Scrob

Eisenhans nu avea să înțeleagă niciodată oamenii. 

— Zici că vrei să mănânci… asta.

— Da.

— Știi de unde a venit.

— Normal că știu! Hai, dă-mi-l mie, e doar un ou!

Sigur știi, da?

Arne oftă îndelung, suficient de îndelung încât Eisenhans aproape se simți flatat, apoi îi smuci oul din mână. Puse o tigaie pe plita sobei, aruncă în ea o lingură de untură, apoi se întoarse și sparse oul de genunchiul lui Eisenhans. Și continuă să gătească.

Singura fereastră a colibei se aburi imediat, ascunzând zăpezile de afară. Eisenhans își alese o lingură mai ruginită dintr-un borcan cu tacâmuri și ronțăi la ea. Lăsând oul să bulbucească pe focul mic, Arne se așeză pe marginea patului și începu să toace niște cepe primite-n dar. Cumva, reușea să nu se taie.

— Nu știu cine te-a învățat toate astea, că eu sigur nu.

Arne rânji.

— Am rugat-o pe tanti bucătăreasa să mă învețe acum ceva timp.

— De ce? Nu aveau să-ți gătească alții mai tot timpul?

— Ba da, dar…

Zâmbetul i se preschimbă într-o încruntare, în ceva nesigur și cam trist.

— …voiam să văd cum e.

Eisenhans simți lingura ruginindu-i amăruie-n gât. Nu știa de cum reușea să dea cu bâta-n baltă de atâtea ori când vorbea cu el. Poate era un talent ascuns. Dădu din umeri, sperând ca asta să mai destindă atmosfera.

— Poți să-mi arăți și mie, dacă vrei.

— Da? 

Arne făcu ochii mari. Eisenhans mai dădu o dată din umeri și își făcu de lucru ștergând fereastra.

— N-am prea avut șansa să văd oameni gătind. Pe mine mă puneau mereu un etaj mai jos. Putem să căutăm fel și fel de ingrediente… la primăvară. Depinde ce vrei să faci.

Arne aproape dădu toată ceapa pe jos când sări în picioare, dar o prinse la timp și se duse repede să o arunce în tigaie. Apoi se învârti spre Eisenhans, cu un zâmbet destul de larg să i se vadă toți dinții lipsă, și-și dădu drumul la gură de parcă era o ciripitoare.

— Păi aproape învățasem o rețetă de plăcintă, și știu că am avea nevoie de multe mure, dar am avea timp să le căutăm, nu? Iar dacă nu avem făină, putem să ne ducem la tanti Hulda, și mă gândeam să le ducem și noi niște coșuri împletite data viitoare, și să le mai mulțumesc o dată pentru haine, ai văzut ce frumos brodată e fusta aia? Aș vrea să învăț și eu să cos și eu așa, mă gândeam poate pe vesta aia a ta mai lungă. Dar, da, și la vară putem culege și mere! Sunt mere pe aici, nu? Dacă nu, ar merge și niște pere și…

La un moment dat, Eisenhans se lăsă pe spate, întinzându-se pe covor. Privi sclipirile focului de pe tavan în timp ce îl ascultă vorbind și vorbind și vorbind. Oare cum i-or fi intrat atâtea cuvinte în cap? De unde atâta aer în plămâni? Da, Eisenhans nu avea să înțeleagă niciodată oamenii.

Dar n-avea nimic cu asta.

Însă când se întoarse seara în lacul pe jumătate înghețat, vrând să ațipească pentru o clipă, găsi un ban de aur pe fundul lacului.

Iederă

Iedera crește mereu unde își dorește, ăsta e un lucru clar în sălbăticie. Însă când Eisenhans o luă la descurcat și împins afară din drum, deveni clar că uneori iedera asculta și de dorința altora, când era și interesul ei în joc.

Tulpinile dese înghețaseră peste noapte, iar Eisenhans trebui să se lupte îndelung cu ele ca să ajungă la fântână înainte de ivirea zorilor. Iedera neguroasă se învârtise și în jurul ei, făcând-o să arate aproape ca un coș împletit pe sub frunze. Asta doar îl enervă mai tare.

— Ia-ți gândul.

Fântâna rămase nemișcată. În jur, păsările de abia dădeau deșteptarea. Eisenhans mai făcu un pas către ea.

— M-ai auzit? Ia-ți gândul. N-ai ce căuta pe lângă el. A avut parte de destule și fără să-ți bagi tu nasul și ghearele în sufletul lui.

Fântâna stătu acolo, veche și palidă în lumina răsărindă.

— Să nu îndrăznești. Nu tot ce zboară se mănâncă, nu tot ce trece pe aici trebuie să ajungă la cheremul tău. Lasă-l în pace și ia-ți gândul.

Liniște, păsări și un vânt lin printre copaci.

— Dacă te mai prind o dată, ai să-ți cauți alt paznic.

Și Eisenhans aruncă banul de aur la loc în fântână și plecă înainte să vadă cum frunzele de pe margine luară o tentă aurie.