Transcriu mai jos câteva rânduri din Jurnal-ul lui Eugène Delacroix (vol. I, Traducere, antologie şi prefaţă de Irina Mavrodin, Ed. Meridiane, 1977, pp. 82-83):
„Citesc la Bruxelles, într-o gazetă, că s-au făcut la Cambridge experienţe fotografice pentru a fixa imaginea soarelui, a lunii şi chiar a stelelor. S-a obţinut o amprentă de mărimea unei gămălii de ac a stelei Alpha, din constelaţia Lirei.
În scrisoarea prin care se constată acest rezultat se face o observaţie pe cât de exactă pe atât de ciudată: de vreme ce luminii stelei dagherotipate i-au trebuit douăzeci de ani ca să străbată spaţiul care o desparte de pământ, înseamnă că raza ce s-a fixat pe placă părăsise sfera celestă cu mult înainte ca Daguerre să fi descoperit procedeul prin mijlocirea căruia a luat-o în stăpânire.”
Făcând abstracţie,-n ocurenţă, de interesul astronomic al paginii lui Delacrox (şi de cei 20 de ani-lumină în care raza stelei amintite va fi parcurs, până la noi, nu mai puţin de 189.216 · 109 km, — ceea ce rezultă dintr-un mult prea laborios, dar foarte simplu calcul aritmetic), spune-voi, numai, că această însemnare e datată „marţi, 13 august [1850]”.
Or, 1850 e tocmai anul venirii pe lume a lui Eminescu, cel mai astral poet al nostru, care, fie şi doar prin intermediul unei tălmăciri din Gottfried Keller, avea să scrie ceea ce ştim cu toţii, şi anume: „Icoana stelei ce-a murit/ Încet…”, şi aşa mai departe (sau, mai curând, şi aşa mai aproape!).
Celor cărora această „potriveală” li se pare o coincidenţă, o „simplă coincidenţă”, nu mai mult, le spun că scopul meu a fost doar unul: să-i fac, vorba poetului Ion Barbu, „Să prade tremuratul plai de vis,/ Prielnic potrivirilor de stele!”
Helion tipărit- 2022, nr. 1,2
