Președintele Americii, Harry Martin, avea la dispoziție sub blatul din Biroul Oval două butoane. Unul roșu, aflat în partea dreaptă și care ar fi urmat să fie folosit în caz de pericol major. Al doilea buton, de culoare galbenă, se afla în partea stângă și fusese instalat de curând la cerința expresă a președintelui când a văzut că o mulțime de obligații diplomatice îi consumau mult mai mult timp decât i se părea lui normal. La apăsarea butonului galben ar fi trebuit ca fie șeful de personal, fie unul dintre agenții de pază să intre precipitat și să anunțe că a apărut o situație de urgență care necesită prezența președintelui.
Astăzi, de peste trei ori degetul președintelui alunecase pe marginea butonului, pentru că era plictisit la culme de perorațiile ministrului de externe al Columbiei, care solicita un nou ajutor pentru țara sa. După spusele lui, dacă acest ajutor va fi aprobat, dinspre Columbia vor curge spre America numai lapte și miere, în locul miilor de tone de droguri ca până acum.
„Îi mai dau trei minute”, își spuse președintele în gând și apropie iar degetul de butonul salvator, dar nu fu nevoie să îl apese, fiindcă pe ușă năvăli Tyler Burke, șeful personalului din Casa Albă, care se apropie și se aplecă spre președinte, și spuse destul de tare ca să audă și ministrul Columbiei:
—O problemă de siguranță națională solicită de urgență prezența dumneavoastră în sala de ședințe.
„Camera de ședință” era numele de cod pentru buncărul aflat la peste 200 de metri în adâncurile capitalei și, spre deosebire de ceea ce credea toată lumea, nu era sub Casa Albă, ci mult mai departe, spre nord. Se ajungea la el mai întâi cu un ascensor de mare viteză, de la care se pleca apoi cu un vagon închis ermetic. Buncărul era prevăzut cu aer condiționat dublu filtrat și cu tot ce era nevoie pentru a ține legătura cu toate structurile de comandă din țară și din lume.
Președintele se ridică precipitat, prefăcându-se că nu aude protestele ministrului de externe columbian, și îl urmă pe șeful personalului. După ei, au ieșit și cei doi membri ai serviciului secret care asigurau paza președintelui.
Spre uimirea președintelui, în loc să se îndrepte spre apartamentul prezidențial, șeful de personal o luă la stânga și deschise ușa care adăpostea camera de unde pornea liftul de mare viteză spre buncăr.
—Profesorul Steve Ward, președintele Comisei Alien19, a solicitat de urgență prezența dumneavoastră în buncăr. Din câte mi-a spus, este o problemă urgentă pentru că el crede că planeta este într-un pericol major. Un pericol major pentru umanitate.
—Profesorul Ward mereu crede că planeta este într-un pericol major, a bombănit președintele, dar l-a urmat grăbit pe șeful de personal.
Cu ei în lift au mai intrat cei doi agenți din serviciul secret, plus Andreea Price, șefa grupei din Serviciul Secret care asigura paza în dimineața aceea.
—Sincer să fiu, când te-am văzut că intri așa de grăbit, am crezut că am apăsat fără să vreau butonul galben. Oricum, de vreo trei ori era să o fac, fiindcă mă săturasem… Știi ceva despre ce s-a întâmplat?
La întrebarea președintelui, șeful de personal a ridicat doar din umeri, după care a spus printre dinți:
—Nu știu nimic în plus, domnule președinte, dar profesorul părea foarte speriat.
Au ajuns abia după câteva minute chinuitoare de așteptare, în timp ce vagonul electric străbătea cu viteză cei patru kilometri de la ascensor și până la buncărul propriu-zis.
Când au intrat, au văzut că o bună parte din membrii comisiei Alien19 erau deja acolo și s-au ridicat cu toții în picioare, la sosirea președintelui. Vreo șapte persoane. Camera era mare, avea peste 300 de metri pătrați și peretele opus intrării era prevăzut cu ecrane imense pe care se derula aceeași scenă la care priveau toți cei din încăpere.
Profesorul Ward i-a ieșit în întâmpinare și l-a poftit mai aproape de ecranul principal.
—Vă rog să priviți mai întâi la acest film, nu durează decât trei minute și pe urmă am să vă spun care cred că este marele pericol pentru omenire.
Președintele s-a apropiat și a privit atent la monitorul pe care se vedeau o mulțime de călăreți care păreau a fi arabi și care se învârteau în cerc în jurul unei stânci, în care trăgeau din când în când cu armele din goana cailor.
După ce filmul s-a sfârșit, președintele s-a întors spre profesor și l-a întrebat încruntat:
—Atât? Ce ar trebui să înțeleg de aici?
—Călăreții din imagine sunt luptători berberi din tribul Masmuda care au descoperit că ieri în teritoriul lor a apărut un monolit stâncos. Din motive care nu ne sunt foarte clare, berberii au considerat apariția acestei stânci cu aspect sticlos o intruziune și au reacționat în singurul mod în care știu ei reacționa la o invazie: au tras cu armele în acest monolit.
—Fără prea mare efect, din câte se pare – a spus președintele. Dar tot nu văd unde este pericolul pentru care am fost adus aici.
Profesorul a manevrat o telecomandă și pe monitor a apărut o imagine care se vedea clar că este luată din satelit.
În imagine se vedea de data asta foarte bine monolitul. Părea că este un cristal foarte mare și care în lumina soarelui nu își dezvăluia foarte multe din amănunte, dar într-o parte se zărea o zgârietură ca o fisură și care în mod sigur părea să fie produsă de unul dintre gloanțele beduinilor.
—Un pic de efect se pare că tot a avut, domnule președinte, spuse profesorul și mări imaginea până când fisura apăru foarte clar pe monitor.
Lângă ea se ivi o scală și s-a putut vedea că fisura produsă de gloanțele beduinilor nu era mai mare de 2-3 centimetri.
—Tot nu înțeleg de ce o fisură de 2 centimetri pe un monolit din mijlocul deșertului ar prezenta un pericol pentru planetă, așa cum m-a asigurat șeful de cabinet când m-a chemat aici.
—Nu părea niciun pericol la început, domnule președinte, dar pentru că monolitul acesta cristalin era destul de ciudat, am solicitat monitorizarea lui 24 de ore din 24. Iar imaginile de azi-noapte ne-au arătat următoarea surpriză.
Pe monitor a apărut monolitul și, deși în jurul lui era întuneric, în el se vedeau strălucind o mulțime de luminițe. În momentul în care imaginea a fost mărită, s-a văzut că de fapt erau constelații.
—Stai puțin, a spus președintele uimit. Ce avem noi aici? Un efect holografic sau la ce anume ne uităm?
—Se pare că ne uităm chiar la un fragment de Univers, domnule președinte. Cel puțin asta este concluzia la care au ajuns toți cei care au studiat monolitul și interiorul lui.
Președintele vru să mai întrebe ceva, dar profesorul a manevrat telecomanda și pe ecran a apărut o nouă secvență.
Monolitul era tot în centrul câmpului vizual, se vedea că este dimineață și beduinii încă se învârteau în jurul obiectului, dar mai încet și fără să mai tragă în el.
Dinspre nord, și-au făcut dintr-odată apariția câteva autovehicule militare. Păreau a fi șenilate și deși nu aveau însemne vizibile, au fost identificate de Sebastian Fisher, șeful CIA, care a luat cuvântul.
—Sunt șapte vehicule de deșert cu echipaj de cinci locuri fiecare plus șoferul, înarmate cu aruncătoare de flăcări și mitraliere standard de 14,5 mm. Sunt rusești și cel mai sigur au ajuns acolo de la șantierul de irigații de la oaza El Borma, situat la numai 75 de kilometri. Știm de mult că rușii au adus vehicule blindate la oază, motiv pentru care credem că se ocupă și de exploatarea unor minereuri strategice. Dar de data asta a fost bine că au intervenit înainte ca berberii să mai facă alte fisuri în monolit. De obicei condamnăm o astfel de acțiune brutală, dar de data asta a fost bine.
Pe ecran s-a văzut cum tanchetele s-au apropiat de monolit și au tras câteva focuri în aer, probabil i-au și somat pe berberi, dar aceștia s-au adăpostit în spatele monolitului, de unde au început să tragă spre mașinile blindate.
—Mai mult ca sigur că rușii au supravegheat și ei zona și au văzut fisura din monolit, în mod incontestabil și-au dat seama și de ce natură e, așa că evită să tragă în direcția lui, pentru a nu provoca noi fisuri.
Trei dintre tanchete au început să ocolească monolitul și în cele din urmă berberii au fost nevoiți să se predea. Poate chiar și-au epuizat muniția.
Din direcția de unde au venit tanchetele și-au făcut apariția și câteva camioane militare, din care au coborât o mulțime de soldați care, în numai câteva minute, au instalat deasupra monolitului un cort verde.
—Și gata cu distracția, a oftat președintele. De acum nu mai putem vedea nimic decât dacă eventual le cerem rușilor un loc în primul rând la spectacol.
—Nu chiar așa, domnule președinte. Avem o sursă în interiorul cortului și sperăm să primim cât de curând imagini de acolo, a spus Sebastian Fisher.
Pe ecran nu se mai vedeau acum decât cortul verde și soldații ruși care mișunau în preajma lui, iar președintele s-a întors spre cei din comisie și i-a întrebat:
—Ce explicație aveți, domnilor? Cum ar putea un fragment de Univers să ajungă acolo, în mijlocul Saharei?
Toți cei prezenți au plecat capetele, deși discutaseră subiectul acesta pe toate părțile până să ajungă președintele. În cele din urmă, Ed Hull, un astrofizician renumit, a luat cuvântul:
—Nu avem decât supoziții, domnule președinte. Vedeți dumneavoastră, se tot vehiculează în ultimul timp probabilitatea ca Universul nostru să mai aibă asociate 11 universuri care se află oarecum în stare latentă. Sunt pliate întrucâtva la niște dimensiuni atât de mici, încât nici nu ni le putem imagina, dar de fapt ele au dimensiunea universului nostru, numai că nu sunt în același spațiu cu al nostru. Ceva ce s-a petrecut aici pe Pământ a permis desfășurarea unuia dintre ele. E clar că este un alt univers dintr-o altă dimensiune, pentru că dacă ar fi fost numai o bucată din Universul nostru, atunci ar fi trebuit să străpungă planeta în întregime și nu doar să scoată capul acolo.
Toți ceilalți din comisie au dat din cap că sunt de acord cu spusele lui Ed Hull.
Profesorul Ward a intervenit și el:
—Domnule președinte, până să veniți dumneavoastră, noi am discutat diferitele aspecte ale acestei probleme. Ne-am întrebat cum este posibil să fi ajuns acolo, în mijlocul Saharei? Am ajuns la concluzia că fie asta face parte dintr-un proces natural, cu o perioadă prea mare ca să îl putem noi studia. Probabil că așa se comportă universurile din când în când, este ca și cum un verișor și-ar vizita ruda care întâmplător se află în curtea noastră. În acest caz, nu avem ce face decât să ne rugăm ca această fisură să nu se străpungă, fiindcă în acest caz, dacă nu găsim ceva suficient de rezistent ca să o acoperim, în cele din urmă toată atmosfera Pământului se va scurge pe acolo, în Universul acela nou-apărut atât de brusc în viața noastră.
Privi în jur, privi spre ecran unde nu se întâmpla nimic nou și continuă.
—O a doua ipoteză discutată, dar cel mai puțin probabilă, este ca o persoană de aici de pe Pământ să fi făcut ceva care să fi provocat această intruziune. Dar așa cum am spus, asta este puțin probabil, fiindcă un univers, oricât de pliat ar fi el, nu este un pui de găină pe care să îl ademenești cu câteva grăunțe, indiferent de natura lor. Deși asta ar fi cea mai comodă ipoteză, fiindcă în acest caz nu ne rămâne decât să identificăm cauza, să o eliminăm și să sperăm că va dispărea și problema produsă de ea.
În tăcerea care s-a lăsat, Sebastian Fisher, șeful CIA, a ridicat mâna și a arătat spre ecran, unde se vedea iar un film, în direct de data asta, din interiorul cortului instalat de ruși.
Filmarea avea o rezoluție înaltă, dovadă că era făcut cu o cameră profesionistă și nu cu un simplu telefon. Avea și sonor, și în fundal se auzeau voci în rusește care discutau ceva.
În prim-plan se vedea fisura: peste ea, cineva o pus o riglă și s-a putut vedea că are trei centimetri și câțiva milimetri. Chiar în timp ce se efectua măsurătoarea, se pare că fisura s-a străpuns și rigla a fost atrasă spre mica gaură formată. S-a rupt în două, apoi printre bucățile formate a început să se scurgă aerul și șuieratul lui a devenit tot mai strident, pe măsură ce fisura se lărgea.
—Am dat de dracu’, a spus unul dintre tehnicienii care asigurau transmisiunea și chiar dacă toți s-au uitat urât la el, nu se putea spune că nu erau de acord cu el.
Minute în șir, au privit apoi cum militarii ruși au încercat să astupe cu diferite materiale fisura, dar fără succes. Se vede că nu erau pregătiți și că doar improvizau. În cele din urmă, văzând că nu au succes, ba, mai mult, fiecare acțiune a lor mărea fisura, s-au oprit.
În liniștea care s-a lăsat, s-a auzit dintr-odată sunând un telefon. Un tehnician a ridicat receptorul și a privit spre președintele Harry Martin, apoi a spus:
—Președintele Rusiei dorește să vorbească cu dumneavoastră, domnule președinte.
Toți s-au privit între ei îngrijorați: dacă președintele Rusiei își călca pe inimă să sune atât de repede era clar că situația se deteriora rapid.
A pus telefonul pe speaker și a răspuns:
—Da domnule Pontin, vă ascult!
Președintele Rusiei a vorbit precipitat, cum cei de față nu își aduceau aminte să îl fi auzit vreodată:
—Am să trec direct la subiect, fiindcă situația devine tot mai urgentă cu fiecare clipă care trece. În sudul Tunisiei a apărut un monolit cristalin de origine necunoscută. Când am ajuns la el și l-am asigurat, am așezat un cort deasupra lui ca să îl putem observa în întuneric. Astrofizicienii consultați au spus că nu face parte din Universul nostru. Aspectul spectrografic și alte amănunte i-au făcut să presupună că este vorba de alt Univers, care face parte din altă dimensiune. V-am trimis chiar acum un fișier video cu monolitul filmat de aproape. Până să asigurăm locul, monolitul a fost descoperit de o ceată de berberi care, în felul lor primitiv, au crezut că singura cale în care pot să reacționeze este să tragă cu arme de asalt în el. În felul acesta, au reușit să-i creeze o fisură.
Pe ecran a apărut fișierul video trimis de ruși, dar era ca acela vizionat înainte. Poate ceva mai clar, dar la fel.
—Ok, am văzut fișierul, domnule președinte. La ce ar trebui să ne uităm?
—Doar la fisură și la nimic altceva. Deocamdată are numai doi centimetri și ceva, dar aerul din atmosfera terestră a început deja să se scurgă prin ea în spațiul vid al noului univers. După cum vedeți, soldații prezenți la fața locului încearcă să o închidă cu diferite materiale, dar nu reușesc. Dimpotrivă, fiecare nouă încercare nu face altceva decât să lărgească fisura. E adevărat că nici nu au fost pregătiți pentru așa ceva și că nu au materiale potrivite la îndemână.
Au privit pe ecran iar și iar cum soldații improvizează și pun tot felul de lucruri peste fisură, dar, într-adevăr, după fiecare încercare nereușită fisura părea mai mare cu câțiva milimetri.
—Și cum sperați să vă putem noi ajuta?
Președintele Pontin a părut o clipă încurcat, dar în cele din urmă a spus grăbit.
—Nu are rost să mă mai ascund. Am aflat că specialiștii dumneavoastră tocmai au descoperit o substanță nouă cu proprietăți interesante. Din câte știu, se numește Eldrex și este deocamdată top secret, dar se intenționează să fie folosită la confecționarea rolelor de scoci pentru a fi folosite pe navele spațiale în caz de fisuri. Credem că s-ar potrivi perfect în acest caz, așa că vă rugăm să ne dați câteva role din acest scoci, pentru a rezolva problema.
În centrul de comandă se lăsă o tăcere mormântală, fiindcă niciunul dintre cei prezenți nu știa despre ce anume vorbește președintele rus.
Dar timpul era scurt, iar dacă așa ceva exista, în mod sigur se va găsi în cele din urmă, așa că președintele american spuse, încercând să fie ferm:
—Sigur că da, domnule președinte. În cel mai scurt timp, un avion va pleca spre dumneavoastră cu rolele solicitate. Dar aș avea rugămintea ca în același avion să fie și câțiva oameni de știință trimiși de noi, pentru a putea studia la fața locului fenomenul.
Președintele CIA, care chiar se pregătea să scrie pe o foaie o solicitare asemănătoare pe care să i-o dea președintelui său, ridică doar degetul mare, în sens aprobativ.
Președintele Americii se pregătea să încheie convorbirea și să aranjeze trimiterea rolelor de scoci spre Tunisia, dar nu se putu abține de la un joc de cuvinte:
—Dacă scociul trimit de noi rezistă înseamnă că vom avea un Univers lipit cu scotch. Sper că vă dați seama că asta este, chiar în caz de reușită, doar o rezolvare provizorie și că va trebui să găsim ceva mai consistent.
—Sigur că da! admise președintele rus cu jumătate de gură.
—Și ar fi bine să vă amintiți că tradiția berberă este una destul de primitivă și să aveți îngăduință cu cei pe care i-ați capturat.
—Așa vom face, domnule președinte, fiți sigur de asta! Iar dacă scociul trimis de dumneavoastră nu rezistă și nu blochează fisura, și nu vom găsi altă soluție, promit să mă gândesc la tradiția asta și în momentele în care noi vom respira ultimele molecule de aer de pe Pământ.
Telefonul a fost pus de cealaltă parte în furcă și nu s-a mai auzit decât sunetul tonului care, deși era un sunet normal, parcă avea o nuanță amenințătoare.
—Gata cu Camera de comandă, a spus președintele. Se pare că nu mai este nevoie să rămânem aici. Trimiteți rușilor ceea ce au cerut și nu uitați să mă țineți la curent din oră în oră.
*
Dorin era student în anul al treilea la Facultatea de Matematică-fizică din Brașov. Era, după cum îl tachinau uneori prietenii, un ciudat hibrid nereușit între talentele și ocupațiile părinților lui. Tatăl lui era un renumit profesor de fizică chiar la facultatea unde învăța el, iar mama o nu mai puțin renumită violonistă la filarmonica din localitate.
Problema lui era că îl pasionau amândouă domeniile și uneori chiar nu știa cum să se împartă între ele. Dacă la facultate nu avea probleme nici cu fizica, nici cu matematica, în ceea ce privește muzica, deși interpreta cu plăcere bucăți destul de grele, își dădea seama că nu va ajunge niciodată un virtuoz la fel ca mama lui.
Singurul mod în care credea că poate îmbina într-un fel sau altul cele două pasiuni era să studieze teoriile vechi despre muzica sferelor, în care cele două domenii se îmbinau atât de elegant. Nu mai știa unde găsise fragmentul acesta de text, dar și-l notase pe toate cursurile, deși nici nu ar mai fi avut nevoie, fiindcă îl învățase de multă vreme pe dinafară:
„Muzica sferelor nu este numai o metaforă, o expresie a perfecțiunii și a armoniei universale, inspirată de spectacolul stelelor de pe bolta crească, ci este și o realitate științifică. Savanții și filosofii Antichității, de la care moștenim acest concept, aveau nu numai cunoștințe impresionante despre Univers, ci și intuiții excepționale, pe care știința abia astăzi a început să le confirme”.
—A început să le confirme, bombănea el, dar nu se vor confirma singure. Trebuie lucrat la asta! Trebuie să le ajutăm și noi puțin!
Încerca în felul lui să descâlcească această enigmă și descărcase de pe net un fișier audio cu ceea ce autorii lui spuneau că este doar un fragment din Simfonia Universului. După ce Pitagora a fost primul care a vehiculat ideea de muzică a sferelor, mulți oameni de știință au încercat să descifreze acest imn cosmic. Citea și recitea fragmentele care i se păreau semnificative de pe net:
„Dacă o ciupești (coarda) într-un anumit fel, obții o frecvență anume, dar dacă o ciupești în alt fel, poți obține mai multe frecvențe, așa ai note diferite.”(Burt Ovrut). Michio Kaku, profesor la City University din orașul New York, spune că: universul este o simfonie, iar legile fizicii sunt armonii ale unei super-coarde”.
Deși nu avea asta ca materie de studiu la școală, a început să citească despre superstringuri tot ce găsea, fiindcă i se părea că în această teorie se ascunde și rezolvarea problemei lui.
Obișnuit cu interpretările la vioară ale mamei lui din bucățile dificile ale marilor clasici, atunci când asculta fișierul audio descărcat de pe net i se părea că lipsește ceva din el. Părea incomplet și a încercat să îl transforme cu un sintetizator audio foarte performant. Apoi și-a dat seama că nu poate rezolva mare lucru lucrând doar intuitiv, așa că a încercat să scrie o funcție matematică care să descrie mai bine ceea ce auzea.
Citea și recitea tot materialul bibliografic de care putea face rost și își dădea seama că este foarte aproape de o descoperire epocală.
Funcția care a ocupat mai întâi o singură foaie s-a întins mai târziu pe două, apoi pe trei și, în cele din urmă, s-a dat învins. Nu era vorba atât de rezolvarea ei, cât de faptul că nu îi rezolva toate problemele și mai ales cu precizia de care avea nevoie.
În timp ce lucra la ea, și-a adus aminte de o povestire SF pe care o citise în adolescență. În ea era vorba de un savant care în timp ce studia craniul unei fosile de dinozaur și-a dat seama cum ar fi putut să se audă sunetul de împerechere al animalelor preistorice. A realizat în cele din urmă un dispozitiv sub forma unei sirene de ceață pe care a montat-o într-un far maritim, convins fiind că mai trăiește cel puțin un exemplar din dinozaurul respectiv. Nu mai ținea prea bine minte, după atâția ani, cum s-a terminat povestirea, dar din adâncurile mării s-a ridicat în cele din urmă o fosilă vie din specia pe care o credea dispărută și s-a îndreptat spre farul de ceață ca să își găsească pereche. Nu mai era sigur, dar parcă savantul a murit în cele din urmă în îmbrățișarea fierbinte dintre dinozaur și turnul de ceață.
„Poate pățesc și eu la fel” și-a spus el într-o seară înainte de a adormi și, după ce s-a visat toată noaptea urmărit de mici universuri chemate din locurile unde erau ele pliate, dimineața s-a trezit cu rezolvarea limpede, de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo, în mintea lui.
Universul în care trăim noi ne arată doar cele trei dimensiuni cu care suntem noi obișnuiți, plus, bineînțeles, timpul, pe care toată lumea îl acceptă în ultima vreme drept a patra dimensiune. Dar toți savanții sunt de acord că de fapt mai sunt 11 dimensiuni, fiecare cu universul ei și care stau acolo ghemuite fiindcă condițiile nu au fost întrunite ca să se arate și ele. Uneori, când se plimba prin spatele grădinii pe lângă izvorul care clipocea ușor, gândindu-se la universurile lui, ridica cât un fir de ferigă și privea cum mugurii de pe frunză stau încolăciți, exact cum își imagina că arată și universurile la care se gândea el.
Mugurii așteptau doar umezeală și câteva raze de soare ca să se descolăcească, iar universurile, doar o muzică potrivită. Muzica Sferelor la care visau anticii, fiindcă ei mereu au avut intuiții despre cele mai multe descoperiri științifice.
În cele din urmă, obosit și exasperat, chiar dacă nu era sigur de el, și-a înregistrat fragmentul care i se părea lui că este reprezentativ și a făcut rost de o antenă parabolică la care a cuplat generatorul de mare frecvență pe care îl cumpărase pe eBay. L-a fixat pe frecvența rezultată din funcțiile lui, a îndreptat antena spre cer și a modulat radiofrecvența cu melodia din generatorul audio. L-a lăsat pornit cu speranța că ceva, măcar ceva se va întâmpla și că nu pierduse atâtea nopți și vise în zadar. După o oră, a simțit că parcă antena se clatină pe suportul ei fragil, dar cum nimic altceva nu s-a întâmplat, a oprit generatorul și s-a dus să se culce.
Ca de obicei, și de data asta noaptea s-a dovedit a fi un sfetnic bun, pentru că revăzând calculele și-a dat seama că a omis din mesajul lui cel mai important lucru: localizarea unde să se întâmple evenimentul, indiferent care ar fi fost acela: sosirea unui univers mic și drăguț sau doar o hologramă sau altceva asemănător.
Era sâmbătă și era liber, dar tot a lucrat câteva ore la asta, apoi, când a fost gata, a chemat-o pe Elena, prietena lui.
—Nu pot să vin decât spre seară, i-a spus ea repezit, așa cum vorbea în ultimul timp cu el.
Era studentă la Teatru și nu își dădea seama când vorbea ea sau vreunul din personajele pe care le interpreta și la care repeta mereu chiar și în viața de zi cu zi, pentru a-și intra mai bine în rol.
—Dar să nu întârzii, te rog, fiindcă am o surpriză enormă pentru tine.
În cele din urmă, la insistența ei a spus scurt:
—Un diamant magnific – apoi a închis înainte ca ea să apuce să ceară amănunte.
Ca să fie sincer, îi era cam frică de întâlnirea cu ea, fiindcă juca într-o piesă modernistă și interpreta rolul unei fete care avea centura neagră la karate, așa că mereu se antrena pe el, când avea ocazia.
Până seara, când a ajuns Elena, a tot verificat și reverificat cele două generatoare și legăturile dintre ele. Apoi a mai calculat o dată locul unde ar fi trebuit să apară universul lui, chemat din poziția unde se afla pliat acum.
Pentru că fata întârzia, a pornit generatorul, apoi a cuplat la putere minimă și generatorul audio. Muzica era într-adevăr minunată, dar scopul nu era să-i încânte pe auditori, ci cu totul altul.
Cam la un sfert de oră după ce ambele generatoare au funcționat la putere minimă fără să se întâmple nimic, a mărit puterea la jumătate.
Chiar în locul unde se aștepta el, pământul din grădină a început să se miște și un cristal strălucitor și-a făcut apariția din pământ. A oprit generatoarele, apoi s-a apropiat de cristal. Din depărtare ajungeau până la el câteva raze de lumină, dar tot se vedeau în adâncurile cristalului constelații îndepărtate. I-a venit să chiuie de bucurie, dar s-a abținut și a inversat melodia, apoi a pornit iar generatoarele și cristalul s-a retras ușor înapoi în pământ. Avea să studieze mai îndeaproape cristalul după ce va veni și Elena, deși murea de nerăbdare să își studieze cât mai repede realizarea.
S-a abținut și să-i dea telefon să o grăbească, fiindcă de multe ori când făcea așa ceva obținea un efect exact invers. Elena era o fată minunată, dar uneori putea fi tare încăpățânată.
În cele din urmă, a apărut și ea, dar a fost puțin dezamăgită când a aflat că mai are puțin de așteptat până să vadă cristalul promis.
După o jumătate de oră de funcționare a generatoarelor, cristalul și-a făcut iar apariția, numai că de data asta l-a lăsat să iasă ceva mai mult din pământ: aproape doi metri.
Așa cum s-a așteptat, Elena a fost încântată și mângâia în extaz bucățica de univers care scosese nasul în grădina lui.
După ce au admirat îndeajuns cristalul, Doru s-a hotărât să renunțe la el și să-l trimită iar în lumea lui, știind că putea să îl recheme acum ori de câte ori voia. Mai ales că nu dorea să riște și să îl lase peste noapte în grădină și să se întâmple cine știe ce.
În timp ce priveau amândoi cum Universul se retrăgea încet, Elena l-a întrebat:
—Este singurul cristal de genul ăsta pe care l-ai adus? Fiindcă am impresia că am mai auzit vorbindu-se de așa ceva în ultimul timp.
Un timp, Doru s-a codit să răspundă, dar în cele din urmă a mărturisit:
—Am mai chemat unul acum câteva zile, dar nu știu unde s-a dus fiindcă nu am introdus datele de specificare a locului, așa că a apărut cine știe pe unde.
Elena și-a mușcat buzele și a scos telefonul:
—Cred că știu eu pe unde ți-ai trimis odorul! Stai să caut fișierul!
În cele din urmă, a găsit un post de televiziune online care transmitea de la fața locului din Tunisia.
—Din Statele Unite ale Americii s-a primit un scotch folosit pentru acoperirea fisurilor din navele spațiale, dar nici el nu a reușit să acopere fisura care se face, cu fiecare oră care trece, tot mai mare. Specialiștii calculează de zor cât va mai dura până când toată atmosfera de pe Pământ se va scurge prin fisură, dar niciun calcul nu este exact pentru că nu știm cum va evolua fisura. Vă reamintim că acest monolit cristalin a apărut brusc în deșertul tunisian și a fost fisurat de berberii care au tras cu armele în el, considerându-l drept o încălcare a proprietății lor.
Elena privi spre Doru, care se făcuse alb la față ca varul.
—Al tău este? Cel pe care nu știai unde l-ai trimis?
—Da, în mod sigur este cel pe care l-am adus acum trei zile.
Elena clătină din cap cu reproș și spuse:
—Am să te cert mai târziu, acum spune-mi numai dacă poți să îl trimiți înapoi acolo de unde a venit.
—Da, cred că pot, bâigui băiatul și se apropie de cele două generatoare. Aici ar fi trebuit să găsesc în memorie tot ce s-a făcut cu generatoarele. De fapt, contează cel de radiofrecvență, pentru că el este cel care…
—Nu mai vorbi nimic și doar trimite-l înapoi!
În timp ce privea la el cum căuta vechile frecvențe, clătină din cap și spuse cu năduf:
—Fi-ți-ar universurile tale de râs! Nu putea să îți placă și ție fotbalul sau cluburile, ca altor băieți de vârsta ta?
—Gata, gata, că aproape am rezolvat.
A mai făcut câteva reglaje, apoi a dat drumul generatoarelor. Un timp, nu s-a întâmplat nimic, iar ulterior, pe ecranul telefonului, s-a văzut mai întâi o mare vânzoleală în jurul monolitului cristalin din Sahara și s-a auzit cum cel care prezenta transmisiunea online începe să țipe de bucurie.
—Cristalul se retrage, oameni buni. Cristalul se retrage și am scăpat de grija că am putea muri asfixiați. Nu știu cum s-a întâmplat, dar este un adevărat miracol la care nu mai spera nimeni.
În numai câteva minute, din monolitul saharian nu a mai rămas nimic și toate camerele de televiziune s-au repezit să filmeze nisipul unde cu numai câteva minute în urmă era amenințarea supremă pentru planeta noastră, după cum comentau morcoviți toți comentatorii.
După ce totul s-a rezolvat, Elena s-a uitat lung la el, apoi l-a întrebat:
—Știi ce ai de făcut acum?
—Da, a spus ascultător Doru. Să refac calculele și să măresc precizia de apariție a universurilor.
Fata s-a apropiat de el și i-a dat un bobârnac.
—Nu asta o să faci, iubire, ci cu totul altceva!
Și cum băiatul o privea fără să înțeleagă, ea a spus:
—O să îți distrugi toate calculele și o să uiți de toată descoperirea ta. Este prea periculoasă pentru lumea în care trăim.
A scos o carte din geantă și a spus:
—Chiar azi am citit un fragment din cartea asta care cred că ți se potrivește de minune:
„Oricum, eu îmi sfârșisem povestea și m-am retras lăturalnic ca un crab, către trepte. Spusesem absolut totul și mi se părea că indicația de regie «iese din scenă cu multă prudență» era scrisă special pentru rolul meu”.
—Nu îți spun din ce carte este, dar cred că ar fi bine să te retragi ca un crab din toată povestea asta. Lăturalnic și cu multă prudență, fiindcă altfel o să ai de-a face cu mine. Și cred că știi ce înseamnă asta!
După cum clătina de ascultător din cap, se pare că Doru știa, și încă știa prea bine. Elena era o fată drăguță, dar uneori putea deveni un pic cam violentă.
