Lacul nu mișca deloc. Nici o unduire, nimic nu îl tulbura, nici o adiere, nici un curent, ca și cum nu ar fi fost un ecosistem care să adăpostească viața. Veneam de pe alte meleaguri. Acolo până și lacurile erau altfel. Cum reflectam la diferențele dintre lumi, a venit momentul când ai intrat în viața mea. Ca în cazul oricărui călător, m-ai rugat să îți spun povestea mea.

Știu că am început tocmai cu fascinația mea încă din copilărie despre apă. Îmi plăcea să petrec timp lângă ape, fie dulci, fie sărate, fie stătătoare, fie curgătoare. Însă atât de stătător precum acel lac lângă care te-am întâlnit nu văzusem până acum și nici nu crezusem să existe. Nu era nici măcar înghețat. Era altceva. Poate era clima diferită a acestor locuri. Stătea pur și simplu pe loc, așa cum avem uneori impresia că stă timpul.

Erai fascinată de povestea valurilor întrerupte, între care exista un spațiu, precum în modelul decorațiilor unor clădiri și a valurilor care formau pătrate pe suprafața apei, ca și cum s-ar fi pregătit dale pentru o cărare pentru un drum prin natură. Erau frumoase, dar periculoase, fiind create de curenți care puteau duce omul într-o lume a apelor unde și-ar fi pierdut viața ca în basmele vechi inspirate din poveștile marinarilor în port.

Mergeam însă și la munte, deși preferam marea. Plimbarea prin pădurea copacilor strâmbi nu te-a impresionat. Ai spus că oriunde în lume sunt astfel de copaci. Totuși, am insistat, acea pădure era formată numau din copaci strâmbi nici unul nu creștea drept. Una din presupuneri era că niște substanțe din război făcuseră aceasta creștere posibilă. Altele, că era vorba de direcția vântului sau luminii. Nici pădurea de piatră în care am fost dus în excursie cu școala nu te-a surprins. La voi erau niște munți unde, de la o anumita înălțime, erau numai păduri din piatră. Floarea de colț era însă din sticlă.

În copilărie eram adesea pedepsit pentru că furam porumb în culorile curcubeului de la vecinii bunicilor în vacanțele de vară. Ei locuiau într-o zonă de câmpie, unde tehnologia încă nu pătrunsese atât de adânc în viețile tuturor. Atunci ei găseau alte bucurii, și anume în frumusețea naturii, care, pentru ei, era lumea înconjurătoare pe care o știau dintotdeauna, și nu cartierele de blocuri și parcurile. În apropierea așezării unde locuiau bunicii se afla un lac roz. Arăta de parcă ar fi avut gust de înghețată de căpșuni, însă mi se spunea că aceea totuși nu e apă dulce. Legendele spuneau că e isprava necuratului, care a pus resurse de sare în adâncuri, iar apa e sărată precum a mării. Drept dovada păsările de apă dulce, precum lebedele, niciodată nu poposesc pe acest lac.

Examenul pentru carnetul de șofer l-am dat într-un loc unde mașina urca singură. Polițistul examinator era de pe alte meleaguri și nu și-a dat seama de ce se întâmplă. Eu nu i-am spus, pentru a nu-i da prea multe idei. Am încercat să nu devină suspicios, străduindu-mă din răsputeri la momentul respectiv să nu opresc motorul. Pe urmă toate mișcările au devenit ceva obișnuit. Tu nu ai condus niciodată o mașină. Chiar m-ai întrebat ce este o mașină. Pentru mine, de asemenea, a fost un detaliu surprinzător să aflu că pe tărâmurile unde locuiai nu existau mașini, sau, poate, nu mai existau. Bineînțeles că am vrut să știu ce mijloace de transport aveați. Până atunci nu îmi dădusem seama și fusesem nevoit să merg mereu pe jos. Mi-ai spus că voi aveți stații de teleportare, și mi-ai arătat niște stații care semănau mult cu acelea de autobuz din locurile de unde veneam eu. Mă tot întrebasem de ce autobuzele nu circulau niciodată pe străzi. Dacă stau bine să mă gândesc, nu văzusem niciodată o mașină pe tărâmurile tale, și, de fapt, nici bulevarde și nici alte semne de circulație nu văzusem. Mi-ai povestit că mașinile făceau extrem de mult rău mediului înconjurător și de aceea se renunțase la ele. Erau precum caii și trăsurile din epocile de demult. Le mai puteai găsi doar pentru ședințe foto și prin muzee, sau prin târgurile de sărbători. Asfaltul străzilor și șoselelor unde circulaseră odinioară mașinile nu mai existau, fiind înlocuite de porțiuni de spatii verzi. Parcă eram pe un tărâm dintr-un basm. Erau doar cărări dacă voiam să circul, sau poduri rămase de pe vremea când mai circulau mașinile. Podurile, însă, erau destul de șubrede și majoritatea deveniseră deja monumente, cu valoare estetică. Nu mai existau materiale de construcție pentru ele de câteva secole.

Când ți-am povestit despre peștele zburător, ai zis că eu parcă sosisem în lumea reală dintr-o lume de basm. Totuși, în lumea ta erau păsări de foc, și acestea erau tratate precum erau la noi păunii. Când ți-am spus despre păuni, te-ai uitat la mine fară să mă mai crezi, de parcă ți-aș fi spus că la noi încă existau dragoni. De fapt, existau, însă deveniseră, cu timpul, pentru că nu se mai temea nimeni de ei, simple insecte. Se jucau cu ele copiii.

M-ai întrebat din ce lumi fabuloase am venit pe tărâmurile unde trăiai tu. Ți-am spus că nu e nici o filosofie și că lumea mea era planeta Pământ. Era planeta despre care se credea că e singura care poate susține viața, după o mulțime de ani când se sperase găsirea vieții pe alte planete. Mi-ai mărturisit că, pentru cei din lumea ta, Pământul era, de fapt, Atlantida, și că era o planetă înecată de ape. Ai spus că e o minune că existam, și că eram, probabil, singurul supraviețuitor, pentru că, în tot acel răstimp, nimeni nu mai pășise pe alte meleaguri de pe Pământ să își spună povestea.

Am fost curios cum se chema planeta voastră. Încercasem să nu atrag până atunci prea mult atenția asupra mea și asupra a cât de diferit eram față de voi. Până atunci nimeni nu observase nici o diferență între mine și ei. Nici măcar tu, până când am început să îți spun povești. La voi, în schimb, poveștile erau precum istoria la noi. Erau luate drept realitate. Nu ne dădusem niciunul seama de cât de surprinzătoare erau lumile în care trăiam, până când nu am făcut schimb de impresii. În plus, unele aspecte pe care le găseam deosebite erau banale în alte lumi. Nu aș fi crezut să existe flori din sticlă care să crească singure, fără să fie lucrate de meșteri. Probabil că vântul eroda altfel la voi, și lucra asemenea unui sculptor. La noi, marea realiza aceste obiecte de artă, natural, spontan. Văzusem acest fenomen pe plaja din sticlă colorată. Eu o numeam plaja cu bijuterii. Mi-ai spui că la voi toate plajele erau numai cu nisip.

Mă simțeam tot mai nerealist, uneori, deși, alteori, mi se părea că eu eram cel cu picioarele pe pământ. Știam însă amândoi că natura era un mare dar, iar noi îi aparțineam. Nu fusesem niciodată religios, însă această filosofie, de fapt, mai mult decât religie, mi se părea tot mai relevantă pe măsură ce amândoi contemplam diferențele dintre lumi.