-fragment-

Peste câteva ore, Leon avea întâlnire cu băieții din Orașul nevăzut, un ansamblu de săli care puteau fi accesate din diverse stații de metrou și unde aveau loc evenimente-hibrid între artă și știință: concerte, expoziții, adunări și dezbateri pe diverse teme, de la filosofie la politică, o replică modernă și populistă a piețelor publice de odinioară. Existau acolo, în zorii civilizației umane, câteva capete de pod la care oamenii se întorceau periodic și reconstruiau de la capăt podurile, iar și iar, pe urmele celor de dinainte, urme adânci, pe care praful și furtunile nu le acopereau niciodată. Leon își amintea cum fusese contactat de Val, cel care coordona acțiunile de artă stradală, trecuseră ani de când colaborau. Val nu avea în echipele sale de curatori, cum își ziceau, doar cei mai buni artiști, ci și cei mai buni tehnicieni, dar unii dintre aceștia erau inovatori, o parte dintre ei colaborau la regia evenimentelor holografice, iar Leon și-a amintit cum mama lui povestea cu entuziasm când a fost la primul concert holografic al unei formații nordice, foarte cunoscută în tinerețea ei. Cum membrii formației păreau vii și foarte tineri, cum s-au întors în timp cu toții cât a durat concertul. Ceea ce pentru părinții lui fusese o experiență inedită acum era ceva obișnuit, iar specialiștii în holografie erau foarte căutați. Competițiile sportive, transmisiile din diverse locuri, toate se desfășurau în mare parte în prezență holografică, iar oameni ca părinții lui Leon, care aveau peste șaptezeci de ani, aproape uitaseră aparatele vechi pe care le folosiseră cu doar câteva decenii în urmă. La fel cum mult timp nu au înțeles de ce fiul lor nu avea un serviciu stabil, ci mai multe. Platformele „împart un proiect“ se înmulțiseră și erau organizate pe domenii, era simplu să găsești ceva de lucru. În ultimii ani erau localizate și oricine putea găsi ceva chiar în zona în care locuia. Aproape toată lumea lucra concomitent la mai multe proiecte, iar Leon nu înțelegea, la rândul lui, cum de părinții săi și toți cei de-o seamă cu ei au putut lucra într-un singur loc, poate chiar toată viața, și să facă zilnic naveta în unele cazuri. Val bătea spre cincizeci de ani, glumea adesea că se apropie de „zona gri“, intra în neutralitate profesională. De obicei, neutralitatea putea începe mai devreme, dar strategii puteau lucra cât doreau, iar profesia lui se încadra la post-muncă, adică mai putea munci, dacă dorea sau dacă era nevoie de el. În primii ani ai carierei, Val fusese printre cei mai căutați informaticieni, deoarece știa limbajele de programare vechi, care nu mai existau în manuale, folosite de tot felul de antreprenori și de persoane publice care nu doreau să-și afișeze întreaga biografie pe site-urile de prezentare și doreau criptarea datelor. Arta stradală l-a atras de când era un puști și făcuse parte dintr-o bandă de Jucători video, pe atunci își foloseau numele din competițiile la care participau uneori și săptămâni la rând, devenind aproape una cu consola și cu ochelarii virtuali. Cei care au rămas jucători până la maturitate au rămas și camarazi, chiar dacă se specializaseră în alte domenii. Pe când erau cu toții niște adolescenți care se visau justițiari, scriau pe ziduri din oraș poreclele și codul nivelului la care ajunseseră în joc, pentru că existau competiții și pe cvartale. Era o abordare mai mult teribilistă, pentru că nu duceau lipsa unui suport de scriere, dimpotrivă. Dar în urma reconsolidării, de sub tencuiala unor clădiri vechi ieșiseră la iveală inscripții scrise poate de bunicii lor, mai mult versuri și figuri ale unor necunoscuți. Cui îi mai păsa cine era important în trecut? Val avea talent la pictură, psihologul îi recomandase să picteze ca terapie și alternativă la ritmul nebunesc al jocurilor, ar fi putut spune că pictura îl salvase. Astfel, pictând pe zidurile orașelor, a cunoscut alte cercuri de tineri care făcuseră din asta o meserie. Primeau comenzi să acopere cu desene diverse fațade banale și plicticoase, animând printr-o imagine colorată întreaga stradă. Multe dintre picturile lor deveniseră repere sau obiective de vizitat. Iar lui Val de atunci i-a sclipit ideea de a crea o formă de comunicare susținută din aceste inscripții stradale, care să vină cumva în completarea celor vechi. Strat peste strat de istorie. În paralel cu proiectele sale de inginer, s-a dedicat organizării acestei rețele, sacrificându-și timpul personal și alegând singurătatea. De Leon auzise în urma scandalului rupturii de Maestro, Val știa că terminase studiile academice devreme și fusese acceptat la nivelul post-academic, unde, de regulă, ajungeau cei mai mari ca vârstă și mai rar un tânăr de douăzeci și ceva de ani. Aceste rezultate îi confereau un rol de strateg și de planificator al viziunii în domeniile pe care și le alesese: artă și comunicare tehnologică. Val citise cu ani în urmă știrile virtuale despre restaurarea unei picturi a lui Leonardo da Vinci, realizată exclusiv de roboți, o acțiune considerată deosebit de importantă de către vectorii culturali și la care Leon participase ca proiectant artistic. Când l-a căutat, Val i-a povestit cu ce se ocupă, iar Leon a știut că vor rămâne prieteni. Era la puțin timp după ce se distanțase de Maestro, devenit nociv și lacom. Dorea să pună mâna pe Centrul de comandă al sistemelor de supraveghere din zonele publice, care includea și armata de drone. Reușise prin mită, șantaj, amenințări și crime să cumpere câteva segmente din oraș, ceea ce crease îngrijorare în rândul curatorilor stradali, care-și vedeau libertatea îngrădită. Maestro anunțase că nu-i va mai lăsa pe „mâzgălitorii de pereți“ să se manifeste în niciun fel și că încălcarea regulii va fi pedepsită.

Toată lumea se întreba de unde avea Maestro bani ca să cumpere arsenale întregi, iar ceea ce Leon știa de mult devenise bănuială pentru ceilalți, care nu aveau curaj să vorbească despre asta. Existau chiar fani — culmea! —, Maestro avea fani, era admirat pentru modul în care gestiona afacerile, făcând avere din nimic, iar pentru o anumită categorie de femei devenise idol. Nu neapărat pentru aspectul fizic, cât pentru prestanța și opulența afișate în public. Leon nu înceta să fie uimit de această atracție a naturii umane pentru latura rea, precum o călătorie necesară pentru a ajunge la partea bună.

Odată cu Val, intrase și Piki în ecuație, într-o operațiune de salvare a clădirii unei Opere în care fusese instalat un dispozitiv cu explozibil. Deși acest gen de substanțe fusese interzis, mai existau rezerve ascunse sau se făcea comerț ilegal, în cantități mici, dar suficiente. cât să pună în pericol câteva vieți.