În Elveticele, Hugo Pratt a prins gustul explorării lumilor interioare, al spațiilor onirice, al realităților alternative, al temporalității subiective. Procesul se radicalizează în Mū, ultimul album din seria Corto Maltese, care se încarcă astfel și cu o nuanță testamentară. Ca și cum ar fi presimțit acest lucru, Hugo Pratt convoacă aici o serie de personaje cunoscute din debutul sagăi cortomaltesiene. Unele au avut deja apariții mai mult sau mai puțin episodice pe parcurs (profesorul Steiner, Boco Dorada, Levi Colomba), altele revin acum pentru prima oară după anii scurși de la prezența lor inițială (Tristan Bantam, Soledad, Jesus Maria). Autorul a simțit nevoia să reînnoade cu începuturile – și nu să continue aventurile care se anunțau la încheierea episodului petrecut în Țara Cantoanelor. Corto Maltese nu va porni, așadar, în căutarea sabiei fermecate a cavalerilor Mesei Rotunde, ci a unui continent dispărut, Mū.

Nu poate fi exclusă nici ideea presimțirii sfârșitului, care se manifestă la mulți autori prin revizitarea nostalgică a epocilor de început, epoci fericite, înnobilate de aura nostalgiei și de melancolia a ceva ce nu mai poate fi atins. Într-un studiu celebru, „Stilul târziu al lui Beethoven”, Theodor W. Adorno vorbea despre o „eliberare a spiritului”, de o energie brusc declanșată care împinge „opera târzie la limita artei, apropiind-o de document” (Adorno, 2009: 12). Într-adevăr, Mū e o lucrare plină de referințe istorice, geografice și filosofice, în care se întâlnesc nume culturale de primă mână (Platon) cu simpli aventurieri și evocarea unor legende fără nici o bază în realitate.

Ca întotdeauna, însă, Hugo Pratt manevrează lucrurile în așa fel încât granițele dintre realitate și ficțiune se topesc. Cea mai spectaculoasă poveste despre un continent scufundat îi aparține lui Platon. În Timaios și Critias (și îndeosebi în acesta din urmă) este relatată istoria Atlantidei, considerată de Hermocrate, unul din personajele lui Timaios, „o poveste de demult”, având ca obiect cetatea ideală. Istoriografia platoniciană nu s-a decis încă nici azi în ce măsură dialogurile dedicate Atlantidei se bazează pe fapte reale sau sunt, după expresia unui exeget, doar „un delir exotic”. Cert este că există o înlănțuire de tip livresc, în care poveștile decurg una din alta. Ceea ce rezumă Critias în Timaios și expune pe larg în dialogul care-i poată numele e „o poveste pe care a spus-o cândva Solon, cel mai înțelept dintre cei șapte” (Timaios, 20d). La rândul lui, Solon adusese povestea din Egipt.

Pe fond, e vorba de istoria a două cetăți, Atena și Atlantida, care înfățișau, fiecare în felul ei, cetatea ideală, formele de organizare socială și politică supreme. Deosebit de spectaculoasă e însă istorie Atlantidei, dispărută în urma unui șir de cutremure și inundații, erupții vulcanice și a excesului de dioxid de carbon: „Scrierile noastre pomenesc de o mare putere stăvilită cândva de cetatea voastră, putere care, în semeția ei, pornise împotriva întregii Europe și a întregii Asii, năpustindu-se dinspre Marea Atlantică. Căci pe atunci acea mare se putea traversa; iar în fața strâmtorii pe care voi o numiți Coloanele lui Hercule se afla o insulă. Această insulă era mai mare decât Libya și Asia la un loc; din ea, călătorii acelei vremi puteau trece pe celelalte insule și din acestea pe întreg teritoriul din față, ce se afla în preajma acelei mări, pe drept cuvânt numită mare. Interiorul strâmtorii de care vorbim pare a fi o fâșie îngustă de apă, având un loc strâmt de acces. Cât privește pământul care înconjoară acea adevărată mare el poate fi numit, cu deplină potrivire, continent. În insula aceea, Atlantida, s-a construit, prin puterea regilor ei, un mare și vrednic de mirare regat, care stăpânea întreaga insulă, precum și multe alte insule și părți din continent” (24e-25a).

Atlantida a atacat Atena, dar războinicii acesteia au respins atacul. La scurtă vreme, potrivit lui Critias cel Bătrân, strămoșul celui contemporan cu Socrate și Platon, „având loc năprasnice cutremure și inundații, într-o singură zi și în crâncena noapte ce i-a urmat, întreaga voastră armată strânsă la un loc a fost înghițită de pământ, iar insula Atlantida a pierit, scufundându-se în mare. De aceea, încă și azi, marea de acolo este greu de trecut și de explorat, mâlul aflat la mică adâncime, care provine din scufundarea insulei, stând drept piedică” (Timaios, 25d). Ziua fatidică ar fi fost, potrivit lui Otto Muck, 5 iunie 8498 î. Hr. În Critias, istoria Atlantidei prinde contur, cu descrieri ale minunatei vegetații, a obiceiurilor oamenilor, a frumuseții orașelor – îndeosebi a capitalei, înfățișată nu doar ca o Cetate Ideală, ci și ca un loc al utopiei (la Platon, există mai multe cetăți utopice: Kallipolis [în Republica], Atena [în Critias] și Magnesia [în Legi]). Ele au constituit, cu siguranță, o sursă de inspirație pentru cei care au imaginat și povestea altui continent scufundat, Mū. Cele mai multe surse îl plasează în Pacific, în zona Polineziei. Hugo Pratt propune o „unificare” a miturilor, imaginând un scenariu ingenios în care lumile comunică pe căi secrete.

Pe linie platoniciană, discuțiile despre Atlantida nu au încetat niciodată. Ele continuă să fie o sursă de controversă științifică și artistică. Dezbaterile despre celălalt presupus continent dispărut, Mū, au cunoscut o adevărată vogă la sfârșitul anilor 1920 și în anii 1930, îndeosebi sub influența cărților lui James Churchward. Înaintea lui, Augustus Le Plongeon, care studiase în amănunțime urmele civilizației Maya în Yucatán, a emis ipoteza că probele descoperite acolo s-ar afla la originea culturii din Egipt și Mesoamerica. Altfel spus, Mū ar reprezenta un important leagăn de civilizație cu neașteptate ramificații planetare.

Pornind de la o serie de tăblițe mexicane descoperite de el în India și de la cele 2500 de tăblițe ce provin din Mexico, scoase la lumină de William Niven, James Churchward a elaborat o teorie care a înflăcărat imaginația unei întregi generații. Ar fi vorba de înscrisuri ce conțin simboluri asemănătoare cu cele nordice ori uigurice, redactate în Limba Originară. Temele lor sunt asemănătoare cu cele ale istoricilor și filosofilor Antichității: amănunte despre Creație și despre origina vieții, despre Cele Patru Mari Forțe Cosmice. Aproximativ o sută de tăblițe sunt dedicate unui subiect special: crearea femeii. Bazat pe acest material documentar, Churchward se simte îndreptățit să elaboreze o ipoteză îndrăzneață:

„Grădina Paradisului nu s-a aflat în Asia, ci pe un continent, acum scufundat, din Pacific. Povestirea biblică a Creației – despre cele șapte zile și șapte nopți – nu provine de la oamenii de pe Nil sau Valea Eufratului, ci de pe un continent acum scufundat, Mū – Patria Omului. Aceste afirmații pot fi dovedite de dovezile complexe aflate pe tăblițe demult uitate din India și din alte țări. Ele vorbesc despre această ciudată țară cu 64 milioane de locuitori, care, acum 50 de mii de ani, a creat o civilizație superioară, din multe puncte de vedere, civilizației noastre. Ele descriu, printre alte lucruri, crearea omului în ținutul misterios Mū. Cu certitudine, povestea biblică a creației, așa cum o cunoaștem astăzi, s-a dezvoltat din datele impresionante culese din aceste tăblițe străvechi care spun povestea lui Mū, o poveste veche de 500 de secole” (Churchward, 1931:7).    Demersul lui Churchward aparține unui gen de mare succes, începând cu partea a doua a secolului al XIX-lea. Tehnicistă și științifică prin excelență, epoca victoriană a încurajat o literatură bazată pe amestecul de date certe, verificabile, cu ipoteze fanteziste, ba chiar utopice. James Churchward a profitat de această vogă, propunând o serie de cărți menite să înfierbânte imaginația unui public pentru care ținuturile exotice și libertatea de a sonda necunoscutul deveniseră o hrană cotidiană. Nu ne-am propus să facem aici o descriere și să propunem o critică a demersurilor lui Churchward. Înregistrăm doar enorma lui popularitate și felul în care un autor din aceeași stirpe, precum Hugo Pratt, se înscrie în seria creatorilor de utopii culturale.

Vorbind despre împrejurările creării albumului Mū, Hugo Pratt vorbește despre o discontinuitate. Se știe că artistul avea deja pregătite câteva planșe care anunțau o serie de întâmplări desfășurate în imediata continuitate a Elveticelor: „Rasputin vrea să li se alăture lui Corto Maltese și Tamarei de Lempicka, dar este blocat la vamă. E întrebat dacă are un loc de muncă în Elveția, iar el răspunde că vrea să lucreze ca gigolo. Vameșul verifică dacă există vreo lege care să interzică să vii în Elveția pentru a munci ca gigolo, dar nu găsește nimic, Rasputin îl sfătuiește pe vameș să se facă și el gigolo. După aceea, ar putea exista o secvență legată de alpinism” (Petitfaux, 1990: 131).

E de presupus că nici Pratt nu știa mai mult despre ceea ce avea să urmeze. Putem, totuși emite ipoteza că noul episod ar fi combinat elemente din Celticele cu tehnica folosită pe scară largă în Elveticele, aceea a visului. Opțiunea lui Pratt a fost însă diferită, o revoltă față de o manierizare pe care o simțea instalându-se: „După Elveticele, am dorit să mă întorc la marea aventură, cu mai mult exotism și mai puține referințe literare. Inițial, am ezitat între două posibilități: Guatemala și căutarea unei vechi cetăți, sau Indonezia, poate pentru o continuare la Tinerețea lui Corto. În cele din urmă, am ales o poveste despre Atlantida, despre continentul Mū: s-a vorbit atât de mult despre Atlantida, încât am vrut să dau propria mea variantă asupra acestui subiect.” (Pratt, 1990: 131).

Așadar, două imperative: revenirea la marea aventură și diminuarea referințelor culturale. În mod ironic, nici una din aceste deziderate nu se regăsește în Mū. Corto Maltese nu mai participă la o aventură propriu-zisă, ci la o serie de discuții privind un subiect palpitant: cel a unui presupus continent dispărut. În loc să se diminueze, trimiterile culturale și referințele livrești abundă. Accentul se mută, involuntar, de pe erou pe autor. Se simte în fiecare desen și în fiecare pagină că Hugo Pratt era profund interesat de discuțiile în jurul acestui subiect, că pasiunea confiscase atât imaginația, cât și îndatorirea profesională. Lumea dispărută a continentului Mū „torpilează” universul lui Corto Maltese, înecat și el o dată cu teoriile și viziunile privind dispariția, în urma unor catastrofe naturale, a unor presupuse continente.

Catastrofismul confiscase deja de ani buni lumea cinematografului și a literaturii de divertisment. Dar asta nu înseamnă că Hugo Pratt se alinia slugarnic la o tendință culturală dominantă. Obsesia continentului Mū dată încă din perioada de început a seriei Corto Maltese, fiind un subiect de conversație încă de la primul episod. Acolo, profesorul Steiner emitea ipoteza că faimoasa Carte a morților ar fi o scriere egipteană „dedicată oamenilor care au murit cu prilejul distrugerii continentului Mū”. Evident, aceștia erau „strămoșii egiptenilor și ai altor rase umane”.

Albumul readuce în prim-plan (cel puțin în prima sa parte) personaje precum Tristan Bantam. Între timp, adolescentul din 1916 ajunsese un bărbat în toată firea (acțiunea din Mū e plasată în anul 1925), absolvise Trinity College, la Universitatea Cambridge, și lăsa impresia că e un veritabil om de știință. Asemeni lui Corto Maltese (și, de altfel, precum toate celelalte personaje din saga marinarului născut în La Valetta), Tristan nu pare să fi îmbătrânit deloc. Cititorul îl recunoaște (nu fără uimire) din prima clipă, așa cum îi recunoaște și pe Rasputin, profesorul Steiner, pe Boca Dorada ori pe Soledad. Printr-o stranie întâmplare, toți par să fi avut acces la băutura magică descoperită de Corto Maltese în periplul lui elvetic.

Sursele livrești ale lui Hugo Pratt sunt, fără îndoială, și mai presus de orice, cărțile colonelului James Churchward. Evident că nimeni nu a văzut tăblițele din Naacal, ele fiind, în proporție de sută la sută, rodul imaginației colonelului cu vocație de explorator al lumilor imaginare. La baza demersurilor sale se află mitul teosofic al Lemuriei, întru totul asemănător cu fanteziile lui Augustus Le Plongeon. Acesta pretindea că a descifrat o serie de hieroglife în care era povestită în amănunt istoria unui ținut străvechi. În 1896, Le Longeon a publicat volumul Queen Moo and the Egyptian Shinx, care l-a impulsionat pe Churchward să dea veșmânt științific spectaculoaselor năluciri privind istoria, geografia, cultura și creația artistică a continentului Mū. Acesta s-ar fi întins între Hawaii și Fidji și între Insula Paștelui (astăzi un teritoriu chilian) și Insulele Mariana.

Din galeria celor care l-au influențat pe Hugo Pratt nu pot lipsi scenaristul William Ritt și Clarence Gray, părinții eroului de bandă desenată Brick Bradford, protagonist al multor aventuri plasate în zona mitologicului, a miraculosului și a fantasticului. Deși autorii au fost americani, aventurile aviatorului din Kentucky s-au bucurat de o enormă popularitate îndeosebi în Australia, Noua Zeelandă, Franța și Italia. Unul din episoadele ce-l au protagonist pe Brick Bradford (rebotezat în Franța Luc Bradefer – „Braț de fier” – și în Italia Giorgio Ventura) are de-a face cu civilizațiile precolumbiene. Nu fără umor, Hugo Pratt spunea că nu e exclus ca în deambulările lui prin aceeași lume Corto Maltese să-l fi întâlnit pe Brick Bradfort, personaj animat de aceeași curiozitate și îndrăzneală de a înfrunta necunoscutul. Autorul venețian aducea, prin acest gând, o contribuție la unificarea spațiilor imaginare, în care toți eroii sunt contemporani și locuiesc în aceeași realitate. Ritt și Gray l-au plasat pe Brick Bradford într-o epocă ulterioară celei în care a evoluat Corto Maltese, dar acest lucru nu constituie un impediment. Dimpotrivă…

Albumul a fost premers de un text al lui Hugo Pratt, „Atlantele”, bazat pe cercetările legate de lumile imaginare și civilizațiile misterioase ori dispărute. El e rezultatul ultimelor mari călătorii întreprinse de autor în Argentina și alte țări din America de Sud și Centrală, și în Insula Paștelui, dar și în Statele Unite și Canada. Cel mai memorabil popas a fost cel din Insula Paștelui, locul în care, nu doar pentru Hugo Pratt, supraviețuiau dovezi ale existenței unui continent scufundat cândva în trecutul îndepărtat. Nutrit cu lecturi din Pierre Loti și Thor Heyerdahl, Pratt ajunsese, după mărturisirile unor apropiați, obsedat de existența unui tunel care să permită accesul în lumea invizibilă a legendarelor insule.

Printre limbile super-minoritare ale Europei există o limbă, romanșa, care poate fi considerată una dintre cele mai bogate de pe continent în termeni literari, cel puțin în raport cu numărul mic de vorbitori. Ei abia se ridică la cincizeci de mii, dar privind literatura lor, vom fi uimiți nu numai de numărul mare de lucrări publicate, ci mai ales de calitatea lor, așa cum sugerează traducerile lor în alte limbi, în primul rând în germană, dar, de asemenea, și în franceză, în română ori chiar în engleză. Unul dintre ele este deja un clasic incontestabil al ficțiunii postmoderne a secolului nostru, Sez Ner al lui Arno Camenisch (Alp,[1] 2009), la fel ca romanul scurt al lui Gian Fontana despre xenofobia rurală și manifestarea ei totalitară, „Il president da Valdei” (Primarul de Valdei, 1935), este un clasic al ficțiunii secolului XX.