Fiecare gunoi și mizerie făcută de semenii mei mă dezgustă. Încercam să îngrijesc și să curăț drumul pe care mergeam. Nu îmi venea să cred că peste tot erau numai deșeuri. Chiar și aici, pe munte, unde crestele se îmbracă în alb și aerul purifică scârboşenia oamenilor. Militam pentru un pământ curat – nu ne deranjează, deci nu deranjăm. Doar că nu se întâmpla așa. Oamenii făceau mizerie peste tot – de la cele mai frumoase locuri de pe pământ, până la cele mai ascunse și mistice locuri.

Revenind însă la drum, îmi era frig în timp ce înaintam greu prin zăpadă. Mă gândeam la Costel. Of, Costel! Nici măcar nu l-am lăsat să mă atingă. A vrut să mă sărute și i-am zis că puritatea mea este a lui doar după căsătorie. Mi-a spus:

– Bine Eugenia, eu te iubesc, să mor eu și pentru tine mâinile mi le voi ține sacre și neîntinate, promit nici să nu mă ating.

– Of, Costi, nu spune asemenea bazaconii, dacă mor, dacă se întâmplă ceva prin munții ăștia de care toată lumea știe și nu știe nimic?!

– Ești viața mea, doar ție vreau să-mi dăruiesc trupul, însă trebuie a te gândi, șansele mele de supravieţuire sunt mici.

– Tatăl tău este îngrozitor, Gena. Ce sarcină cumplită ți-a dat. Mai bine te-ar vedea sfârșită decât să te vadă cu mine. Știu că nu îți pot oferi multe, dar pruncii noștri, Gena, pruncii noștri vor stăpâni cerurile.Vor fi regii și reginele Ținutului de peste Tot.

Momentan Ținutul de peste Tot era stăpânit de împăratul Cârnăcior. I se spunea așa de când își făcuse o cingătoare din cârnați de vară – de ăia de nu se strică. I-au și salvat viața o dată când o haită de câini l-au atacat. El a rupt o bucată de curea și a aruncat-o spre ei, ca mai apoi cu restul de cârnați într-o mână și cu cealaltă mână pe pantaloni, să fugă rapid rapid în castel.

Era un om egoist și rău și dorea să își mărite propria fiică în țara Credințelor. Acolo, ea devenea împărăteasă iar el era protejat de rugăciunile clericilor de tot felul. Atunci când Gena l-a adus în fața jilțului pe Costi, împăratul a dat poruncă grea. Este de acord să îi dea mâna fiicei sale doar dacă aceasta reușește să îi aducă măcar o halbă de bere din misterioasa Cascadă de bere din Bucegi. Fata auzise legenda pe undeva printr-o tavernă. Nu, nu era acolo să îl caute pe Costi. Era acolo să își caute un Costi, înainte de a-l găsi pe cel menționat apriori.

Se spunea că marii sacerdoți daci, încercând să creeze o fântână a tinereții veșnice prin metode magice cunoscute doar de ei, au creat din greșeală, o fântână a veșniciei de moment – o groapă de unde răsărea ca din neant, în cascade, bere. Era bună berea asta ca ambrozia, chiar și zeii din Olimp au început să facă troc cu ea. O cupă de bere pentru Zeus, un animal fulgerat mai puțin. Un graal umplut cu acest lichid și o întreagă revoltă porni în Saxonia pentru el.

Locul, se vorbește, ar fi în Bucegi, acolo unde ziua și noaptea se întâlnesc și pământul se varsă în cer.

Undeva, în inima munților, acolo unde ziua de mâine este de partea ta, acolo unde se spune că poți fi ceea ce vrei tu să fii, acolo este de fapt acest izvor al minunilor. Această cascadă miraculoasă.

– Ce n-ar da tata să deguste mult râvnitul lichid, după ce înfulecă puțin cârnaț de vară, își spuse Gena înaintând prin nămeții care păreau că se întețesc pe măsură ce urca.

Acum era pe una din creste și avea ușoare degerături la vârfurile degetelor de la mâini și puțin la nas.

– Nu pot renunța acum, trebuie să înaintez pentru Costi al meu. Of, Costi al meu. Încercă să nu plângă pentru că lacrimile se puteau transforma ușor în gheață și putea rămâne oarbă. De-ar fi un loc unde să mă adăpostesc puțin, până mai trece viscolul ăsta, își spuse ea cu glas tare.

– Heei, domnițăăă, domnițăăă! O voce părea că o strigă, dar din cauza viscolului părea că se aude de peste tot și de niciunde.

Deodată se lovi cu trupul de ceva și căzu în genunchi. În fața ei răsări ca de nicăieri un om. Un bărbat foarte bine făcut și care o făcu să cadă. Deși viscolul îi îngreuna vederea, așa cum era în genunchi, putu să vadă la brâul bărbatului un cuțit, un fel de iarbă, ca ștevia și o piatră sub formă de cap de lup. Sau poate aia era doar catarama cingătorii.

– Domniță, ești în regulă? Te-ai lovit? Lasă-mă să te ajut. Îi întinse mâna, i-o cuprinse pe a ei și o ridică imediat în picioare.

– Îmi pare rău, nu am timp. Trebuie să ajung, trebuie să… Fu întreruptă de bărbat.

– Bazaconii, tot ce există în locul ăsta uitat este timpul. Trebuie să mă lași să am grijă de tine. Măcar să îți dau o mâncare caldă și poate niște haine uscate. Ești înghețată, iar coliba mea este chiar în față, imediat după ce trecem creasta. Te-am doborât, măcar atât să fac pentru tine.

Îi zâmbi tâmp, iar ea îi văzu dinții albi și acum că se uita mai bine, părea că barba și părul îi erau ca spicul grâului.

– Bine, o mâncare caldă și niște haine uscate accept, spuse ea către străin. Asta mă va ajuta să îmi duc sarcina la bun sfârșit, își zise ca pentru ea.

– Ai spus ceva? întrebă flăcăul. Mi s-a părut că…

– Nu, nu am spus nimic, adică, ăăă, mulțumesc pentru bunăvoinţă. Mai e mult până ajungem?

Nu mi-a răspuns. Cumva, era de la sine înțeles. De după el, din față, răsărea un mic lăcaș. Era luminat cu torțe multe și auzeam un câine care lătra. Căbănuța era făcută din lemn de alun, care în mod incredibil de ciudat, era înmugurit. Câinele era un lup alb, superb. Am intrat înăuntru și a trebuit să mă aplec puțin pentru că ușa era destul de joasă. A intrat și el, și-a dat mănușile de pe mâini jos și le-a aruncat undeva pe un scăunel, și-a scuturat încălțările încărcate de nea și la fel am făcut și eu.

Apoi și-a dat gluga jos. Nu mai văzusem niciodată un chip atât de radiant, de blajin și de frumos. Avea ochii albaștrii și părul blond, cârlionțat, barba nici prea mare, nici prea mică, maxilarul nu foarte proeminent, însă buzele erau făcute ca din gogoși și vopsite cu zeamă de căpșuni sau zmeură.

M-am așezat pe un fel de divan și am așteptat ca el să îmi încălzească un blid de supă și să-mi dea niște încălțări călduroase pe care să le port cât sunt acolo. Am stat așa în tăcere o bună bucată de timp, moleșită parcă de căldura locuinței și am ațipit, cred.

Am fost trezită brusc de urletul lupului și am dat nas în nas cu gazda care stătea amenințător de aproape cu buzele de fața mea. Apoi am făcut ceva total ieșit din comun. Mi-am dus mâna după gâtul lui și l-am sărutat. A fost un sărut prelung și dureros. Îmi curgeau lacrimi pe obraz iar el s-a îndepărtat rapid ca și cum ar fi putut să șteargă prin rapiditatea lui, gestul.

– Este în regulă, i-am spus. Doar că eu am un viitor soț și nici măcar nu știu cum te cheamă și nu ar fi trebuit să fac asemenea gesturi. Îmi pare nespus de rău. Te rog, îți mulțumesc pentru ospitalitate. Voi pleca acum.

– Nu, te rog, stai. Eu îmi cer iertare. Ești obosită și se vede limpede că încă nu ţi-ai revenit ca să poți ieși așa afară. Iar viscolul s-a întețit și mai mult. Unde îmi sunt manierele, îmi pare rău domniță, mă numesc Falx.

– Eu sunt Gena. Îți mulțumesc pentru ajutor.

– Și, ce te aduce pe meleagurile noastre?

– Păi…..păi sunt într-o misiune. Tatăl meu, regele ținutului, m-a trimis în căutarea Cascadei –

– Domniță Gena, ceea ce îmi spui acum mă mâhnește foarte tare. În primul rând, este inuman ca propriul tău tată să te pună printr-o asemenea încercare. În al doilea rând, iubitul tău nu ar fi trebuit nicicând să îngăduiască unei crăițe mai frumoasă decât luna și mai luminoasă decât stelele, să plece într-o asemenea călătorie. Ceea ce mă întristează cu adevărat este însă alta.

– La vorbele tale, bunule domn, nu știu cum să mă comport. Am îndurat tot drumul până aici, ba chiar am crezut că voi muri. Acum vii și încerci să îmi vrăjești mintea cu vorbele și înfățișarea ta.

– Stai, ascultă-mă până la capăt, spuse Falx. Cea mai mare tristețe este faptul că tatăl tău, dacă spui că este Împăratul Cârnaților, tocmai te-a vândut triburilor dacice. Vezi tu, noi am încercat deja să îi dăruim din băutura noastră. El însă, lacom și hapsân, ne-a înșelat și ne-a trădat. Marele nostru preot Deceneu, a promis atunci că va veni o zi în care își va trimite propria odraslă într-o călătorie din care aceasta nu se va mai întoarce. Ea, fiica lui, i-a fost promisă de atunci marelui lup alb. Să devină pe veci Dochia, preoteasa celor din munți. Tatăl tău a știut de această profeție și totuși te-a trimis aici, la pierzanie. Este o creatură perfidă și jalnică și nu te merită ca fiică.

Auzind acestea, Gena izbucni în lacrimi de tristețe, furie, dezamăgire și regretul de a se fi născut dintr-un așa om-monstru.

Era de-acum ca o nălucă, furioasă, deschise larg ușa și așa dezbrăcată cum era,  se aruncă în furtuna de afară. Porni direct înspre lup apoi se răzgândi. Se îndreptă spre marginea crestei vrând să se arunce. Un gând o săgetă deodată. Dacă este doar un zvon? Dacă nimic din ceea ce acest străin spunea, nu era adevărat? Vru să se întoarcă și se răsuci drept în brațele tânărului Falx care o sărută puternic.

– Nu face o prostie, te rog. Știu că soarta ta este cruntă. Eu însă îți pot oferi  tot ce ți-ar fi fost oferit în regatul tău. Aici, cu mine, cu noi cei din munți, ai deveni o zeiță, ai deveni marea preoteasă dacică.

– Nu îmi răspunde acum, stai aici, întremează-te și apoi dă-mi un răspuns. În trei zile lupul meu își va mânca propria coadă, te rog, promite-mi că până atunci vei ști. Salvează-ne!