În anul 1960, savantul american Edward Norton Lorenz formula faimoasa teorie a sistemelor complexe, mult mai bine cunoscută sub denumirea de teoria haosului. Potrivit acesteia, un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic. Altfel spus, orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex (dezordinea) este doar o aparență, în realitate fiecare fenomen observabil având o ordine (care nu este imediat sesizabilă), fiind rezultatul unor determinări anterioare care îl generează, acest mecanism natural fiind cunoscut sub denumirea de haos determinist. Pe baza acestei asumpții demonstrate științific s-a dezvoltat o întreagă ramură a matematicii și a fizicii, calculul determinist, această evoluție petrecânduse în special în relație cu dezvoltarea tehnologiei informației, deoarece sistemele complexe conțin atât de multe elemente în mișcare încât e nevoie de foarte multă putere de calcul pentru a putea corela toate posibilitățile de interacțiune.

Însă, cu toată dezvoltarea accelerată a puterii de calcul a mașinilor, s-a observat că, datorită sensibilității deosebite pe care sistemele dinamice o au față de condițiile inițiale, precum și față de factorii imprevizibili care intervin pe parcurs, comportamentul acestora este foarte greu de anticipat. Cu alte cuvinte, natura deterministă a acestor sisteme nu le face perfect predictibile, oricare modificări ale condițiilor inițiale având ca efect rezultate neprevăzute, făcând ca anticiparea efectelor pe termen lung să fie imposibilă. Și, astfel, s-a ajuns la definirea unui alt concept, acela de efect al fluturelui. Acesta redefinește perspectiva, statuând că fenomenul de instabilitate determinat de sensibilitatea față de condițiile inițiale, deși se conformează legilor deterministe, generează pe termen relativ lung un comportament imprevizibil, adică aparent haotic. Potrivit acestuia concept, o mică schimbare într-un sistem poate duce la diferențe mari într-o stare târzie. Este bine cunoscut exemplul teoretic de formare a unui uragan condiționat de bătaia din aripi a unui fluture îndepărtat ca locație geografică și ca distanță temporală.

Una dintre cele mai populare reprezentări ale acestui concept în cultura science-fiction actuală este realizată prin intermediul filmului The Butterfly Effect (2004, regia Eric Bress, J. Mackye Gruber) în care putem observa cum cele mai mici modificări survenite în realitate (chiar și de numai câteva cuvinte) pot duce la rezultate complet diferite, fiecare detaliu schimbat generând un al univers. Urmărim, pe parcursul filmului, pe eroul acestuia cum, în încercarea de a evita consecințele tragice ale unui joc din copilărie, experimentează cel puțin cinci-șase astfel de variante alternative ale propriei sale existențe, generate fiecare de mici modificări ale comportamentului său din momentul t0 de unde începe să se desfășoare povestea.

Și, inevitabil, din toate cele de mai sus decurge o întrebare:

Să fie, așadar și oare, întreaga realitate
O rezultantă de determinări aleatoare ?
Să fie, oare, Zeul Întâmplare
Unicul non-existent principiu al lumii călătoare ?
Un da de spunem, chestiunea închidem,
Dar asta ne-ajută să cuprindem ?
Să mergem, deci și să cătăm răspunsuri,
De vreme ce în viață găsim și alte rânduri.
Vi s-a întâmplat vreodată, oare, să vă gândiți la cineva și care
Apoi, ca din senin, să vă răsară-n cale ?

Există, în istoria antropologică a ultimilor șase mii de ani, o gamă întreagă de evenimente reunite sub denumirea de coincidențe semnificative sau sincronicități. Termenul a fost creat de renumitul psihanalist elvețian Carl Gustav Jung în colaborare cu omul de știință Wolfgang Pauli, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, și a fost adus în dezbaterea publică în anul 1952, odată cu apariția cărții semnate de cei doi, „Sincronicitatea, principiu unificator acauzal”. Potrivit dicționarului Merriam-Webster, acest fenomen poate fi definit ca fiind apariția coincidentă a unui eveniment fizic ce pare interconectat cu un eveniment psihic, fără ca ocurența acestora să poată fi explicată printr-un raport obișnuit de cauzalitate. Exemplele oferite de cultura populară urbană sau rurală pot fi nenumărate și poate că cel mai la îndemână ar fi acela în care o persoană fredonează în minte o melodie veche și, deschizând radioul, are surpriza să audă difuzânduse exact aceeași piesă muzicală. Astfel de momente în care evenimente din lumea interioară/psihică și subiectivă se contopesc pentru scurt timp cu ceea ce se întâmplă în spațiul exterior și obiectiv, fără ca între ele să existe vreun raport de cauzalitate de natură fizică, sugerează apariția spontană a ordinii din dezordine și aduc o provocare de ordin filozofic, părând a ne da indicii către un mare mister. Într-o țesătură de infinite posibilități ale unui universului impersonal, haotic, impredictibil și arbitrar, lumea devine dintr-o dată mică, Universul pare a se plia pe sine însuși, ordinea apare în haosul cotidian, într-o bulă a realității în care elemente disparate par a căpăta aceeași orientare aducând simetrie, eleganță, echilibru, ritm și structurare. Sentimentul care vine odată cu aceste coincidențe este cel mai adesea plăcut și, în anumite cazuri, chiar extrem de profund. Universul nu mai pare terifiant și lipsit de logică, ci devine unul personal în care omul primește mesaje, lumea îi vorbește și chiar poate spune că vede mâna lui Dumnezeu acționând în viața lui haotică și riscantă. Sentimrentul de mărunt și insignifiant dispare, căpătăm senzația că suntem urmăriți, că suntem beneficiarii unei atenții speciale, că există control, structurare, ordonare și o autoritate cosmică absolută. Catharsisul emoțional produs de acest sentiment al miraculosului, al universului prietenos, uneori poate schimba vieți, asemenea unei experiența spirituale/religioase, afectându-i chiar și pe mai sceptici. Studiile efectuate arată că aspectul personal, convingerea de a fi fost ales printr-un semn de ordine instaurată haos întăresc încrederea și optimismul (consolidând ideea de destin: ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla), constribuind astfel la sănătate psihologică și starea generală de bine a celui expus. Și asta pentru că aceste fenomene bizare — care sfidează legile probabilității, transced legile fizicii și depășesc pragul firescului — par a ne indica că în univers acționează o forță misterioasă care are grijă de noi. O forță unificatoare a universului pe care nu o înțelegem, fie aceea o inteligență superioară ce asigură o unitate cosmică, fie o lege a vieții de care nu suntem conștienți, un fel de principiu universal, în tot cazul.

Dar care ar putea fi natura unei asemenea forțe cosmice? De-a lungiul timpului, două teorii majore au încercat să dea o explicație.

Prima se referă la puterea de control a propriilor noastre gânduri. Potrivit acesteia, emisfera dreaptă a creierului uman ar fi depozitara unor forțe parapsihice latente care la răstimpuri pot crea o conexiunre între psihicul uman și materie sincronizând lumea interioară cu cea exterioară. Grație acestui câmp psihomagnetic, mintea poate influența materia, omul putând astfel să modifice universul prin puterea motivațională a propriilor procese mentale, căpătând puterea de a aduce laolaltă evenimente similare, ceea ce ar explica apariția fenemenelor sincrone.

A doua mare ipoteză este dată de teoria rezonanței morfice (Rupert Sheldrake), potrivit căreia întreg universul este o vastă rețea de câmpuri și rezonanțe magnetice, câmpuri de memorie colectivă, o metasferă în care toate ideile plutesc, în cadrul căreia totul este o interconectat. În acest sistem explicativ, sufletele noastre sunt conectate între ele și cu lumea din jur, fapt ce asigură o rezonanță a lumii exterioare față de vibrațiile noastre, lumea exterioară devenind în fapt o lume interioară și viceversa.

Aceste posibile explicații precum și fenomenul sincronicității la care ele se referă au fost considerate în mod diferit.

Dintr-o perspectivă, o parte a comunității științifice, argumentând că nu există probe acceptate potrivit rigorilor științifice, a calificat teoriile de mai sus ca fiind pseudo-știință și speculații ezoterice, în timp ce fenomenul sincronicității l-a apreciat ca fiind natural și perfect explicabil din perspectiva rațională și logică a calcululului probabilistic. Pure întâmplări într-un Univers al infinitelor posibilități. Potrivit acestei direcții de gândire, indiferent cât de redusă ar fi probabilitatea apariției unui eveniment, dacă este posibil, acesta va surveni la un moment dat, singurele evenimente care nu se petrec niciodată fiind cele imposibile prin însăși natura lor (apariția unor ghețari în Sahara, de exemplu). În plus, tendința (considerată ca fiind greșită) de a percepe conexiuni semnificative între evenimente disparate și accidentale a căpătat denumirea de apofenie (apophenia), fiind explicată prin curiozitatea noastră pentru tot ceea ce pare a fi neobișnuit, prin nevoia de a căuta un sens al existenței, prin apetitul pentru sentimentul de ordine instaurat în haos (iluzia controlului) sau prin nevoia naturală a oricărei specii sociale de a căuta interconectări.

Din altă perspectivă, însă, lucrurile se arată ceva mai nuanțat. Până spre sfârștul secolului 19 și începutul secolului 20, în lumea științei totul părea lămurit. Fizica clasică statuase pe baze raționale că universul este o mașinărie cu legi imuabile, logice și predictibile având, ca realitatea ultimă și fundamentală, materia. În această abordare reducționistă, universul se poate descompune pe bucăți și se pot examina părțile componente, legile unei părți sunt aplicabile întregului ansamblu, fiecare parte componentă interacționează cu cealaltă, timpul curge dinspre prezent spre viitor, cauza precedă efectul. O lume predictibilă și reconfortantă în care singurul element care rămăsese oarecum problematic era conștiința umană: conștiința de sine, liberul arbitru, sentimentele. Întrebări precum „în ce fel funcționează mintea”, „ce este gândirea”, „care este locul ei în universul material” nu și-au găsit niciodată un răspuns definitiv.

Însă, peste toate acestea, când totul părea oarecum clarificat în baza modelului determinist (descris mai sus), a apărut fizica microcosmosului, așa-numita mecanică cuantică, care a adus cu sine o nouă paradigmă ce a pus sub semnul întrebării toate legitățile mecanicii newtoniene, propunând o viziune nouă bazată pe concepte precum incertitudine și probabilitate. Această nouă paradigmă — perspectiva indeterminării cuantice — a arătat că, la nivelul profund al particulelor elementare, există un alt univers, condus după legi care contravin lumii macroscopice. Am aflat, așadar, că particulele subatomice:

– au natură duală, de undă și particulă, lămurindune astfel că, în sens microscopic, întreaga materie are caracteristici de undă;

– pot exista în mai multe locuri deodată (superpoziție cuantică);

– își schimbă comportamentul fără motiv aparent; starea lor exactă nu poate fi prezisă, nu este predictibilă, nu putem știi de ce o particulă a ales un comportament sau altul; astfel, constatăm existența unui univers probabilistic fără date și fapte strict măsurabile ce spulberă vechile certitudini;

– își schimbă comportamentul când sunt observate/măsurate, orice observație fiind astfel invariabil afectată de prezența observatorului; așadar nu putem știi cum arătau înainte de a ne fi uitat la ele, acest fenomen obligându-ne să constatăm că la nivel microscopic realitatea obiectivă nu există;

– chiar și separate fiind, indiferent de distanță, își oglindesc cu exactitate comportamentul, informația transmițându-se instantaneu, încalcând legea vitezei maxime a luminii și făcînd ca separarea lor să apară ca fiind o iluzie (interconectare cuantică);

Am mai aflat și că lumea atomică prezintă o realitate paradoxală, între particulele subatomice existând enorme spații libere, 99,99% din volumul atomului fiind gol. Inevitabil, această constatare a generat întrebarea dacă lumea materială nu este, în final, o iluzie, această interogație venind parcă să confirme teoria orientală cunoscută sub denumirea de maya, a universului ca rod imaginației.

Observăm, așadar, că noua fizică a adus revelații extraordinare, misteriosul tărâm al mecanicii cuantice arătându-ne că energia și materia sunt două expresii ale aceluiași lucru care se transformă continuu una în alta, că în lumea microscopica ce constituie temelia materiei perceptibile principiul cauză-efect nu se aplică și, mai ales, că întreaga materie are aceeași structură, formată din minuscule pachete de forță electromagnetică aflate în interconexiune și comunicând între ele. Sintetizând aceste revelații aduse de privirea îndreptată înspre atom, faimosul savant Max Planck (1858-1947) spunea că “energia se află la originea tuturor formelor de materie. Realitatea, adevărata existență, nu este materia, vizibilă și perisabilă, ci energia invizibilă și veșnică, acesta este adevărul”.

Constatăm, astfel, că fizica cuantică ne-a pus pe tavă cea mai bună explicație posibilă a oricăror fenomene de sincronicitate, arătând că la nivel microscopic există un mediu suport al unității și interconectării universale, întregul univers prezentându-se ca o rețea integrată de energie și informație. Altfel spus, mintea și materia pot fi armonizate în această lumea unificată (Unus mundus) în care tot universul pare a fi un gând extraordinar.

Cu toate acestea, oamenii de știință mai scepticii argumentează în continuare că oricare sincronicitate este doar o percepție eronată, existența unei probabilități oricât de mici ca ceva să se producă fiind suficientă să justifice apariția accidentală a oricărui eveniment. Dar, oare, cât de mare ar trebui să fie improbabilitatea unui eveniment pentru ca ocurența sa să nu mai poată fi considerată întâmplătoare ?

În relatările contemporane se fac referiri la evenimente adunate de pe întreg mapamondul, care surprind stranietatea a vieții de zi cu zi, experiențe inexplicabile în care adevărul pare mai straniu decât ficțiunea, ciudățenii — unele dintre ele având ca protagoniști oameni fără profil public, iar altele personalități istorice binecunoscute — a căror probabilitate calculată pare să sfideze orice logică. Când probabilitatea ca două evenimente să se întâmple sincron este de una la 268 de milioane și, totuși, se întâmplă exact atunci când este util să se întâmple, putem vorbi de simplă întâmplare sau există în spatele lor o altă forță care le face să se producă ? Șansa de a primi doar cărți de treflă la un joc de cărți este de 1 la 635 de miliarde de jocuri și totuși se întâmplă unor oameni care nu au jucat nici măcar o fracțiune infimă din acest număr. Probabilitatea ca un vis premonitoriu să se dovedească real este calculată ca fiind posibilă o dată la 19 ani și totuși este semnalat că poate surveni în cazul unei persoane mult mai des decât atât. Ce să mai spunem de coincidența supremă, al cărei grad uriaș de improbabilitate necesită un număr prea mare pentru a fi reprezentat numeric? Este vorba de toate acele constante fundamentale care determină existența universului și a vieții, acei parametrii fizici fin acordați și echilibrați a căror oricare variație ar schimba totul și ar face ca nimic din ceea ce există să nu mai fie. Este doar o coincidență cu o rată de improbabilitate gigantică, de un accident binecuvântat sau este vorba de un tipar perfect, de un măreț plan cosmic, de o armonie pusă la cale de o Inteligență Supremă ?

Probabil că acest tip de întrebări vor rămâne pentru mult timp de acum încolo un subiect intens de dezbatere filozofico–științifică, dar revenind la conceptul de hazard și modul cum acesta este reprezentat în science-fiction, voi face referire la un alt film dedicat acestui subiect, Sliding doors / Uși batante (1998, regia Peter Howitt), în care vedem cum o diferență de câteva secunde face ca protagonista să prindă sau să nu prindă metroul, fiecare din aceste posibilități deschizând două universuri complet diferite, în fiecare din acestea ea având parte de cu totul alte experiențe existențiale dar care, în final, duc spre un punct comun, uniunea cu același partener ce pare a fi sortit de la nivel cosmic.

Așadar, care este concluzia ? Totul este hazard sau, oricare ar fi variabilele existenței, ceea ce este necesar să se întâmple se va întâmpla ? Din ce este compusă viața noastră: din evenimente haotice determinate de hazard sau de coincidențe orchestrate de o legitate pe care nu o înțelegem ?

Helion tipărit, 2022, nr 1-2