Există, precum în fizică, un circuit al literelor. Să nu vă gândiți că nu este, cel puțin, la fel de complex ca circuitul apei în natură. Lucrurile stau în felul următor. O oarecare literă, să presupunem, litera „I”. Una de o simplitate crasă. Care nu spune mare lucru. Ea, singură, nu poate forma nici măcar o interjecție, ce să mai vorbim de un cuvânt! Litera „I”, la început, e timorată, așa cum se cade unei litere de sine stătătoare, amiabilă, respectuoasă până la Dumnezeu și înapoi. Nu o bagă nimeni în seamă. Este firesc. Sunt atât de multe litere care așteaptă la rând. De ce „I”-ul nostru ar avea mai mult noroc?!  Dar, prin conjuncturi neașteptate( să presupunem că litera noastră are o ambiție nemaiîntâlnită), cu chiu cu vai, ajunge în brațele unui maestru al literelor. Acesta se joacă cu ea, bineînțeles, el are o debara plină cu litere, în casa veche de văiugă, în pivniță sau în pod. Naivă, litera noastră mușcă momeala. Și ce să vezi!?  Apare primul cuvânt. Să presupunem că ar fi „Intuiție”. De aici încolo datele problemei se vor schimba radical. Deseori, maeștrii păpușari sunt avari. Țin prizonieră această pasăre a tinereții, ani buni, până în ultimul ceas. De aceea, când închid ochii, în urma lor, rămân penele roșii ale păsării tinereții.

Dar să revenim. Cuvântul, acum, mai mult ca niciodată, devine el, însuși, prins în mrejele sensului propriu, în apele tulburi ale ego-ului de aur. Și vrea, de unul singur, să înfrunte valurile oceanelor și mărilor. Este oprit cu mare greutate să nu sfârșească lamentabil. Fiecare literă e păcătoasă, are o chichiță, hibă proprie. A noastră are o ambiție de nestrămutat. În cele din urmă, Intuiția primește un nou cuvânt, de data asta un verb. O acțiune. O direcție. Să presupunem „ Intuiția nu zăbovește”. Și mai multă încredere. Mai multă bătaie de cap. Maestrul știe ce are de făcut. După cum ați observat cuvintele vin greu, ca o răsplată. Ele vor fi plătite cu vârf și îndesat de sărmana literă. Să nu credeți că ele vin așa din doleanța maestrului păpușar al literelor de a fi altruist. Deloc. Totul se plătește. Deviza țărilor din fostul bloc comunist. Statul îți poate oferi orice. Dar plătești. Vrei o funcție? Se rezolvă! Dar cu bani grei. Vrei o casă nouă într-o zonă rezidențială? Numaidecât. Vrei putere? Stai la coadă. Puterea e felinarul cel mai mare din cartier. Și tot așa. Joc moștenit de la ceilalți maeștrii păpușar de dinainte. Iată! În lumea literelor lucrurile nu stau altcumva. Din păcate, societatea de consum nu oferă, în statele prost capitalizate, soluții mai bune. Pentru că după o cultură de zeci de ani de comunism anost, solul infestat nu poate scăpa, atât de repede, de compușii reziduali. Mai degrabă a scăpat de toate roadele fostului regim, fie ele cu preț încercat plătite, uneori cu vieți nevinovate, așa cum se cade unui totalitarism.

Totuși, mai există o speranță. O luminiță gălbuie în odaia bătrânei, cu prosop la ochiul de sticlă, cu icoana bătătorită de buricul degetelor, cu cratița pe plită, cu găleata de apă rece din fântâna de la poartă, cu televizorul pornit. Ea, în fiecare seară, își face cruce, spunând: „ Doamne, pupați-aș tălpile!” Cu toți nepoții și copiii în gând, pe care i-a crescut, doarme ca un urs. Iar a doua zi, când soarele abia mijește curios, să vadă ce mai fac rățuștele de pe baltă, salcâmii bătuți de vânt, albia de lemn rezemată de uluci, ca un copil curios, pe ea o găsește aducând un snop de coceni vitelor, chit că gerul a trezit pietrele leneșe de pe hududoi. Pe ea nu a ascultat-o nimeni.

Maestrii păpușari au uitat povețele ei, din gâtul uscat și curat, care nu putea să țipe niciodată:

„ Să înveți și să fii cuminte, maică mare!”