri sub pământ. O structură perfect sferică, goală pe dinăuntru, cu inscripții pe care niciun expert nu le-a putut descifra.
Unul dintre civili puse pe masă niște fotografii alb-negru. Imaginile, deși ușor neclare, arătau clar o structură artificială într-o cavitate subterană.
– Dar cel mai grav incident a fost anul trecut, la stația meteorologică Omu’, continuă colonelul. Trei oameni au dispărut complet. Am găsit doar jurnalul unuia dintre ei, care descria evenimente identice cu ce ați văzut voi azi-noapte. V-am arătat acestea doar ca să înțelegeți gravitatea situației. Securitatea națională nu e o glumă, tovarăși. Dacă nu cooperați sau dacă aud că ați suflat cuiva vreo vorba despre ce s-a întâmplat aici… Făcu o pauză calculată. Să zicem că avem destule celule libere la Jilava, și pentru perioade foarte lungi.
După instalarea echipamentelor și explicațiile tehnice despre măsurători și raportare, colonelul și cei doi civili plecară. Mașinile militare dispărură în curând pe drumul forestier, lăsând în urmă doar praful și o liniște apăsătoare.
– Hai să-l dezlegăm pe Petrică, spuse Chifu, bucuros să facă ceva care să le distragă gândurile. Măgărușul părea neliniștit, dar acceptă bucuros morcovul oferit de Victor.
– De câine nici urmă, constată Dumitrescu, privind împrejur. Poate s-a speriat și a fugit în pădure.
Intră înapoi în cabană și porni radioul. Vocea entuziastă a crainicului anunța succesele măreței noastre patrii socialiste în îndeplinirea planului cincinal. După câteva minute de propagandă, începură melodiile patriotice.
– Oprește prostiile astea, mormăi Mircea. Mi se face rău.
– Știi ce e mai rău?, șopti Victor după ce închise aparatul. Că ăștia chiar cred că pot controla totul. Dar uite că există lucruri care-i depășesc complet. Și-atunci ce fac? Amenință cu închisoarea, ca și cum asta ar rezolva ceva.
Seara se lăsă repede peste munte. Tocmai terminaseră de transmis ultimele măsurători când Mircea observă primul ceva prin fereastră.
Victor… uite!
În exact același loc ca în noaptea trecută, obiectul necunoscut plutea din nou, emanând o lumină albăstruie, slabă dar constantă. De data asta părea mai aproape, mai definit, iar pulsațiile lui păreau să urmeze un ritm precis.
– Crezi că ar trebui să… Victor nu-și termină propoziția. Aparatura instalată de militari începuse să țiuie brusc. Se apropie de aparate, verificând măsurătorile. Acele instrumentelor se mișcau încet, dar constant, într-un mod neobișnuit. Ar trebui să raportăm?, întrebă el încet, neștiind exact ce să facă.
Mircea rămase la fereastră, privind fix spre obiectul care plutea la câteva sute de metri de cabană. Lumina lui albăstruie era slabă, abia vizibilă în întunericul care se lăsase.
– Mai stai puțin, șopti el. Vreau să văd ce face.
În liniștea deplină a muntelui, puteau auzi doar respirațiile lor și țiuitul slab al aparatelor. Petrică fornăi ușor în țarcul său, dar părea mai degrabă obosit decât speriat. Obiectul rămase nemișcat pentru câteva minute, apoi începu să se deplaseze ușor spre stânga, foarte lent, ca și cum ar fi plutit pe un curent de aer invizibil. Nu făcea niciun zgomot.
– E… e exact ca ieri, murmură Victor, care se apropiase și el de fereastră. Dar acum e mai aproape.
Victor și Mircea transmiseră datele spre comandament, apoi își făcură câte o cafea tare. Se așezară lângă fereastră, aprinzându-și câte o țigară. Obiectul continua să plutească în depărtare, pulsând slab în albastru.
– Cum mai e acasă?, întrebă Chifu, încercând să-și distragă gândurile. Mai are febră băiatul?
– Nu, i-a trecut. Maria i-a făcut ceaiuri…Dumitrescu nu-și termină propoziția.
Afară, peisajul familiar al muntelui începu să se estompeze, ca într-o fotografie care se developează invers. În locul verdelui întunecat al pădurilor de brad, apăru treptat un galben-roșiatic. Nisip. Un deșert se întindea acum cât vedeai cu ochii.
Se priviră unul pe altul, nevenindu-le să creadă. Victor fu primul care se ridică. Ieșiră cu pași ezitanți. Deasupra lor, pe un cer străin de un albastru-violet, străluceau două stele – una mai mare, alta mai mică.
„Uite”, spuse Mircea cu un râs nervos, arătând spre pământ. Avem două umbre.
Victor scoase aparatul foto și începu să fotografieze febril în toate direcțiile. Nisipul scârțâia sub bocancii lor. Era cald, dar nu sufocant.
„Să nu ne îndepărtăm”, murmură Mircea, ținându-se aproape de peretele cabanei. Cine știe unde suntem și… dacă dispare cabana…
Nu apucă să termine gândul. La fel de lin cum se schimbase prima dată, peisajul începu să revină la normal. Doar că Mircea se trezi la marginea Căldării, la mai puțin de un metru de prăpastie. Făcu doi pași rapizi înapoi, simțind cum i se înmoaie genunchii.
– Dumnezeule, șopti el. Dacă mergeam mai în față când eram în deșertul ăla…
Victor era alb la față. Hai înapoi în cabană. Acum.
Se retraseră înăuntru, dar rămaseră lângă fereastră, privind obiectul care continua să pulseze imperturbabil în noapte.
– Crezi că… crezi că ne-au arătat altă planetă?, întrebă Victor după un timp, răsfoind nervos cartea tehnică de lângă radio.
Nu știu, răspunse Mircea, nici nu cred că știu că noi suntem aici. Dar știu că aparatul ăla foto o să aibă niște poze foarte interesante de developat.
–
Episoadele anterioare:
